Două spectacole văzute în timp util pentru putea fi menționate în aceste rânduri. E drept că după ce vezi spectacolul cu prima piesă citată te poate cuprinde o anume neliniște, dar aceea din titlul celui de-al doilea spectacol comentat mai jos nu e, totuși, rămasă de la primul.
Perplex de Marius Von Mayenburg
Dacă n-ai ști că e vorba de un autor foarte contemporan și te-ai lua numai după nume, mai ales după Von -ul specific altor epoci, ai zice că e vreun clasic acum dezgropat. Dar Marius Von Mayenburg este un contemporan al nostru, un dramaturg german care nu se dă în lături de la absurdul teatrului, dar mai ales de la acela al vieții pe Pământ. Titlul piesei jucate la Teatrul Național din București, în regia lui Ștefan Iordănescu, apare doar o dată, dacă-mi aduc bine aminte, pronunțat de un personaj, dar te poate lăsa, mai precis, bouche bée după prima schimbare de persoane păstrând aceleași personaje. Urmează o serie de schimbări năucitoare ale celor patru personaje prezente din primele minute pe scenă. Cele două cupluri se modifică după un procedeu întâlnit uneori și-n realitate, și nu doar partenera A cu partenerul B și partenera B cu partenerul A, ci și partenerul A cu partenerul B. Dar chiar și fiecare în parte devine altceva cu o anume viteză pe care numai teatrul absurd o poate imprima. Ceva îți semnalează, ție, spectator, adică mie, pardon, că se va întâmpla un neprevăzut încă de la intrarea cuplului Medeea-Giani, în persoanele Medeei Marinescu și a lui Gavril Pătru, în propria casă la întoarcerea din concediu. Și, brusc, apare cuplul Alice-Pit, în persoanele Alexandrei Sălceanu și a lui Petre Ancuța, care îi anunță că, de fapt, ei sunt în casa lor. De aici, lucrurile se pot modifica la fiecare câteva minute, cu o culme la balul mascat, când costumele părăsesc domeniul realului și intră cumva în fantastic.
Dar stați puțin, că asta nu e tot. Unul dintre personaej, și anume Pit, are tot felul de revelații, care sunt, de fapt, reluări ale unor teorii de mult, să zicem, fumate, deși nu mi se pare potrivit pentru mitul peșterii din Republica de Platon și nici pentru aluzia la Immanuel Kant. Toate acestea demonstrează, puțin cam insistent teoretic pe alocuri, că viața e vis, e iluzie, că realul nu (prea) există, cu o ușoară alunecare în idealismul cel mai subiectiv. Punerea în scenă accentuează iluzia și când spuneam că, de la prima „perdea”, ca să reiau un termen vechi românesc, mă gândeam la mobilierul ciudat construit de Dorothea Iordănescu, la fotoliile ciudate, la măsuța absolut imposibilă, care urmau, de altfel, să-și joace rolul lor în desfășurările ulterioare. Cei patru actori sunt credibili în cea mai mare parte a rolurilor lor, grele să o spunem, deoarece acestea, rolurile, sunt mereu fragmentate pentru a semnala ce era de semnalat din punctul de vedere al autorului și al regizorului. Spectacolul poate, dacă nu să te lase perplex, măcar să te descumpănească și poate, simțind asta, Marius Von Mayenburg i-a inserat cele câteva citate filozofice, inclusiv rezumatul rapid al mitului peșterii din Republica lui Platon.
Sunt curios ce viață va avea un spectacol nu tocmai ușor de digerat de un spectator iubitor de teatru comod, în fața căruia, sau – dacă preferați, în cadrul căruia – nu trebuie să gândești, pentru că o fac creatorii spectacolului pentru tine.
Traducerea textului este semnată de Elise Wilk. Distribuția: Eva: Medeea Marinescu; Judith: Alexandra Sălceanu; Robert: Gavril Pătru; Sebastian: Petre Ancuța. Regia: Ștefan Iordănescu. Scenografia și muzica originală: Dorothea Iordănescu. Video design: Sebastian Hamburger. Mișcarea scenică: Flavia Giurgiu. Lighting design: Lucian Moga.
Premiera a avut loc la Teatrul Național București, în sala Atelier, la17 mai 2023.
Neliniște de Ivan Vîrîpaev
Cu un titlu destul de vag-poetic, piesa dramaturgului rus refugiat în Polonia încearcă să deseneze atmosfera din jurul unei mari vedete literare, prezentă de câțiva ani pe listele Nobel. Fantasma asta îi bântuie pe mulți scriitori, dar Ivan Vîrîpaev o aduce într-un prezent foarte firesc și foarte natural. Cu un final voit poetic, cu așa zisa metaforă a căderii în jos (de la un etaj din New York, deci cam de sus), care e, de fapt, o cădere în sus, cum spune protagonista, piesa este captivantă, iar spectacolul de la Odeon, cu o Dorina Lazăr admirabilă, este și mai captivant.
