Pentru psihanalistul și eseistul francez Jacques Arènes (La quête spirituelle, hier et aujourd’hui (Un point de vue psychanalytique), Cerf, 2011), Michel Houellebecq reprezintă o ultimă variantă a nihilismului contemporan, în sensul că universul său participă într-un mod „performativ’’ la crearea și perpetuarea disperării post-moderne. Disperarea relațională a operei sale dezvăluie nihilismul ascuns al hedonismului contemporan, dar contribuie de asemenea la o formă de „militantism nihilist’’ („Michel Houellebecq, prophète des temps finissants”, Etudes 6/2006 (Tome 404), p. 796-803). Michel Houellebecq e numit de același Jacque Arènes „unul dintre ultimii autori atei’’, dar afirmația, care poate părea evidentă pentru cine nu a citit decât romanele autorului Serotoninei, poate fi pusă sub semnul îndoielii, acesta fiind scopul eseului nostru, dacă încercăm să conturăm cu mai multă atenție statura poetului cu același nume, a cărui operă o vom aborda referindu-ne în mod special la antologia Non réconcilié, anthologie personnelle 1991-2013, Gallimard, 2014 (Neîmpăcat, Humanitas Fiction, 2016). Departe de a considera poezia un simplu violon d’Ingres, romanul și poezia sunt pentru Michel Houellebecq două limbaje absolut diferite, care exprimă două viziuni ireductibile despre lume („L’absurdité créatrice’’, în Interventions 2, Flammarion 2009). În timp ce romanul surprinde lumea pe tărâmul faptelor, demersul poetic este fundamental unul emoțional și empatic.
Amintim că Michel Houellebecq a debutat în 1988, cu poemul „Quelque chose en moi’’ în Nouvelle Revue de Paris, apoi a publicat cărți de poezie (La poursuite du bonheur, 1991; Le sens du combat, 1996; Renaissance, 1999), și că publicarea în aceeași perioadă a cinci romane i-a adus o recunoaștere internațională ca autor emblematic al trecerii din secolul XX în secolul XXI. Cea mai recentă carte de poezie a sa, intitulată Configuration du dernier rivage (Flammarion, 2013), a provocat surpriza regăsirii pentru cei care îl consideraseră, de la început, în primul rând poet, precum și entuziasmul celor care l-au descoperit ca poet doar după ce îi citiseră romanele.
Michel Houellebecq a fost lansat ca poet de Michel Bulteau, excepțional poet, eseist și cineast inclasabil, un apropiat al lui Henri Michaux, al lui William Burroughs și al altor poeți importanți din Beat generation, cosemnatar al Manifestului electric cu pleoape de fuste („Manifeste électrique aux paupières des jupes”), din 1971, a cărui apariție a reprezentat un moment de ruptură în poezia franceză de la începutul anilor ’70, alături de Zéno Bianu, Jean-Jacques Faussot, Jacques Ferry și alți poeți de-abia ieșiți din adolescență, dar având deja reputația de poets maudits.
În poemul intitulat Loin du bonheur (Departe de fericire), al cărui titlu este exact opusul titlului primei sale cărți de poezie, La poursuite du bonheur (Urmărirea fericirii) găsim, clar enunțate, câteva repere ale ipostazei de poet, în opoziție cu realitatea descrisă în romane:
„Etre dans un état qui s’apparente au désespoir, sans pouvoir cependant y accéder.”
(„A fi într-o stare ce seamănă cu disperarea, fără a putea totuși avea acces la ea.”)
[…]
„La connaissance n’apporte pas la souffrance. Elle en serait bien incapable. Elle est, exactement, insignifiante.
Pour les mêmes raisons, elle ne peut apporter le bonheur.’’
(„Cunoașterea nu aduce suferință. Ea ar fi incapabilă. Ea este, exact spus, nesemnificativă.
Pentru aceleași motive ea nu poate aduce fericirea.”)
[…]
„Impossibilité soudaine – et apparemment définitive – de s’intéresser à une quelconque question politique.
