Mândria de a fi român

Deși sunt obișnuit cu minciuna guvernanților încă de pe vremea împușcatului, tot nu-mi vine să cred că un om cu mintea la purtător, ajuns în postura de prim ministru (cel din momentul scrierii acestui text, 5 iunie 2023), își poate permite să afirme că nu are „un sac cu bani” ca să le majoreze salariile profesorilor. Ar fi fost de necrezut dacă nu s-ar fi întâmplat. Dar câți saci cu bani pentru pensiile speciale, câți pentru clienții partidelor de la guvernare, câți pentru clienții demnitarilor „de partid și de stat”, câți pentru achizițiile direcționate are guvernul? Asta nu ne mai spune dl prim ministru. Sau minciuna că UE, prin PNRR, nu ne permite majorări salariale, aruncată de un alt important personaj de pe-acolo.
Mizeria morală a societății înalte de la noi a ajuns atât de vizibilă încât îți vine să-ți dai foc în piața publică. N-o faci numai (ori ca să) nu le dai tot lor prilejul de a răsufla ușurați că au scăpat de un „cârcotaș” ori, mai degrabă, pentru că nu ai vocație de erou. Însă disperarea duce la gânduri venite de dincolo de rațiune.
În urmă cu câtva timp, am întrevăzut la televizor – pe un post românesc, firește – cearta dintre un deputat sau senator și o doamnă senator. El se vedea, ea vorbea din off (din punctul de vedere al imaginii). Își spuneau mitocan și mitocancă în modul cel mai dezinvolt, cu aerul că toată ziua pronunță astfel de cuvinte în lumea lor de-acasă și se întrebau câte clase au urmat, dacă au cei șapte ani de-acasă, deveniți și ăștia, vreo patru, însă nu tocmai de-acasă, și alte asemenea delicatese care ar face și azi încă deliciul mahalalei dacă ea ar mai exista și nu și-ar fi schimbat numele, în cartier. Apropo, cum să-i mai spui unei mahalagioaice, căreia îi semănau ca două picături de apă cei doi combatanți, cartieroaică? Ei bine, mai-mai că mi s-ar fi făcut rușine dacă nu aș fi fost sigur că asemenea ipochimeni nu sunt aleșii mei. Dar nici „mândria de a fi român” nu m-a podidit în seara aceea.
De zeci și zeci de ani, în România, în cea „burghezo-moșierească”, în cea „democrat-populară”, în cea „socialistă”, cât și în cea democrată, profesorii și învățătorii au fost ciuca bătăilor de joc guvernamentale, financiare mai întâi. Istoria falsificată pe care o învățam acum câteva zeci de ani mai păstra și câte un adevăr din anii „burghezo-moșierești” care convenea regimului. Cum sunt, bunăoară, celebrele „curbe de sacrificiu”, aplicate de N. Iorga (da, da, marele savant și profesor) ghiciți cui. Învățătorilor, care vreme de câteva luni au primit salariile diminuate sau deloc. Nu-i vorbă că și alți bugetari au suferit atunci, dar învățătorii au fost cei mai loviți sau poate că de lovirea lor s-a mirat mai mult lumea care știa cât de importanți sunt ei pentru societate, de aceea se păstrează mai degrabă amintirea sacrificiului lor decât al celorlalți, în anii marii crize. Te întrebi ce viziune asupra unei țări moderne avea marele savant, dacă neglija tocmai domeniul care formează un popor și-l determină să nu rămână o simplă populație, domeniu pe care, de altfel, îl slujea și el. Și ce viziune asupra propriei cariere.
E o rușine pentru o țară să-și vadă învățătorii și profesorii ieșiți în stradă să-și reclame drepturile, și anume cel la o viață decentă. Dar cui, cărui guvern și cărui politicastru cocoțat în vârful ierarhiei politice a acestei țări îi pasă, căruia dintre plagiatorii instalați prin funcții înalte îi mai e rușine de ceva, după ce determină schimbarea comisiilor care pot declara o teză de doctorat plagiată sau nu? Păi dacă nu ți-e rușine nici de furtul pe care l-ai efectuat chiar tu, atunci cum să-ți mai pese că mii de oameni care n-au plagiat sunt plătiți, în bătaie de joc, mai prost decât niște necalificați. Nu-i vorbă că multă lume din patria noastră, dintre cei cu învățătură mai mult lipsă, își imaginează că munca intelectuală e floare la ureche, un fel de plăcere personală a unor inși ciudați, și clamează neîncrederea în practicanții ei, chiar dacă rostul ei e cel de formare a viitorilor cetățeni. Or, cei care ne conduc de unde provin? De unde emanația asta sulfuroasă, dacă nu din poporul care-i alege și-o să-i mai aleagă?
Sigur, cetățenii, inclusiv cei cocoțați sus de tot, au niște ochelari de apropiere, prin care se vede numai ziua de azi, rar cea de mâine. Or, treaba celor care-i învață și-i și educă pe oamenii în formare nu se vede nici azi și nici chiar mâine. Se va vedea, nu spun nimic nou și totuși cred că trebuie mereu repetat, mai târziu, când o gloată ar putea deveni, prin efortul lor de azi, un popor sigur pe el și demn de respectul celor dimprejur. Dar la asta nu se pot gândi decât tot cei gata educați și gata învățați. Aici intrăm într-un cerc vicios din care cumva s-ar putea ieși. S-ar putea ieși dacă cineva dintre cei de sus ar face un efort să-și schimbe ochelarii și ar privi mai departe, dacă un șahist ar ajunge acolo, căci, se știe, un șahist trebuie să vadă câteva mutări înainte, altfel nu are ce să caute pe lângă tabla cu pătrate albe și negre. Dar pentru asta ar trebui ca acolo sus să ajungă oameni formați de niște învățători și profesori care să nu fie nevoiți să se gândească mai mult la ziua proprie de mâine decât la oamenii pe care sunt chemați să-i formeze.
Las la o parte celelalte neajunsuri cu care se confruntă deopotrivă elevii și cei care-i învață/educă.
Cum demonul comparației ne chinuie pe noi, românii, dar poate că și pe alții, nu ne putem opri să ne întrebăm cum de la finlandezi se poate și la noi nu se poate. Cum de la danezi se poate și la noi nu, cum de la britanici și așa mai departe. Cum, adică, de oamenii lor politici au văzut înainte mai multe mutări și au înțeles ce rol are învățământul în viața unui popor și, în ultimă instanță, în existența unei țări?
Răspunsul la această întrebare e complicat, el necesită o profundă cunoaștere a istoriei și a altor științe. Care se învață la școală. Or, școala devine, la noi, ultima în lista așa ziselor prioritizări.