Povestea americană imaginată de un rus care e împotriva războiului din Ucraina are, desigur, și cele câteva semne pe care le dă cam orice estic atunci când își închipuie acea lume îndepărtată, dar atât de apropiată. Un tânăr reporter polonez vine să-i ia un interviu celebrei scriitoare Ula Richter, cu rădăcini poloneze, germane și cetățenie americană. Celebra romancieră, căci doar n-o fi vorba de o poetă, este, de fapt, o întreprindere, căci înainte de apariția sa în scenă, în fața reporterului polonez, acesta este sfătuit, fără a fi cerut asta, de către agentul literar al doamnei și de fiica acesteia, manager, aflăm mai târziu, al firmei, ce să-ntrebe și ce să nu întrebe, mai ales ce subiecte să evite cu orice preț, bineînțeles, comunicându-i-se, spre hazul publicului, că societatea americană e o lume liberă, unde totul este permis. Cu excepția etc. etc. Și, firește, jurnalistul polonez începe chiar cu subiectele tabu (în America nimic nu este tabu, îi spusese agentul), spre satisfacția eroinei, care părea că abia aștepta să vorbească despre ce știe și ea că nu are voie s-o facă, pentru a se păstra în interesul publicului din toată lumea, dar mai ales al râvnitei liste Nobel. Cum evoluează lucrurile până la urmă începi, ca spectator, să-ți dai seama din acel moment în care toate cele trei tabu-uri cad, spre exasperarea celor doi supraveghetori ai interviului, care încearcă să întrerupă desfășurarea interviului și să sugereze reluarea lui altădată. Însă tânărul reporter se dovedește o nucă tare, iar Niko Becker își joacă rolul foarte exact, realizând o combinație de aparențe firave și de tărie de caracter, căci cade și tentația lui de a se lansa în presa newyorkeză, anunțată de cei doi. Și mai e un rol foarte plăcut publicului, jucat de altfel cu multă naturalețe de Mihai Smărăndescu, cel al fotoreporterului. Schimbul de replici între el și protagonistă fac deliciul publicului. Piesa avansează, așa cum se recomandă în cele mai bune rețete, prin dezvăluiri succesive, care trezesc exasperarea celor doi, o cerberiță și un cerber. Celei dintâi, fotoreporterul îi face un compliment, ceea ce îi atrage protestul de tip corectitudine politică, al fetei, o Nicoleta Lefter mai mult mută, dar schimbând cu abilitate expresii ale feței, în funcție de declarațiile, unele nerușinate, ale marii scriitoare. Alexandru Papadopol, agentul literar, e mai rigid și mai decis să anuleze tot ceea ce spune nobeliabila, dincolo de ceea ce i-ar conveni societății americane să audă. Chit că interviul va apărea într-o revistă poloneză, dar e sigur că el va fi tradus și citit cu două-trei perechi de ochelari și la New York, unde ar putea trezi un nou scandal în jurul numelui Ulei Richter, după cel recent, când a fost acuzată de antisemitism tocmai ea, cea care are o mamă evreică, e drept, renegată. Piesa are o compoziție mai puțin obișnuită, cu un așa zis prezentator, un fel de raisonneur, ale cărui pilde dau târcoale celor ce se întâmplă și se spun în textul propriu zis. Regizorul Bobi Pricop, care a condus admirabil spectacolul spre finalul poetic, ba chiar poetizant, dar pe gustul publicului, a avut fantezia de a-l îmbrăca pe Gabriel Pintilei, un blând și zâmbitor raisonneur, într-un fel de uniformă ce o sugerează pe cea a naziștilor, atâta doar că e albastră, așa cum este și tot decorul, alcătuit de fapt din niște fotolii vaste, pe care stau cei doi protagoniști și pe care se așază, marcându-și stările, și cei doi cerberi. Doar fotoreporterul e mai mereu în picioare, numai spre final așezându-se și el, dar în planul doi, pe ceva care nu se vede din sală. Autoarea scenografiei este Oana Micu.
Dorina Lazăr, spuneam, face un rol de compoziție care se va reține mult timp, putând deveni chiar un exemplu pentru școlile de teatru, cu mimica sa inefabilă, dar și cu momentele energice, în care se apără de cei doi intruși în viața și interviul ei. Un rol care poate, nu concura, ci direct câștiga orice premiu UNITER, la vreo gală. Fără a se mișca pe scenă, forța pe care o emană este evidentă și aceasta dirijează cumva spectacolul, îndreptându-l spre un public entuziast.
Dacă te uiți la distribuție, îți sare în ochi numele reporterului polonez, care are în rădăcină cuvântul verde, dar și acela al agentului literar, care înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât raton. Probabil că autorul este mai informat asupra vreunor obiceiuri ale ratonilor, care să se potrivească pentru evoluția personajului. Mă rog, astfel de trucuri artistice nu mai sunt în actualitate, dar un autor le poate reînvia, spre surpriza spectatorilor.
Spectacolul este, probabil, unul dintre cele mai bune care se pot vedea pe scenele Bucureștiului în acest moment. Iată și distribuția propriu zisă: Ula Richter – Dorina Lazăr; Natalie Blumenstein – Nicoleta Lefter; Krysztof Zielinski – Niko Becker; Steve Raccoon – Alexandru Papadopol; Michael – Mihai Smarandache; Prezentatorul – Gabriel Pintilei. Regia: Bobi Pricop. Scenografia: Oana Micu.
Piesa a fost tradusă de Raluca Rădulescu.
Spectacolul despre care sunt rândurile de mai sus a avut loc la Odeon, în seara de 28 mai 2023.