NĂLUCA

– Bre, nea Stelule, s-a stricat lumea, bre. S-a făcut a dracu’.
Ștergea paharele cu o cârpă ce nu părea prea curată. Le așeza apoi pe o poliță, deasupra barului. O cută adâncă îi brăzda fruntea. Se opri o clipă și îl privi lung pe clientul de dincolo de tejghea.
– Mata ce mai zici, bre?
Celălalt nu răspunse. Dădu doar ușor din umeri. O muscă bâzâia deasupra unei pete de bere de pe tejghea.
– S-a stricat lumea, bre, continuă chelnerul. S-a stricat, când îți zic. Uite, nu mai departe de ieri. A venit doi. Arăta bine, îmbrăcați bine vreau să zic, n-aveai de unde să-ți dai seama ce are ăștia de gând. A comandat mâncare, a cerut de băut. Cu totul, cam la vro trei sutare în total. Trei milioane în lei vechi. Dup-aia, m-a chemat ăștia și mi-a zis să le mai aduc doua cafele și să le fac nota. Da’ ce crezi mata? Când m-am întors să mă duc să le fac cafelele, derbedeii dracu’ s-a ridicat și ei și, până să mă prind eu care e treaba, ăștia ieșiseră din cârciumă. M-am luat după ei, am fugit până în bulevard după golanii dracu’, da’ nu i-am prins.
Strigam la oameni să se ațină la ei, da’ degeaba. Nu s-a băgat nimeni. I-am pierdut, derbedeii dracu’ S-a stricat lumea, ce mai.
Apoi, observând pata de pe bar, ștergând-o cu cârpa cu care ștersese și paharele:
– Mata ce mai zici?
Celălalt se încăpățânează să nu-i răspundă. Privește undeva departe, dincolo de cele trei rânduri de mese ale cârciumii, dincolo de zidurile ei coșcovite.
– Ia stai, bre, schimbă dintr-o dată tonul chelnerul, mijindu-și ochii și înclinându-și capul spre înainte, apropiindu-se de cel de dincolo de tejghea. Ce-ai pățit, bre, la ochi? Ești vânăt.
Celălalt duse instinctiv mâna la ochi, de parcă ar fi încercat să pipăie vânătaia. Afișa o mutră mirată, ca și cum n-ar fi știut despre ce e vorba.
– Hai, bre, nu te mai preface. Zi mai bine că iar te-a bătut.
Celălalt lăsă capul în jos, spășit, dar nu răspunse nimic.
– De ce te bate, bre?
– Ei, răspunse într-un târziu nea Stelu, văzând că celălalt tot nu-l slăbește cu întrebările, vrea să-i trec casa pe numele lui.
– Păi și d-asta te bate?
– Da, răspunse oftând nea Stelu. D-asta.
– Vezi, când îți ziceam eu că s-a stricat lumea… Vezi?
Apoi, o vreme, au rămas în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Se auzea doar clinchetul tacâmurilor celorlalți doi clienți din local: un bărbat și o femeie între două vârste. Cei doi mâncau în tăcere, fără să se privească. Bărbatul transpira abundent și, din cauza asta, din când în când își ștergea fruntea cu dosul palmei.
– Și fata nu zice nimic, bre?
Nea Stelu ridică ochii din halba de bere și-l privi mirat pe celălalt. Se vedea pe fața lui că nu înțelesese întrebarea.
– Fata lu’ matale zic. Ea nu zice nimic când vede că te bate?
– E, pricepu într-un final nea Stelu, ce să zică…
– Cum, bre, ce să zică? Să zică și ea acolo-șa niște vorbe. Să-i zică lu’ ală să se oprească, ce e nebun? Să-i zică „bă, omule, nu mai da în tata”, asta să zică.
– Păi nu-ți spusei? oftă din nou nea Stelu. Vrea să-i trec apartamentul pe numele lui.
– Hai las-o jos că măcăne, nea Stelule. Ce, ăsta-i motiv să te bată, bre?
Iar apoi, după câteva secunde de gândire:
– Să nu i-l treci, bre. Că dup-aia te lasă în stradă nebunu’. Te dă afară ca pe un câine.
Cei doi de la masa din centrul cârciumii terminaseră de mâncat, iar acum ea se scobea tacticos între dinți, mascând scobitoarea cu palma celeilalte
mâini.
