NOI OBOSELI
Iarba aia crescută pe acoperișul casei cu turn îți
arată locul unde a lăsat o urmă
vizibilă moartea, îi spune copilului. Dar nu e casă, e
biserică, nu? Acolo moartea s-a odihnit
cine știe când. Dar cămila aceea? De unde a apărut
cămila aceea cu o cocoașă și de ce nu știe
să urce în barca noastră? Care
cămilă? Barca
e numai în închipuirea noastră și cămila
nu o vede. Dar cu barca noastră
nu putem să o trecem peste Siret? Care cămilă,
puișor? Aceea nu e cămilă, ci
o nouă oboseală. Că s-au acumulat atât de multe noi
oboseli… Îmi
e milă de barcă, mamă.
BUBURUZA
O stare de rău – de dimineață până seara: tu
m-ai descărcat. Nu am altă
explicație. Am căzut urât, psihic. Nu mă puteam concentra,
nu m-am putut bucura nici o clipă de prezența
noastră la Mănăstirea Cernica, a fost de ajuns să mă cerți
la plecare. Ce mi s-a întâmplat? Toată
duminica de 13 iulie am fost suspendat. Am auzit numai
starețul, la sfârșitul slujbei, când spunea că
rugăciunea nu are efect dacă nu ai o clipă de grație, în
care să te regăsești… Vorbe. Am sărutat
moaștele, m-am lăsat miruit, degeaba – aglomerația din
biserică, nădușeala și
senzația de nespălat mi-au distras și ele atenția. Nu
m-am simțit în apele mele nici când
am ațipit, pe o pătură, pe iarbă, la umbră, sub un copac,
în cimitir – după ce le-am aprins lumânări lui
Virgil Mazilescu, Ernest Bernea, Radu Petrescu, Daniel
Turcea, Gala Galaction, Ion Țuculescu, nu
mi s-a scurs în pământ supărarea, întristarea, singurătatea.
Eram cu tine dar n-am schimbat o vorbă,
canicula și țânțarii s-au adăugat depresiei mele… Ce puteri
vrăjitorești ai tu, pe care nu le poți
stăpâni, sau de care nu ești conștientă? Fiindcă numai tu
m-ai putut influența în halul ăsta. Tu erai cu
lanțul. Câmpul meu electromagnetic era prea slab atunci,
sau din contră? Nu mai aveam dorințe
ascunse și gândurile vechi îmi apăruseră în vis, monstruoase.
Tu aveai sentimentul vinovăției, ca mine? Tu
îmi sufli o buburuză de pe mână.
LAȘ, PROSTUȚ
Plouă și azi, aștept să plec definitiv de pe aici, nici
câinele cu capul pătrat al comunei nu
vrea să mă salute – lașule, puteai să mai stai! Hai cu mine
în piața în care se împart pomeni…
Traversez strada centrală din Sasca Română,
curpenii de mure mă agață de haină
întâi, apoi mi se înfig în pielea mâinii drepte – așa, așa,
strigă nebuna locului, scoțând cu
totul capul prin fereastra unei case fără geamuri, ține-l
până vin eu să-i arăt care e calea… Dar
mă doare! În definitiv, ce
ar mai fi rămas să fac eu pe aici? Cum ce, prostuțule, nu
ai făcut dragoste cu mine! Îmi dau ochii
peste cap, mă întorc în loc – tu erai? Îți sărut ochii,
iubită Carte de Învățătură necitită, bună
să-mi mai risipești îndoielile. Nu știam că mai trăiești…
NUMAI SINGURĂTATEA
Ce-a mai rămas din mine, vizibilă de la o poștă? Numai
singurătatea. Mi-am pierdut toate
abilitățile și închipuirile că am însemnat cândva
ceva în fața propriilor ochi.
Prăbușirea s-a produs pe dinlăuntru demult, lent, ce se vede
din afară nu mai contează. Nu mai sunt capabil nici
să ies la o plimbare, nu mai am chef, nici răbdare, nu mai am
stare, nu-mi mai găsesc nici un rost.
