(actualitatea istoriei literare – portret de epocă – stilul este omul – lectura amniotică)
Actualitatea istoriei literare
Mircea Anghelescu, specialist în istoria literară, mentalitățile și evoluția gustului de la finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a avut, de la început, o viziune comprehensivă asupra literaturii, nerămânând izolat într-un interval temporal strict; în timp ce lucrează la Catalogul corespondenței lui Barbu Delavrancea (debutul editorial, care va avea loc în 1967), realizează, de pildă, un interviu cu Gellu Naum, poet aflat într-o etapă de refacere după hiatusul proletcultist. Suprarealistul Naum, ieșit din sfera Grupului suprarealist la 1947, rătăcise în obsedantul deceniu în litera convenționalismelor partinice ale epocii, pregătindu-se în 1966 (când apare interviul lui Mircea Anghelescu – primul interviu pe care îl dă vreodată poetul) să își reia experimentele avangardiste – e vorba de poemele cuprinse sub titlul Athanor. O metodă se vede din introducerea interviului: „O experiență literară de treizeci de ani oferă întotdeauna prilej pentru discuții substanțiale. Ați traversat lumi și peisaje pe care istoricul literar nu le va putea învia numai din paginile revistelor sau ale arhivelor. E nevoie de cuvântul celui care a asistat și a participat la evenimente”.
Cu alte cuvinte, istoria literară nu este doar trecut (îndepărtat), poate fi și actualitate atunci când „actorul”, în speță scriitorul, se exprimă, clasează, evaluează. Sau, mai ales, actualizare, refacere, recompunere a epocii – indiferent dacă o întreprinde istoricul literar sau însuși autorul, precum în interviul cu Gellu Naum.
Astfel, se manifestă teoreticianul literar, cel interesat de tipologii și noi forme, iar teza de doctorat lansează un nou concept pentru câmpul literar românesc, Elemente preromantice în literatura română până la 1840 devenind la publicare Preromantismul românesc (1971), deschizând o epocă fastă pentru rescrierea conceptuală, când erau teoretizate barocul românesc (Dan Horia Mazilu), proza fantastică românească (Sergiu Pavel Dan) sau expresivitatea involuntară (Eugen Negrici).
Un concept cu o carieră de jumătate de secol, „preromantismul românesc” este reluat recent, în O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (2019), lucrare ce devine, în 2020, Premise, începuturi 1780-1860, prim volum dintr-o serie mai amplă, Literatura română modernă. Ușoara diferență de conceptuare („epoca premodernă” – respectiv „premisele, începuturile literaturii române moderne”), alături de extinderea domeniului „de luptă”, de la intervalul 1770-1830 la 1780-1860 sunt probe pentru o permanentă gândire a epocii. De la preromantism, așadar, se ajunge, din punct de vedere conceptual, la premodern și premodernitate, focalizând, în fond, pe aceeași epocă. Beneficiile sunt enorme și ele vin ca o acumulare treptată a conștiinței teoretice; dacă romantismul poate fi considerat epuizat spre finele secolului XIX, modernitatea și modernismul îmbracă noi haine până spre sfârșitul secolului XX, astfel încât un concept precum cel de premodern poate avea o bătaie amplă.
Ambitusul teoretic înțelege, cu ajutorul unei bibliografii exacte, „la zi”, literatura ca fenomen social, iar exemplul lui Moretti și al analizelor cantitative inspiră primul capitol al Istoriei descriptive, dedicat traducerilor „ca foaie de temperatură”. Motivațiile autorului sunt complexe, pentru că se pornește de la constatarea din anii 1960 (formulată de Paul Cornea și Al. Duțu), potrivit căreia nu se poate scrie o istorie unitară, din cauza unei duble scindări: între vechi și modern, între cultural („grupuri de cărți religioase, istorice, populare”) și literar („creații ale unor scriitori”), ceea ce dă naștere unei istorii din care s-ar putea vedea doar „vârfurile”, de pildă cele valorice („admițând că ele pot fi ușor desemnate ca atare”). Consecința logică: o istorie descriptivă, unde este semnificativ contextul de producere a literaturii („vor predomina când istoria politică sau cea socială, războinică, revoluționară, brutală în substanța sa, când acea culturală, mai articulată”), pentru că „eu nu fac decât să-I explic cititorului român despre ce vorbim”.