– Dă-l în mă-sa de nebun, bre, hai mai bine să-ți zic una bună. Ai auzit de nevasta lu’ nea Costică?
– Care nea Costică? mimă interesul nea Stelu, bucuros de schimbarea de subiect.
– Nea Costică, ăla de la scara trei. Ală care lucrează la Finanțe. Ăla, bre, cu chelie și cu mustață ca a lu’ Țiriac.
– Aha, îl știu, dădu din cap nea Stelu. Are o ditamai mașina și o parchează mereu la scara noastră. Ocupă două locuri.
– Ăla, bre, ăla.
Clienții de la masa din mijlocul localului făcură un semn către chelner.
– Stai așa, bre, zise chelnerul în timp ce iese din spatele tejghelei.
Apoi, când se întoarse, șopti în timp ce făcea niște calcule pe o foaie:
– A cerut nota.
Și mai târziu, în timp ce număra a doua oară banii primiți de la bărbatul care, exact în acel moment deschisese ușa, lăsând-o pe femeie să iasă prima:
– Trei lei, bre, atâta a lăsat.
Spusese vorbele astea către nea Stelu, dar suficient de tare cât să le audă și bărbatul care se pregătea să iasă.
– Trei lei. Păi ce să fac eu cu trei lei? Ăștia e bani?
– Ziceai ceva de ăla de la trei, îl întrerupse nea Stelu.
– Nu de el, de nevastă-sa ziceam, continua, vizibil nemulțumit, chelnerul. Cuta dintre sprâncene se adâncise tare. Cică a fugit cu unu.
– Da? miji neîncrezător nea Stelu.
– Da, bre, dacă-ți zic. Mi-a spus mie femeia care face curat la ei. Mai vine și p-aci să dea cu mătura. Ea mi-a zis. Cică a luat-o razna ăsta când a văzut că i-a plecat femeia. A dat-o dispărută la Poliție. A căutat-o ăia și, ce să vezi? A găsit-o. A găsit-o la unu acasă, da ea le-a zis polițiștilor că a venit de bunăvoie. Că adică a părăsit căminul conjugal. Așa zice femeia de la curățenie că repetă mereu ăsta de la Finanțe, nea Costică adică.
– O bătea, sau de ce a plecat femeia? se interesă nea Stelu.
– Nu știu, bre. Cică n-o bătea, da poate că tocmai d-aia.
Chelnerul hăhăi de câteva ori, mândru de gluma lui.
– Eu zic că a plecat după ăla, că era mai tânăr, bre.
– Păi și ăsta e un motiv să pleci de acasă? întrebă nea Stelu în timp ce, căscând, își acoperi gura cu palma.
– Mata vorbești, bre, de te bate ginerele că nu vrei să-i treci apartamentul? Nu-ți zisei că a luat-o lumea razna?
Iar apoi, observând căscatul celuilalt:
– N-ai prea dormit azi noapte, nea Stelule.
– Am dormit, am dormit, se grăbi să-l contrazică nea Stelu după ce termină de căscat. Nu despre asta e vorba.
– Da despre ce e vorba, bre?
– E, am niște vise… Nu mă prea pot odihni noaptea.
Nea Stelu duse halba la gură și bău lung până o goli.
– Mai punem una? întrebă chelnerul.
– Mai punem, confirmă nea Stelu.
– Tot pe caiet?
– Tot.
– Erau șapte, cu asta de ți-o pun acuma se face opt.
– Opt să fie, confirmă nea Stelu.
– Opt, repetă chelnerul în timp ce așeza halba plină pe tejghea, în fața celuilalt.
– Îți dau când o veni pensia, pe 28.
– Pe 28, nea Stelule, ce, nu ne cunoaștem noi? Mata ai fost mereu parolist. Ai plătit mereu, nu ești ca alții, ce, nu știu io?
– Am pensie bunicică. Le dau și lor jumate.
– I-auzi, banditu. Mata îi dai și jumătate din pensie și el te bate.
– N-auzi că vrea să-i trec casa pe numele lui? Vor să aibă și ei o casă a lor…
– Hai, bre, dă-o dracu. Să mă ierți, că e ginerele luʼ mata, daʼ ăsta e om? Dac-ar fi al meu, ce mi ți l-aș încinge eu un pic. Auzi tu, golanul, să te bată pe mata. În fine, dă-l în mă-sa. Ziceai de un vis.