Nu-mi mai spun mie însumi nimic. Nu-mi mai găsesc un
însoțitor, care să mă dea cu capul de pereți, să
mă trezească la realitate. Ce
realitate? Nu mă mai interesează. De aici înainte nu poate
urma decât singurătatea. Tot singurătatea.
Sunt pregătit pentru o schimbare interioară? „Ajunge
să vrei lucrul ăsta!”
Încheie scrisoarea. Are inima frântă. Nu mai e
în stare de altceva, nu se vaită,
recunoaște numai ce i se întâmplă. A fost o vreme când nu
recunoștea nici atât. Are semne că mai
mult decât e nu poate fi – și atunci? De ce atâta zbatere
cotidiană? Ce mai caută pe aici? De ce nu e
mutat disciplinar? Acum
e decembrie, e îngheț, nu s-a intensificat legătura cu
lumea de dincolo, să aștepte
primăvara… Multe prostii îi mai trec prin cap, pus
în genunchi. Deznădejdea nu-l lasă
să se mai ridice cu adevărat. A ajuns la capăt?
Cu părere de rău, nu. Nu i-a mai rămas decât să se gândească
la lucrurile care se pierd, la frumusețea care
se ofilește. La
putreziciunea singurătății, care l-a învăluit.
ZICE
Câinele-nesimțirii, vagabond, slab, ud tot, venit în
întâmpinarea mea, urcă puntea inundată
a Secției Căi Navigabile Brăila – am sosit de departe, pe
Dunăre. Nu puteam să arăt mai bine, la
cei 50 de ani ai mei, întoarsă din una din cele trei lumi în
care am fost? Sunt lătrată: nu vezi
că ești moartă de beată? Că ți-a crescut coadă?
Așa e: vin din partea celor aflați în
restriște, care aveau coadă, dintr-o regiune prielnică
virtuților… Stă, travestită, cu
un aer recules. Zice: vreau să mângâi câinele-nesimțirii,
dar nu mă lasă, mă latră, mă
mușcă: tâmpitule! Îmi scotocesc poșeta, în căutarea unei
oglinzi. Sunt sătulă de atâta anarhie.
O LUMINĂ NUMAI A LUI, BEA
Departe unul de altul și atât de aproape, unul plecat,
supărat pe întregul sat, altul întors împăcat
cu el însuși. Că n-ai de unde să iei
altă lume. Într-o viață de om, merită să te omori cu firea
în prima tinerețe, să te superi, și la bătrânețe să
te împaci. Am înțeles, vorbim de aceeași persoană. Aceeași,
care-i aține calea morții de câte ori
își pierde avântul. Mai
bea un pahar, dă pe de lături, ieri era el, azi nu e el.
Suferă. Nu-l interesează ce mai caută
pe aici, ci de ce n-a ajuns – nici
la plecare, nici la întoarcere. Se simte suspendat, avea
o mai bună impresie despre… Nu
contează. Despre cel vechi? Despre cel nou, nimic. Fiindcă
în fiecare zi pleacă, o ia de la capăt, nu-i
e ușor să se suporte. Că se schimbă din mers. La întoarcere
descoperă că nu e el. Adică e tot el, dar… Râde.
Poate ar fi fost mai bine să fie acum în altă parte. Varsă
paharul, cade de pe scaun când încearcă să
se ridice: n-a plecat nicăieri, dar își dă cuvântul de onoare
că s-a întors și că moartea i-a condus pașii. El
fiind în căutarea focului nestins.
Bea, scârbit de duhoarea lăuntrică – de câte ori ia
aminte de el însuși. Ceea ce-l mâhnește
peste măsură e că, deși vine supărat de acasă și pleacă
împăcat acasă, nu se mai întoarce tot
el, și se întunecă – de aceea își caută o lumină. O
lumină numai a lui, bea.