În centrul epocii premoderne: Budai-Deleanu și lumea sa, Chezarie Râmniceanul, autor al unei schițe de istorie a neamului, împărțite în mod filozofic, în patru mari epoci, alături de toți ceilalți autori care alcătuiesc fundalul și pun umărul la fapta de cultură și la „literatura sentimentului”, elemente importante de sincronizare cu lumea Europei.
Sintetizând o operă și o viziune de o viață, Mircea Anghelescu aduce o nouă perspectivă asupra unei anumite perioade din istoria noastră literară, de sensibilitate sociologică, care încă își mai dispută locul cu clasica istorie a genului literar, astfel încât opera unui autor este analizată intermitent, conform unor mari capitole: poezia, parodia eposului eroic, teatrul – este cazul lui Budai-Deleanu.
Tipul acesta de pendulare, ilustrat de la primele texte publicate (Delavrancea/ Gellu Naum) între literatura de secol XVIII-XIX, din zorii modernității, și epoca interbelică sau postbelică, se vede în cele trei volume care arată o înțelegere aparte a literaturii: Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură (2008), Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013) și Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015). Sunt volume recente, concepute după modelul cronologic al istoriilor literare, dar făcând parte dintr-un nou tip de viziune asupra literaturii pentru că ilustrează schimbările de paradigmă din istoria și critica noastră literară, așa cum o demonstrează cărțile Martei Petreu despre Cioran, Ionesco, Sebastian, Blaga, a lui Iulian Costache despre Eminescu, circumscrierile geografiei literare semnate de Cornel Ungureanu – dar și de Andreea Răsuceanu, studiile lui Andrei Oișteanu, ale Romaniței Constantinescu.
Seria celor trei volume emblematice – dinaintea Literaturii române moderne, din care un prim volum a apărut la sfârșitul lui 2020 – poate fi citită în cercetarea despre exilul literar; Cămașa lui Nessus (2000) este primul volum care se îndreaptă spre tipologia literară. Aparent firesc, volumul se instalează, la primele pagini, în epoca de specialitate a regretatului profesor Mircea Anghelescu, ilustrată prin exilul romanticilor (destinul lui Nicolae Bălcescu), pentru ca aproape imediat să facă un salt peste mode și timp în interbelicul și postbelicul avangardist, urmărindu-l pe urmuzianul Grigore Cugler, pe prozatorul Peter Neagoe și confirmând astfel un interes manifestat din anii debutului cercetătorului. Tipologia capătă o definiție atunci când un al treilea „studiu de caz”, despre emigrația noastră (mai cu seamă cea pariziană) din a doua jumătate a secolului al XX-lea, vine cu propriile concluzii.
Portret de epocă
Având în vedere acest tip de abordare a spațiului literar, scrisul lui Mircea Anghelescu nu stă totuși, în mod necesar, sub semnul modei, al noutății cu orice preț; epoca anilor 1970, când s-a afirmat teoreticianul, este o epocă dificilă, a protocronismului ce căpăta lustrul național-ceaușist. 1971, când apărea Preromantismul românesc, este și anul Tezelor din iulie, iar doctoratul obținut cu doar puțin timp înainte de formatarea spre închidere a regimului comunist poate fi citit ca un exemplu al libertății din a doua parte a anilor 1960.