– E, visez și eu tot felu… încercă să se eschiveze nea Stelu.
– Nu bre, ziceai că ai un vis. Ziceai că vizezi mereu ceva.
– Da, în ultima vreme…
– Hai, bre, zi ce visezi. Ce o tot lungești?
Nea Stelu nu răspunse. Privea undeva în gol și nu dădea semne că ar vrea să mai adauge ceva.
– Hai, bre, zi, ce mă tot fierbi?
– Visez o… femeie, șopti nea Stelu, privind fix spuma albă de deasupra halbei. O femeie, repetă el.
Chelnerul făcuse ochii mari și, de uimire, cuta din mijlocul frunții aproape că nu se mai vedea.
– Hai, bre, îți râzi de mine?
– Nu, deloc, răspunse puțin iritat nea Stelu. Chiar așa, în fiecare noapte o visez pe femeia asta. E o femeie tare frumoasă.
– Hai, bre, că nici nu-mi vine să te cred.
– De ce să nu mă crezi? Dacă-ți zic. Asta visez. O femeie.
– Hai, bre, că acuma chiar că m-ai dat pe spate, spuse chelnerul rânjind cu gura până la urechi. Zău dacă mă așteptam la mata. Auzi, bre, în loc să aștepți pensia, uite, mata visezi femei. Ești tare, bre, nea Stelule, ești tare.
– Nu știu de ce te miri așa, se arătă un pic supărat nea Stelu. Ce e așa de mirare?
– Păi cum, bre, la etatea lu’ mata?
– Ce are a face etatea?
– Păi ziceam și eu… încercă să o dreagă chelnerul, observând iritarea celuilalt.
O vreme nu a mai spus niciunul niciun cuvânt. Nea Stelu sorbea din când în când din halba de bere, în timp ce chelnerul căuta ceva sub tejghea. Găsi în final ce căuta. Ridică în fața ochilor lui nea Stelu o casetă de casetofon.
– Am găsit-o, bre. Punem niște muzică, nea Stelule?
– Punem, răspunse zâmbind nea Stelu.
– E caseta cu Sinatra. Aia de-ți place luʼ matale.
Băgă caseta în aparat și apăsă clapeta. După un hârjâit al motorului casetofonului, muzica explodă în boxe. Chelnerul reglă potențiometrul, reducând volumul. Acum muzica se auzea în surdină, lentă, plăcută: „And now, the end is near/ And so I face the final curtain”.
– Așa, bre, ziceam de femeia aia.
– Care femeie, se prefăcu nea Stelu că nu pricepe.
– Aia din vis, bre. Cum e?
– Cum să fie? Femeie.
– Femeie, femeie, dar e frumoasă, bre?
– Frumoasă, frumoasă tare.
– Hai, bre, lasă-mă. O fi și tânără.
– Are vreo 30 – 40 de ani. Nu știu sigur. Nu am vorbit niciodată cu ea.
– Normal că nu ai mai avut timp să vorbești cu ea. Ați stat numa de alte prostii… Nea Stelule, nea Stelule…
– Nu e ce crezi tu. Noi doar dansăm în visul meu. Atât.
– Cum așa, bre, doar dansați? Adică alte prostii nu mai faceți?
– Doar dansăm.
– Hai, bre, lasă-mă. Adică mata visezi o așa femeie frumoasă și altceva nu ai găsit matale de făcut cu ea decât să dansezi?
– Da, răspunse inocent nea Stelu. Doar dansăm. Ce, nu am voie?
– Cum să nu ai bre, da’ ziceam și eu așa… Auzi, bre, ia mai zi. Cum are părul?
– E blondă. E îmbrăcată cu o rochie roșie mulată pe corp. Are pantofii tot roșii și e foarte frumoasă.
– Aha, da’ ia zi, bre, altceva nu mai are?
– Ce să mai aibă?
– Eu știu, poate o coasă, bre.
– O coasă?!
– Da, bre, o coasă, chicoti chelnerul. Hai, bre, nu te-ai prins?
– Să mă prind?
– Păi, la etatea luʼ matale, ce femeie urmează să vină… Cu coasa… Hai, bre, te-ai prins?
– Ce prostii îți trec prin cap, se supără de-a adevăratelea de data asta nea Stelu.
– Hai, bre, c-am glumit. N-am vrut să te supăr. Am zis și eu așa. Ce, mata nu mai știi de glumă?