STÂNCA DIN TINE
Stă cu spatele lipită de stânca fierbinte, „cu inima
vibrând de vechi trăiri”, a adormit la soare
și nu se mai poate trezi, compoziția
stâncii e acum și compoziția ei, stânca a înghițit-o,
stânca își mișcă picioarele, o înfioară,
ce mă fac, ăsta nu e un gând pervers al meu… Un tânăr o
admiră de departe, nu îndrăznește să se apropie,
câtă exaltare, câinele lui de rasă o latră,
caraghiosul, se îndepărtează cu spatele: nu pleca, sunt
femeia care te poate iubi… Bate în cuie
liniile continui desenate pe plajă de valuri, unele vin,
altele se retrag – e un alt gând al ei, nu
e rău că poate să mai gândească, iarba mării o încurcă,
nu-i place mizeria, scoicile au scos-o din
minți de câte ori a călcat pe ele desculță pe plajă, plus
mirosul urât al peștilor aruncați pe mal. Doamne,
la ce mai folosesc eu dacă nu pot să
scriu acum o poezie? Își întoarce ochii de la propria
suferință și se uită pe sine. I-ar fi
plăcut să audă: uite, scrie stânca din tine o poezie…
PÂNĂ SĂ SE LASE FRIGUL
N-au viermi? Muște, praf, mizerie, îți duci mâna la
nas: sunt trântite pe tarabă cu zecile,
hălci de pastramă de oaie uscate, vinete, te strâmbi, nu
te-ai mai strâmba dacă ți-ar fi foame,
le-ai pipăi bucată cu bucată, de la o vreme ai spectrul
sfârșitului de lume, al foametei de după un
mare cutremur, cu potop, așteptând cu îndelungată răbdare
întoarcerea. Aici, unde se strâng buruieni pentru
leac – până să se lase frigul. La cât suntem azi de comozi,
cu televizoare în față, cu alimente și băutură
la fiecare colț de stradă, nici nu poți concepe – de parcă am
însemna ceva pentru planetă,
suntem frunze în vânt. Ce dorim noi de aici? Necăjiți și
întristați: dar e un spectacol! E o
aglomerație de nedescris, te aștepți să o vezi printre
oameni, cu un batic de cașmir,
pe Maica Domnului. Azi nu te simți bine.
La bâlciul din Bolintin, de Sf. Dumitru, pe 27 octombrie,
într-o revărsare a unei fericiri de neînțeles,
de dinaintea nenorocirii: fiecare
e altceva, totuși, la întoarcere ne oprim pe la Mănăstirea
Samurcășești? Unde straturile de flori și
lespezile de marmură albă ale înaintașilor îți dau
sentimentul că ai ajuns unde trebuie și că totul are sens.
Că adevărul doare. Și că nu se mai poate
schimba nimic.
ȚIE-ȚI MAI ARDE DE TRĂIT?
Temelii noi, îți dai seama? Temelii noi după ce
am intrat în Capu Corbului, de o parte și de alta a șoselei
naționale – trecem printre ele, aici
a fost inundație! S-a revărsat timpul meu pe aici, spui tu,
serioasă, cu o vioară și un fluier atârnate la
mijloc, prinse de curea. Mare
figură mai ești, a început să-ți revină memoria? În
acest sat recunoscut, unde la
celălalt capăt al lui, cine nu știe, se vând la brutărie
statuete de diavoli ocrotitori,
făcute din cocă. Ție-ți mai arde de trăit? Ascultă
atent zgomotul valurilor timpului
meu pe aici, nu-ți amintesc de nimic? „Zgomotul valurilor, ce
însoțesc solitudinea noastră și lentoarea vieții”…
UN TREMUR PLĂCUT
M-ai învățat rătăcirea. Îmi scapi, tată, nu te pot
aduna într-un loc, te-ai risipit dintr-odată, ce se întâmplă?
Îmi doresc atât de mult să știu unde ești acum.
Nu mai sesizez nici un puls în aer, te ascunzi de mine?