Lumea universitară, lumea intelectuală în care se formează Mircea Anghelescu, de la sfârșitul anilor 1960-începutul anilor 1970, este una deosebit de dinamică; anii pseudoliberalizării înseamnă (re)descoperirea interbelicului, înseamnă sincronizarea de tip intelectual îndelung așteptată, înseamnă asumarea unor alegeri, speranța că dogmatismul limbii de lemn poate fi tolerat, dacă nu depășit. Epoca reeditărilor, a înființării de noi reviste, a restructurării sistemului editorial, conduce la o serie de aspirații comune; erau aici, în ani de studiu diferiți, colegi precum Ioan Petru Culianu, Silviu Angelescu, Victor Ivanovici, astfel încât se poate vorbi, alături de acești colegi de generație, de un „aer de familie”, care îi va face să respingă sirenele autohtonismului, ale excepționalismului, fie el și comparatist. Modelele (generației) nu transpar imediat, dar pot fi citite în pasiunea cu care Mircea Anghelescu l-a editat, în ultimii ani, pe comparatistul, memorialistul și lingvistul Al. Ciorănescu, în cercetători de felul lui Al. Săndulescu (cu care și colaborează la un cunoscut Dicționar de termeni literari ) sau, din vechiul interbelic, Vladimir Streiu și Dinu Pillat („unul dintre cei mai apropiați de marile exigențe de cultură și talent ale genului pe care i-am avut vreodată”) – ultimii trei, personalități pentru care G. Călinescu, director al Institutului de istorie literară, a jucat un rol decisiv. Nu explicit, în vreun text memorialistic, ci tangențial, în câte o analiză sau cronică, Mircea Anghelescu schițează un portret al generației sale; de pildă, în „Semnul duhului omenesc” din Literatură și biografie (2005), unde simte și nevoia câte unei autoironii: „două sau trei generații de la începutul anilor șaizeci, la Facultatea de filologie de atunci, au dat câțiva absolvenți al căror nume s-a remarcat de la început în domeniul cercetării, în stilistică, etnologie, literatură, spații pătrunse de un vântișor al noutății”; dintre numele formate de Tudor Vianu, Al. Rosetti și Mihai Pop sunt menționate Sanda Golopenția, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu, Irina Bădescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Const. Eretescu, Mihai Zamfir sau Radu Niculescu – paradigma de formație a lui Mircea Anghelescu.
Stilul este omul
Felul în care scria Mircea Anghelescu definește un stil; mai întâi, e de observat proiectul de un larg orizont; un exemplu este dat de anticiparea, anunțarea unor teme și cercetări, așa cum se întâmplă, de exemplu, în Literatură și biografie (2005), unde se poate întrevedea un fragment din ceea ce va deveni Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015), cu pandantul antologiei Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea (2018). Este un indice deopotrivă pentru dimensiunea cercetării propriu-zise: „Într-o istorie a călătorilor români din secolul al XIX-lea, care va trebui scrisă odată și care se anunță cât se poate de interesantă, cred că figura lui Iuliu Popper va ocupa unul dintre locurile de frunte”, se spune despre exploratorul Patagoniei de la 1890. În linii mari, eseul despre Popper rămâne neschimbat, doar câte intervenții bibliografice și stilistice (de la titlul „Un prozator al aventurii”, în cartea din 2005, la „«M-am născut român, sânt român și voi muri român»”, un titlu-citat pentru același subiect, rescris zece ani mai târziu), precum și încadrarea într-o nouă arhitectură hermeneutică, arată dimensiunea proiectului, de longue haleine. Intervalul poate fi și mai amplu, o anumită „spațialitate a operei” concurând desfășurarea temporală, printr-o viziune comprehensivă, în fond o permanentă disponibilitate a autorului de a se referi la un corpus de texte ce le cuprinde deopotrivă pe cele editate, dar și pe cele needitate încă (fie manuscrise, fie „uitate” în periodicele veacului); discutând despre literatura călătoriilor, trimite și către cei „care-și așteaptă încă editorul”, cu exemple din Bolliac sau Bariț, anticipând, în capitolul despre Iacob Negruzzi din Lectura operei (1986), pagini și elemente de documentare din aceeași Lână de aur.
La capitolul stilistic al operei sale trebuie amintită acribia: analizând ediția N. Scurtu din corespondența lovinesciană, Mircea Anghelescu compară lecțiunile din volum cu originalul unor scrisori, notând cu o atenție susținută diferențele, erorile de transcriere – e drept, elocvente. O dovadă despre ce înseamnă a trăi în preajma documentelor, a te raporta la ele, nu doar la o atmosferă generală. În altă parte, discutând despre ediția Liviu Călin – Al. Rosetti din Camil Petrescu se completează ediția însăși cu un fragment dintr-o scrisoare inedită de-a lui Camil Petrescu adresată lui Iorga, despre geneza romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – prin urmare un caz special, unde o cronică de ediție completează ediția propriu-zisă.