Nea Stelu dădu din mână a lehamite.
– Hai, bre, te-ai supărat.
– Nu, n-am nimic. Mai dă o bere.
– Tot pe caiet?
– Tot.
– Erau opt, cu asta de ți-o pun acuma, se face nouă.
– Nouă să fie, confirmă nea Stelu.
– Nouă, repetă chelnerul în timp ce așeza halba plină pe tejghea, în fața celuilalt.
– Îți dau când o veni pensia, pe 28.
– Pe 28, nea Stelule, ce nu ne cunoaștem noi? Mata ai fost mereu parolist. Ai plătit mereu, nu ești ca alții, ce, nu știu io?
Apoi, o vreme au tăcut amândoi, fiecare cu gândurile lui. Nea Stelu sorbea câte un pic din halba de bere ce se încălzise deja, în timp ce chelnerul tot ștergea și aranja niște pahare.
Apoi, odată cu lăsarea serii, începură să apară clienții obișnuiți ai cârciumii. Au venit cei doi frați gemeni care lucrau la firma de telefoane, a venit domnu Grasu, care avusese pe vremea cealaltă o funcție importantă în organizația locală a partidului, iar acum era pensionar și avea o pensie destul de mare, a venit domnul Alexe, cu nelipsita sa tablă de șah sub braț. A desfăcut cutia, a așezat piesele și a început să joace. Singur. Mai târziu, după opt, a apărut și Poetul. Părea cătrănit tare. S-a așezat la bar, lângă nea Stelu și a cerut o vodcă mare.
– Care-i treaba, bre, ce-ai pățit? Îl întrebă chelnerul.
Poetul nu răspunse. Părea cătrănit tare.
– Ce s-a mai întâmplat, bre, azi?
– Nimic, nimic, doar niște porci, atât, mormăi Poetul.
– Hai, bre, probleme în amor?
– În amor pe dracu’. Am pierdut un proces, se stropși Poetul.
Slab, un pic adus de spate, cu hainele un pic ponosite și alese cam la întâmplare, nu-ți făcea neapărat impresia c-ar fi avocat. Și totuși, era chiar unul vestit. Avusese, cu ani în urmă, un proces puternic mediatizat, care-l transformase brusc într-o persoană foarte cunoscută.
Lângă ei, la bar, se așeză și domnul Grasu, care, după ce-i salută pe toți, observând deprimarea de pe fața Poetului, încercă să afle ce s-a întâmplat.
– Ce să se întâmple, bre, îl lămuri chelnerul, coana Justiția l-a înșelat cu altul. Uite bre că a pierdut un proces. Nu știu, bre, Poetule, de ce le pui așa tare la suflet?
– Are dreptate, se băgă și domnul Grasu, doar nu e nici primul și, doamne ferește, dar ar putea să nu fie nici ultimul.
– Și, dup-aia, completă chelnerul, doar tu zici despre tine că ești mai mult poet decât avocat, nu? Și ca poet îți merge bine, femeile e toate la picioarele tale, ce te mai încrunți pentru un amărât de proces.
– M-au enervat porcii ăia de la Procuratură. Mereu își bagă coada și aranjează dosarele așa cum vor ei. Zău dacă se mai poate trăi în țara asta. Aerul a devenit complet irespirabil aici.
– Vezi, cum îți ziceam eu, nea Stelule, s-a făcut lumea a dracuʼ, bre.
– Porcii dracuʼ, de data asta nici măcar nu s-au obosit să fabrice probe. Nici măcar atât. Au aranjat doar judecătorul. I-au învârtit cheița la spate. Iar ăsta nici măcar nu a mai citit dosarul. De ce să se mai obosească? Avea sentința pregătită. Porcii dracu’.
– Lasă-i, bre, nu-ți spusei că a luat-o lumea razna? N-ai ce-i face.
– Așa e, că și eu… încercă să se bage în vorbă domnul Grasu.
– Pe dracuʼ, îi tăie vorba Poetul. Niște porci. Porci.
– Că bine zici, bre. Să-i bagi într-o poezie, să te știe de frică. Eu așa zic. Daʼ hai, lasă asta. Hai mai bine să vă zic una să vă râdeți. Să vă mai treacă necazul.
– Mai bagă o vodcă întâi, comandă Poetul.