Tout ce qui n’est pas purement affectif devient insignifiant. Adieux à la raison. Plus de tête. Plus qu’un coeur.”
(„Imposibilitate bruscă – și aparent definitivă – de a fi interesat de vreo chestiune politică.
Tot ce nu este pur afectiv devine nesemnificativ. Adio rațiunii. Nimic de la cap. Doar o inimă.”)
Toate aceste contradicții și imposibilități, care par să se bată cap în cap, sunt consecința disonanței care separă, la același autor, practica poeziei de scriitură în proză. Ea este cum nu se poate mai bine explicată de poetul însuși, care declara într-un interviu: „În fond, dacă scriu poeme, este poate, înainte de toate, pentru a pune accentul pe un gol monstruos și general (pe care îl putem considera afectiv, social, religios, metafizic; fiecare dintre aceste abordări ar putea fi la fel de întemeiat. Poate că poezia este, de asemenea, singura cale de a exprima acest gol în starea sa pură, originară; de a exprima simultan fiecare dintre aspectele lui complementare. […]” („Scrisoare către Lakis Proguidis”, Interventions, Flammarion 2009). (Sublinierea mea, cu italice).
Imaginarul apocaliptic care bântuie romanele lui Michel Houellebecq este prezent de asemenea și în poezia lui, însă ceea ce o diferențiază de romane este faptul că e vorba de o scriitură poetică de anticipație. Aceasta are puterea de a face să apară, dar și să dispară apocalipsa. De exemplu, în poemul intitulat Dans le train direct pour Dourdan (În trenul direct spre Dourdan) alienarea deplasărilor cotidiene a salariaților între domiciliu și locul de muncă: „Comme des blocs indépendants/ Ils trouent l’air sans laisser de trace” („Conglomerate independente/ Fac găuri în aer fără să lase urme”), este abstractizată până la anulare printr-un singur vers: „Il n’y a plus de temps ni de lieu” („Nu mai există nici timp nici loc”).
Majoritatea romanelor lui Michel Houellebecq descriu o lume de după catastrofă. Dar poezia lui nu se limitează la a evoca apocalipsa, ci suscită „un nou tip de lirism ciudat de hibrid (étrangement hybride) în același timp mistic și revoluționar […]” (Agathe Novak-Lechevallier, prefațatoarea antologiei Non reconcilié din 2014.) Citez în acest sens prima și ultima strofă din poemul intitulat Le sens du combat („Sensul luptei”) :
„Il y a eu des nuits où nous avions perdu jusqu’au sens du combat;
Nous frissonnions de peur seuls dans la plaine immense,
Nous avions mal aux bras;
Il y a eu des nuits incertaines et très denses.”
(„Au fost nopți când pierdurăm până și sensul luptei;
Înfiorați de spaimă singuri în câmpul imens,
Brațele ne dureau;
Au fost nopți nesigure și foarte dense.”)
[…]
„Comme une croix plantée dans un sol desséché
J’ai tenu bon, mon frère;
Comme une croix de fer aux deux bras écartés.
Aujourd’hui, je reviens dans la maison du Père.”
(„Ca o cruce înfiptă într-un pământ uscat
Am rezistat, fratele meu;
Ca o cruce de fier cu brațele-ntinse.
Astăzi, mă-ntorc în casa Tatălui.”)
În eseul său din 1991, Rester vivant: méthode (Paris, La Différence), Michel Houellebecq descria poezia sa (în același an și la aceeași editură apăruse și primul său volum de versuri, La poursuite du bonheur), fără să se refere în vreun fel la dimensiunea mistică ce va deveni tot mai prezentă în volumele următoare: „O poezie paradoxală, a angoasei și a opresiunii a reușit deci să se nască în mijlocul hypermarketurilor și al imobilelor de birouri. Poezia aceasta nu e veselă, nu poate fi. Poezia modernă nu are o vocație mai mare de a construi o ipotetică «casă a ființei», decât are arhitectura modernă de a construi «locuri de locuit». Aceasta ar fi o menire cu totul diferită de cea consistând în multiplicarea infrastructurilor de circulație și de tratament al informației…”.