Lectura amniotică
O dimensiune specială a criticului este cea teoretică, sub care se deschide, practic, opera lui Mircea Anghelescu, odată cu volumul dedicat Preromantismului românesc ; sprijinit pe bogate manifestări din literatura epocii (și în special din Țiganiada ), se avansează definiția unui „fenomen de sine stătător în literatura noastră […] o etapă de descoperire sau de redescoperire a esențelor proprii literaturii, a lirismului, a individualității și a sentimentelor individuale”. De la un concept, de la exemplificările sale (inclusiv prin monografia Grigore Alexandrescu din 1973 sau prin cercetarea, monografică în felul ei, Literatura română și Orientul, 1975), Mircea Anghelescu trece la un cerc mai larg, o adevărată fenomenologie a teoriei literare, începând cu Scriitori și curente, volumul din 1982.
Acesta are ca subiect felul în care scriitorul român sau textul, în genere, dintr-un larg interval istoric (sec. al XVII-lea – al XX-lea) răspunde „spiritului secolului”: „moralitatea” omului din secolul al XVII-lea, ce este barocul pentru Istoria ieroglifică, multiplele fețe ale romantismului (de la Heliade-Rădulescu, pentru care Mircea Anghelescu a realizat o monografie exemplară, la Delavrancea, la Macedonski), expresivitatea simbolismului în varianta Traian Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu sau în cea bacoviană. Se enunță un principiu esențial în istoria și critica literară: „a înțelege opera unui scriitor, mai ales a unui scriitor aparținând altei vârste istorice, presupune putința noastră de a o plasa din nou, fie și numai pentru o clipă, în apele amniotice din care acesta s-a născut; simplul contact cu textul nu este suficient”.
Actul critic este definit îndeaproape în fiecare volum al autorului. În Lectura operei (1986), o carte despre o recentă disciplină a istoriei literare, critica edițiilor sau critica textului, asistăm la reinvocarea principiilor din volumul anterior, utilizând același termen-cheie: „Critica mai nouă a insistat asupra faptului că opera nu a apărut și existat în neant și, deci, ea trebuie restituită împreună cu apele amniotice (s.m., D.G.) în care a apărut și s-a dezvoltat, cu atmosfera care o poate explica și, până la un punct, justifica.” Volumul atât de bine „tăiat” din presa curentă a anilor 1970-1980 face teoria absolut necesară editării, cu bogate exemple de editori, de istorie a editării, de unde se degajează o adevărată identitate a criticii: „se poate spune că ediția propune o lectură dirijată a operei unui scriitor, lectură condusă de o idee critică; a o descoperi și a-i verifica verosimilitatea, a o valida, este rolul criticii edițiilor”. Asistăm aici la o pledoarie pro domo, la o punere în abis, certificându-se munca profesorului și cercetătorului Mircea Anghelescu (în acest sens, nu este întâmplătoare insistența din volumul Literatură și biografie (2005) asupra credo-ului formulat de George Steiner: „ideal, spune autorul studiului După Babel, marea erudiție și filozofia înaltă pot să se nască în practica meseriei de profesor. Sunt convins că așa ar trebui să se întâmple. Învățământul și provocarea reciprocă și amicală existentă în seminare au fost oxigenul meu, fără de care n-aș putea să-mi imaginez munca mea”).
Se argumentează, în Lectura operei, diferite aspecte ale ocupației de critic și istoric literar: criticul (istoricul) este cel care privește dincolo de „migala și precauția” cu care „olimpienii își construiesc opera”, considerând documentele inedite „și în special corespondența” drept un „material nu numai necesar, ci indispensabil”.