– Vine băiatul, vine. Uite vodca, bre. Și la mata, domnu Grasu, ce vă dorește suflețelul:
– Dă-mi și mie tot așa.
– Vine băiatul. Vodcă mare pentru domnuʼ. Acuʼ, hai să vă zic. O să vă râdeți de o să vă pișați pe voi.
Chelnerul făcu apoi o pauză lungă, ca pentru a mări tensiunea.
– Uite, bre, ia uitați-vă un pic la nea Stelu, aci de față.
Ceilalți doi se întoarseră și-l priviră lung pe nea Stelu. Apoi, priviră lung spre chelner, neînțelegând mare lucru. În timpul asta, nea Stelu privea și el către chelner și încerca să-i transmită din priviri să înceteze.
– Nu văzurăți nimic, bre?
– Ba da, că are ochiul drept vânăt, răspunse Poetul. Dar asta nu e neapărat o noutate. Iar l-a bătut ginerele. Mare șmecherie, ce să zic. Mă prăpădesc de râs.
– Stai, bre, că nu de asta zic eu. Că asta da, ai mai văzut. Că are și nea Stelu un ginere…
– Atunci ce trebuia să vedem? întrebă și domnul Grasu.
– Nu te uiți, bre, ce cearcăne are?
– Așa și pentru asta trebuia să mă prăpădesc eu de râs? se zborși Poetul.
– Nu, bre, da’ stai nu te mai grăbi așa, ca fata mare la măritat. Stai să-ți zic. Că de ce are nea Stelu cearcăne, nici prin cap nu vă trece.
Nea Stelu se strâmba, ridica sprâncenele, aproape că și mișca din urechi, doar-doar l-o face pe celălalt să se oprească. Dar chelnerul era de neoprit.
– Bre, ce s-o mai lungesc. Nea Stelu, aci de față, fără știrea și aprobarea lu madam Stelu, ce credeți că face el în fieștecare noapte? Se întâlnește cu o femeie necunoscută. O femeie tânără și frumoasă. Ei, ce mai ziceți acum?
Pe fundal, Sinatra cânta Strangers in the night, dar era prima dată când nea Stelu nu izbutea să intre în atmosfera melodiei. Era prea iritat de faptul că chelnerul nu reușea să-și țină gura.
– Dansează cu femeia asta până spre dimineață. Și madam Stelu nu știe nimic, bre.
– Hai, că asta nu o mai cred, se îndoi domnul Grasu. E adevărat, nea Stelule, ce zice ăsta?
– E adevărat, bre, dacă-ți zic.
– Ce dansat visezi, bă, interveni și Poetul. Tu nu vezi că nea Stelu abia își târâie bășinile până aici. De dansat îi arde lui?
– Uite, bre, că aici te-ai înșelat. Că nici nu-ți dă prin minte ce face nea Stelu noaptea.
– Nu cred, domnule, se îndoi din nou domnul Grasu. Nu cred. Zi și mata, nea Stelule, ceva, ce stai.
– E, e doar un vis, nu așa cum zice ăsta, reuși nea Stelu să îngaime. E doar un vis, dar exagerează ăsta. Doar știți cum e el.