Nu ai voie să dai de gol nimic din
ce e pe acolo, sau îți e imposibil? Ții secret? Ți
s-a pus o cruce mare de ceară în mâini, cât ai fost vegheat,
ai jurat? Crucea s-a îndoit, o clipă m-am
gândit atunci că ți-e prea cald, ți-am pus mâna pe frunte,
era rece-gheață. Mi-a fost rușine să întârzii
cu mâna pe fruntea ta, pe canicula aia, în 9 iulie 2007,
doar nu erai frigider, era adunat în tine tot
ceea ce a dormit peste iarnă.
Erai vesel, altfel, și plin de vorbă. Fruntea ta era
magnetizată, de fapt, abia mi-am
dezlipit palma! Oare e de ajuns să rămâi numai așa, o
amintire? Ți-ai întâlnit măcar
„femeile vieții”, pe cele două soții, Ioana și Elena, prima,
trăsnită în bucătăria de vară, la 30 de ani, sau pe
mama ta, pe Steliana, sau pe fiica ta,
sinucisă la 18 ani, Sofia? Erau îmbibate de rouă? Deși
nu dai nici un semn, simt
prezența ta, tată, printr-un tremur plăcut în tot
trupul. Te rog, nu mă lăsa să
deznădăjduiesc…
NEPUTINȚĂ
Ninge cu fulgi de cinci centimetri afară, e sâmbătă,
21 martie, preotul Florin Oancea, poet, în
prima lui vizită la mine acasă, îmi spune că în Sibiu bat
morții la ușă și întind mâna, nu înțelege
nimeni dacă vor să te mângâie sau cerșesc. Roși de o dorință
năprasnică. Acesta
e un risc al deziluzionării depline, dacă nici pentru
cei din lumea lor nu…
Nu, lasă, parcă mă văd pe lumea aia, călare pe un măgar
slăbănog – fără îndoieli
și fără neliniști. Nu, mai bine pe
lumea asta, să te închizi cu nasul în cărțile
bibliotecii. Și din când în când să privești pe fereastră
cum ninge cu fulgi de cinci centimetri. În
biblioteca publică, unde nu se pot hrăni decât caprele și
măgarii cu ciulini? Întărește-ne,
Doamne, sufletul, și nu ne mai da de gol
neputința necuprinderii…
DESCUMPĂNIT
Mergi din cetate în cetate de când erai mic, mergi din
bastion în bastion și nu înțelegi
scopul, de ce mergi? Puteai să nu te deranjezi atât și tot
aia era, ce ai vrut să-ți demonstrezi, totuși,
mergând? Nu știu. Ce: tânjesc – nu
mă lăsa! E un joc al minții la mijloc? M-am gândit, la prima
bătrânețe, să scriu din mers nouă porunci:
1. Să nu fii invidios pe alții care știu ce.
2. Să nu crezi în vise, că nu-s ceea ce par a fi.
3. Să nu te sinucizi dacă nu mai poți și nu te mai suporți.
4. Să nu te înstrăinezi de tine însuți. Să
nu te sălbăticești.
5. Să nu te resemnezi în vremuri de primejdie, de boli
sau necazuri. Lasă zilele negre să treacă.
6. Să nu-ți ridici statuie, privindu-te în oglindă, fiindcă
nu ești tu acela.
7. Să păstrezi legătura cu morții, să nu rupi lanțul.
8. Să nu te smintești, citind destinul altora,
mai bun, mai norocos, nu-i căuta dedesubturile.
9. Să fii tu însuți. „Să fii ceea ce
ești”. Fiecare are crucea lui de dus, un mesaj. Crucea ta
e cea mai importantă.
Recitești ce ai scris, descumpănit, ștergi, spui cu voce tare:
„Îți mulțumesc, Doamne, că nu este adevărat”.
Mergi din cetate în cetate, ai reținut
că orice învăț are și dezvăț și te miri că nu ți-ai pierdut
până azi mințile… Te întorci la vechile
deprinderi: dă încoace,
dă încolo.