O definiție a istoriei literare ca „disciplină de graniță” se citește în Clasicii noștri (1996): „încercând să împace istoricitatea unui proces social, cum este cel privind formarea condițiilor de apariție a operei de artă, cu esența anistorică în sine a acesteia, a textului literar în speță, care poate fi înțeles, gustat și judecat în afara oricăror determinări sociale”; este aici o constanță, trebuie să recunoaștem, rară în câmpul cercetării noastre, prea mult fracturat de limbaje esopice, date istorice și alte condiționalități, pentru că se recunoaște aceeași teorie sau lectură a „amnioticului”, formulată inițial în 1982. Trecuse o epocă de aur, un deceniu de „împliniri mărețe”, fusese iarna 1989, apăruseră contestațiile și redimensionările canonice, după ce cu puțină vreme înainte exista o cvasiunanimitate canonică. Este în genere cunoscut peisajul anilor 1990, al multiplelor fracturi ale câmpului nostru științific, al antagonismelor, al recreării unui „intelectual de partid”, pe care atât puterea de până la 1996, cât și cea, debilă în esența ei, de după 1996 (mă refer la schimbarea „de la stânga la dreapta”, translarea puterii către opoziție, certificată de alegerile din noiembrie 1996), încerca să îl forjeze. În acest moment, Mircea Anghelescu vine cu Clasicii noștri, cu ceea ce nu se poate așadar schimba, pentru a defini o nouă – dar aceeași – identitate, istoria literară: „conglomerat de discipline care se subordonează în fapt perspectivei din care este privită literatura: ca fenomen artistic, ca material lingvistic și totodată ca maximă întrupare a latențelor limbii, ca indice al tensiunii și mutațiilor sociologice, ca expresie a vieții politice și a ideologiei care guvernează, dincolo de noi și în pofida noastră, actul creației, ca oglindă și derivativ al procesului istoric ș.a.m.d.” Volumul este împărțit în două părți: „Clasicii noștri” (cuprinzând în special studii despre fenomene și personalități de secol XIX) și „Lecturi tardive”, un titlu modest și autoironic, în stilul obișnuit, ce cuprinde diferite completări la bibliografia de specialitate veche și modernă, dar și cu dese incursiuni în secolul al XX-lea. Aici, în „Lecturi tardive”, se poate citi un crez, o metodă: „cu toate progresele indiscutabile pe care le-a făcut […] istoria literaturii române vechi este departe de a-și fi epuizat marile rezerve de texte încă necunoscute și posibilitatea de a produce astfel surprize de proporții”; altădată, exemplificând tribulațiile editării lui Bălcescu (de către profesorul G. Zane), face o scurtă critică a edițiilor, despre felul în care un editor nu poate, din cauza „vremilor”, să facă o ediție completă: „patruzeci de ani n-au fost suficienți pentru a duce la bun sfârșit editarea operei unui istoric […] căruia i-au ajuns vreo cincisprezece ani pentru a o scrie…”
Edițiile îngrijite de-a lungul timpului de Mircea Anghelescu ilustrează ceea ce s-ar putea numi „lectura amniotică”, o lectură atentă la contexte și la mentalitățile epocii; sunt nume importante ale literaturii noastre, dar și oameni politici, militari, figuri publice din diverse straturi sociale și culturale; e drept, și specificul începuturilor noastre cultural-moderne agreează această figură compozită de personalitate, pentru care literatura, de pildă, este o îndeletnicire de rang secund; pot fi numiți autori de felul lui Nicolae Filimon,
Moses Gaster, Dinicu Golescu sau Vasile Boerescu – uneori, grupați în antologii precum Călători români în Africa (1983). Cele mai semnificative: monografiile unor politicieni și oameni de cultură în sens larg, întemeietorii Grigore Alexandrescu sau Ion Heliade-Rădulescu.
Punându-și permanent această întrebare a valorii propriului scris, fundamentală pentru autenticitatea cercetării, se reiterează o identitate deloc comună în câmpul nostru filologic; foucauldiana Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013) se încheie cu o motivație esențială a scrisului, ce ar putea fi o emblemă: „Puține din textele discutate în aceste pagini sunt cu adevărat importante, deși autorii celor mai cunoscute dintre ele sunt nume cunoscute sau foarte cunoscute. Ele sunt importante împreună, în ansamblu, pentru că manifestă nevoia de a aborda un teritoriu pe care pruderia părinților și a bunicilor noștri l-a ocolit. De ce? Este și acesta o întrebare la care ar trebui să medităm când gândim literatura noastră: nu ca o întâmplătoare colecție de capodopere, ci global, ca un reflex sensibil și înțelegător al vieții noastre de toate zilele, cu cele știute și mai ales cele neștiute.”
O definiție a istoriei literare – în fond, o altă trăsătură a disciplinei, descoperită de-a lungul unei impresionante practici, nu atât o nouă istorie literară sau o reformulare conceptuală – poate fi citită în volumul din 2017, Am fost martor. Istoria literară ca depoziție, unde „«Critica de întâmpinare», critica literaturii care se scrie şi se publică sub ochii noştri nu este numai depoziţia unui martor, ci şi intervenţia unui combatant, a unui actor într-o piesă contemporană; istoricul literar, care comentează cărţi ale unor autori dispăruţi şi adaugă interpretării propuse de criticii de atunci propriile sale opinii, formate ca urmare a unor evoluţii, apariţiei unor noi perspective sau documente, este martorul pur şi simplu, martorul apărării de obicei, care motivează şi solicită tribunalului public o sentinţă mai nuanțată sau mai favorabilă.”