– Hai, bre, nea Stelule, eu exagerez? Adică pe mata te caută moartea pe acasă și te găsește dansând cu femeia aia blondă și cu rochia roșie mulată pe corp și tot eu exagerez? Hai, bre, nea Stelule…
Discuția a mai continuat o vreme. Ceilalți doi s-au prins și ei în joc făcând tot felul de glume, unele porcoase de-a dreptul, dar nea Stelu nu s-a supărat. Îi cunoștea de mult, se întâlneau aproape în fiecare seară aici, în cârciuma asta. Vorbeau, glumeau, nu avea cum să se supere pe ei. S-a mai destins și el și chiar a încercat să răspundă la glumele lor. Pe fundal, Sinatra cânta acum That old black magic. Cârciuma începuse să se aglomereze. Fumul de țigară plutea deasupra meselor creând o atmosferă aproape ireală. Cârciuma asta, gândea nea Stelu, deși e o biată bodegă de cartier, are așa o atmosferă intimă și caldă, cum nu găsești nicăieri altundeva. Și muzica asta de casetofon… Unde mai găsești casetofoane astăzi? Cald, calm, pace. Cam asta simțeau toți cei ce se aflau acolo. De asta nici nu e de mirare că au tresărit toți atunci când a trăznit prima data. Cu câteva secunde înainte s-au luminat puternic ferestrele. Apoi, foarte aproape, s-a auzit un bubuit puternic. A fost urmat, după câteva secunde, de alte trăsnete la fel de violente. Apoi, brusc, a început ploaia. O ploaie aprigă, de vara. Stropii se izbeau violent de asfalt și zgomotul lor răzbătea până în interiorul cârciumii, acoperind muzica. Atunci s-a deschis ușa și a apărut ea. Toți ochii s-au întors și au privit-o. Nouă perechi de ochi au rămas blocați deasupra corpului ei și au condus-o până la masa din mijlocul cârciumii. E clar că fusese surprinsă de ploaia asta bruscă și, neștiind unde să se adăpostească, intrase aici. În primul moment, în pragul ușii, ezitase. Privise în jur, după care, recăpătându-și siguranța, îi ignorase pe toți bărbații ăia care o sorbeau din priviri și se așezase la masa din mijlocul cârciumii. Tot așa, nepăsătoare la tot ceea ce era în jurul ei, își aranjă apoi câteva șuvițe de păr, scoase din poșetă o oglindă și se privi în ea. Băgă apoi oglinda în poșetă și scoase un telefon argintiu. Apoi, minute bune, privi în ecranul telefonului. În timpul acesta, bărbații din cârciumă aproape că nu mai respirau. Era de parcă nu mai văzuseră în viața lor o femeie. Priveau fascinați către femeia îmbrăcată în roșu care, stând picior peste picior la masa din mijlocul cârciumii, emana atâta lumină în jurul ei. Parcă și fumul de țigară se risipise un pic în jurul ei. Dar, dintre toți, nea Stelu era cel mai emoționat. Încerca să șoptească ceva către chelner și într-un târziu reuși:
– Ea ea.
– Ce vrei să zici, bre?
– Ea e, repetă nea Stelu.
– Hai, bre, adică femeia din vis?
– Ea e, zise iar Nea Stelu.
– Bre, ești nebun? Minunea asta de femeie? Hai, bre, las-o.
– Ea e. Auzi, știi ce? Mai ai caseta aia cu tangouri.
– O mai am, bre, da’ ce-ți veni?
– Te rog să o pui acum. Te rog.
– O pun, bre, stai s-o caut.
Chelnerul răscoli mult prin sertare până o găsi. Apoi, scoase caseta cu Sinatra și o băgă pe cea cu valsuri. Motorul hârâi un pic, iar apoi în boxe răsună primul tango. Era „La Periferia”, a lui Fugazot. Tristețea melodiei invadă cârciuma. Nea Stelu se ridică de pe scaun, își aranjă puloverul un pic descusut pe la mâneci, își trecu degetele prin părul alb, destul de rar, iar apoi, cu pași calmi și măsurați porni spre masa din mijlocul cârciumii. Se opri fix în fața femeii și rosti câteva cuvinte, dar chelnerul, din spatele tejghelei, nu reuși să audă ce-a zis. Femeia ridicase capul din ecranul telefonului și-l privea uimită pe bărbatul din fața ei. Apoi, absolut surprinzător, lăsă telefonul pe masă și se ridică în picioare.
Chelnerul privea și nu mai înțelegea nimic. Îl știa de-o viață pe nea Stelu, da’ uite că, de fapt, nu-l cunoștea deloc. Al dracu’ nea Stelu, își zicea chelnerul. Moș, moș, da’ uite ce tupeu are. S-a dat la femeia aia. Eu zic că-i dă o palmă acum. El și-a căutat-o. Dar nu, femeia se agăță de gâtul bărbatului. Acesta o luă de după mijloc și cei doi se lansară în dans. Un dans brutal, violent, dar tandru. Uneori mișcările erau lente, alunecoase, pentru ca, după doar câteva secunde să se accelereze brusc, o mișcare rapidă a piciorului, o poziție agresivă a capului. Dansau, dar parcă pluteau deasupra meselor din cârciumă, iar fumul din jur îi învăluia, îi ascundea uneori cu totul, ca într-o magie. Chelnerul îi privea împietrit din spatele tejghelei și, pe la colțul gurii un pic întredeschise, se scurgea un firicel de saliva. Al dracuʼ, nea Stelu, gândea chelnerul, nici nu știam că știe dansa. Uite la el. La etatea lui și uite cum se mișcă. Numa să nu facă, dracu, infract, aci la mine în cârciumă. De la efort, să nu facă infract. Asta ar mai lipsi, să moară aci. Da’ uite-l că nu moare. Uite ce se mai învârte. Și muierea aia… Îți lasă gura apă.
Apoi, așa cum privea fascinat dansul celor doi, chelnerului i s-a părut că nea Stelu e altul. Ei bine, nu chiar altă persoană, doar că altfel îmbrăcat. Și, altfel îmbrăcat, chiar părea altă persoană. Chelnerul a mijit ochii și da, nea Stelu era îmbrăcat acum într-un frac negru și avea în picioare pantofi cu scârț. Și parcă nici părul nu-l mai avea complet alb. Era doar un pic grizonant.
Ei, asta-i bună! își spuse chelnerul în timp ce se freca la ochi.
Apoi, când se uită din nou, nea Stelu era din nou așa cum îl știa: adică cu puloverul lui verde, un pic descusut pe la mâneci, cu pantalonii de velur, tip burlan și cu veșnicii lui pantofi maro, cu talpa găurită la piciorul drept. Iar părul, destul de rar, era alb, alb de tot. Mi s-a părut, își zise chelnerul, dar nu era chiar așa. Câteva secunde mai târziu, poate din cauza fumului sau cine știe din ce cauză, nea Stelu a apărut iar în frac și în pantofi cu scârț.
Noroc că nici acum nu a durat mult viziunea asta, iar nea Stelu, îmbrăcat în puloverul verde, s-a întors din nou. Apoi, iarăși a dispărut și a apărut iar. Era de vină fumul sau electricitatea care rămăsese în aer în urma furtunii, cine poate să știe?
Când a sunat telefonul prima dată, nimeni nu l-a auzit. Erau cu toții atât de absorbiți de dans încât nimeni nu a auzit nimic, nici dansatorii, nici spectatorii lor. Abia când telefonul a sunat a doua oara, abia atunci femeia a reacționat. S-a oprit brusc din dans, s-a desprins din brațele lui nea Stelu și, cu mersul ei sigur și elegant, s-a îndreptat către masa ei. A luat telefonul de pe masă și a răspuns. N-a spus nimic, dar se vedea că ascultă ce spune vocea din receptor. Cu telefonul la ureche s-a așezat pe scaun, picior peste picior.
În cârciumă toți rămăseseră încremeniți. O priveau. Aproape că nici de respirat nu mai respirau. Nea Stelu era cel mai ridicol. Rămăsese în mijlocul cârciumii, cu brațele întinse, nemișcat. O aștepta să se întoarcă. Dar ea nu s-a mai întors. A închis telefonul, l-a aruncat apoi în geantă, s-a ridicat de la masă și, fără să privească în jur, a pornit spre ușă. Nouă priviri au condus-o și, chiar și mult timp după ce ea ieșise, nimeni nu a îndrăznit să spună ceva.
Nea Stelu s-a reîntors pe scaunul lui de lângă tejghea, chelnerul a oprit în final muzica, în timp ce Poetul trecuse la a patra vodcă. Treptat-treptat, lucrurile reveneau la normal. Conversațiile începeau să se lege din nou. Domnul Alexe a început o partidă nouă de șah. Pe cea precedentă o câștigase el. Acum avea piesele albe. Mută întâi pionul din fața reginei. Apoi, întoarse tabla, aducând în fața sa piese negre. Mută și pentru negru tot pionul din fața reginei, după care, învârti din nou tabla. Nea Stelu îi făcu semn chelnerului să-i mai aducă o halba.
– Pe caiet, zise nea Stelu.
– ?!
– Erau nouă, cu asta se fac zece.
– ?!.
– Îți dau când o veni pensia, pe 28.
– ?!
A luat berea, a gustat de câteva ori din ea, dar parcă nu mai avea chef. A salutat pe toată lumea și s-a îndreptat spre ieșire. Era destul de târziu. Iarăși o să aibă probleme acasă. Numai să nu fie iar ginerele nervos. Nu prea avea chef să mai mănânce o bătaie. Cine ar avea chef de așa ceva?
În clipa în care deschise ușa să iasă, chelnerul îl strigă:
– Bre, nea Stelule!
– Da, domnule, ce este?
– Bre, nea Stelule, ai grijă ce visezi la noapte, bre.