Perspectiva este una personală, sub semnul limitărilor: „știm astăzi că putem citi într-o viață de om doar câteva mii de cărți”, convocat însă de o metodă critică, aceea a recitirilor, prilej pentru „recititor” să își revizuiască o serie de imagini despre cele mai diverse subiecte, de la Cantemir la Țiganiada sau la D. Trost – care s-au prezentat însă unitar în sfera de interes a cercetătorului.
Profesorul de lectură, cel care citește și recitește, cel care explică, a formulat încă din Lectura operei o serie de principii ale cititorului profesionist: în primul rând, se pledează pentru caracterul artistic al operei, „distanța dintre cele două discipline (critica și istoria literară) fiind acum mai mare decât pe vremea lui Călinescu”, pentru că istoria literară este mai normată prin metodele „tot mai scientiste”: sociologice, comparatiste, structurale, naratologice. Apoi, pentru dimensiunea „amniotică” a operei, există cel puțin două exemple: model pentru ediții, ediția Cornel Simionescu din Sadoveanu, pentru curriculumul vitae sadovenian ce cuprinde „elemente ale unui profil spiritual, citate selectate cu inteligență; abundența de indici: pentru nume, locuri, titluri, dar și cuvinte-cheie grupate semantic”. Sau ediția Liviu Călin – Al. Rosetti din Camil Petrescu, unde sunt stratificate „prețioase lămuriri de atelier literar, găsite în interviuri și texte autobiografice care completează aceste note cu necesare incursiuni în preistoria romanului”.
Nu întâmplător, Mircea Anghelescu a realizat constant incursiuni în literatura contemporană, uneori prin grila specialității – literatura română modernă (iar Victor Felea are chemări „macedonskiene”, Victor Eftimiu, teme „specific macedonskiene”) – alteori prin cea afectivă (atunci când îl evocă pe Costache Olăreanu, care „știa că nu excesul sporește farmecul, ci echilibrul”) sau prin cea pe care am denumit-o teoretică; portretizându-l pe Marian
Papahagi, cu teoria rescrierii, deschide puțin poarta rememorării, remarcând originalitatea hermeneutică, în special „în perioada anilor optzeci, când critica respinge în general orice încercare de încadrare în structuri teoretice”.
Relectura, recitarea, refacerea unor analize se vede în permanenta meditație asupra literaturii întreprinsă de Mircea Anghelescu de-a lungul unei jumătăți de secol, începând cu anii 1960; unul dintre cele mai cunoscute concepte (preromantismul) poate rezista câteva zeci de ani, până să fie reformulat (premodernitate, începuturi ale epocii moderne), poate și sub presiunea unor cunoscute discuții teoretice, între care ar fi de amintit periodizarea literaturii noastre în modern(istă) – proletcultistă – neomodern(istă) – postmodernă din Recapitularea modernității de Ion Bogdan Lefter (2001). Acest tip de raționament este o constantă a teoreticianului; o spunea în 1988, în Textul și realitatea : „istoria literară n-ar trebui să fie doar o istorie a literaturii, nici una doar a receptării literaturii, ci una care să le cuprindă pe amândouă, adică o istorie a literarității, a ceea ce era considerat literatură într-un anumit moment, din anumite cauze, în anumite medii, și a ceea ce nu era încă literatură, dar a devenit în perspectiva timpului”. Ideea este dezvoltată în Literatura în context (2020), unde se constată că „nu numai felul de a citi diferă de cel al bunicilor noștri, ci și ce anume vedem în ceea ce citim. Odată cu epoca, citim mai repede și mai superficial pentru că trăim mai repede și mai superficial, știm asta; dar și ceea ce căutăm inconștient și extragem din textele pe care le citim, probabil în toate feluritele noastre lecturi, în orice caz ceea ce citim în proza literară”. Este un tip de corespondență asemănătoare (și întrucâtva subordonată) reformulării teoretice preromantism (1971) – premodern (2019), cea mai importantă contribuție a lui Mircea Anghelescu, care îi și definește, amniotic, opera.