După volumul publicat în 2018, în care-şi aduna sub titlul Band I mai toată poezia scrisă timp de peste două decenii, Vlad Moldovan a reapărut cu o cărticică din nou insolită, cu un cuvânt îndeajuns de enigmatic pe copertă: Ezoezo. Căutând, desigur pe internet, vreun sinonim pentru bizara formulă, am descoperit, ca un anacronic ce sunt, că ar fi vorba despre de o sugestie din sfera „ezotericului”, devenit şi mai ezoteric prin dublarea acestor silabe şi efectul de suspensie a sensului în golul lăsat până la capătul cuvântului întreg. Alte lecturi trimiteau la tot felul de formaţii muzicale, până în extrema geografică a Japoniei. Oricum, titlul intrigă, e provocator chiar prin acest „mister anunţat”, ca să mă exprim aşa, un ermetism pe care-l sugerează multe dintre abrevierile stranii de pe ecranul calculatorului. Poate intenţia poetului a fost pur şi simplu aceea de a deruta, prefaţându-şi ermetismul calculat al discursului cu o etichetă misterioasă, după ce ne mai provocase cu trei titluri neobişnuite ca blank, dispars şi glitch, ale cărţilor precedente, toate de extracţie computerial-americană, cum cere mersul cazon al vremii. Şi, ca să întreţină deruta cititorului, poeta Gabi Eftimie, minimalistă şi ea, foarte atentă la comunicarea în jargonul cam snob al internauţilor, scrie pe o clapetă a cărţii câteva fraze presărate cu americanisme în amestec cu elemente de limbaj stradal – „alergie la lălăiala biografică, la darkoşenii, la autoîncântarea psihologizantă, apoi, – stafide în cozonac – „resample, remix” şi… „hăhăială”… Nota de ludic şi ironic a versurilor din cuprins e totuşi bine surprinsă şi face pereche cu tonul dezinvolt, ce colorează vocabule grave puse în vecinătăţi insolite de cuvinte transoceanice, desigur, din repertoriul verbal şi scris al limbajului electronic. Este şi prima impresie pe care o oferă compunerile eteroclite lingvistic şi stilistic încă de la deschiderea cărţii, bunăoară în al doilea text, cu titlu promiţător solemn, repede contrazis, cu stema spre est : „pergamente neflipate/ cu scris doar insular/ şi când mi se dă/ fericirea împroşcă/ ’n zadar/ În rigole îs fantome/ bolovănaşi de speed,/ livreşti linii albe pe/ cotiera însorită./ Taci nu mai fă baloane!/ Sunt sentimentele tale/ deşelate în văzduh/ Nori albi pe nori gri pe nori ne-gri,/ tunete în cupleţi/ şi din panică nămeţi./ 12 luni ai bătut/ în vânt/ ceea ce nu pare a fi/ un cânt. / Dă mi o rimă/ Dă mi un sunet./ Ceva decent/ Şi de pe net./ Încet fă-ţi loc privire/ Ca un cadet pe xanax/ cu un rachet în gură/ dacă îi dai un şhot/ ţi-l fură/ în brădet.”
Oricât de exersat s-ar pretinde cititorul acestor versuri în materie de automatisme şi hazarduri avangardiste, „obiective” sau nu, trebuie, după eforturi repetate de transpiraţie hermeneutică, să se recunoască aproape învins. La prima vedere, textul ar fi o suită de notaţii ale unor imagini sau scrisuri sincopate de pe calculator (ce însemnă, însă „neflipate” rămâne o taină mare!), începuturi de confesiune despre şocul efemer al unor fantasme derulate rapid, flashuri rostogolite în viteză în „rigole” reziduale (vezi insoliţii „bolovănaşi de speed”!), nu prea clare linii luminoase pe rezemătoarea scaunului celui ce-şi toceşte coatele în faţa ecranului, apoi semne de conştientizare a lipsei de substanţă a unor posibile, confuze şi dificile mărturisiri despre sine, tensiunea căutării neliniştite a expresiei, până la starea de panică (dar cum trebuie citiţi „cupleţii” – gemeni??), eforturi de un an întreg de a ajunge la un „cânt” – şi ironia se simte imediat –, vezi apelul subiectului în criză de expresie la hazardul unei „teme” date, cu sursa luată tot de pe „net”… (Şi Ion Vinea, pe vremea corespondenţei sale cu dadaiştii Marcel Iancu şi Tristan Tzara, solicita ironic-patetic amicilor de la Cabaretul Voltaire: „daţi-mi o themă, daţi-mi o themă!”, mimând deficitul de inspiraţie). Schiţarea, spre final, a unei încercări de ajunge la un sens, a cuiva comparat cu un cadet, adică cu un ucenic într-ale milităriei (aici, poate, a scrisului poetic), unul depresiv, desigur, căci are nevoie de medicamentul cunoscut (xanax), şi ţine în gură un „rachet” (rachetă, ca la tenis?) cu care poate trimite compunerea poeticească printr-o lovitură ((ş)shut!) [sau comandă de închidere pe calculator] în plină natură – în „brădet” –, deviind-o de la vizata traiectorie cibernetică, deja îndeajuns de incertă; lucru, s-ar zice, nu prea dezirabil… Ar fi, iată, o lectură foarte aproximativă, căznită, aproape extenuată de atâtea necunoscute şi capcane apărute în labirintul verbal, încât bietul cititor abia ajunge la un fel de mesaj, pe care îl cam pierduse după multele „navigaţii” pe ecran… Că avem de-a face cu un fel de parodie a ideii de „inspiraţie”, cu adjuvanţi (era să zic „aditivi”) virtuali, e totuşi destul de clar, numai că, pentru a descoperi acest mesaj bănuit cu dificultate, a trebuit să facem excese de aparentă subtilitate interpretativă. Dacă despre un fel de parodie este vorba, atunci ea şi-a îndeplinit misiunea, doar că aceste chinuri ale facerii, ca să mă exprim aşa, au avut timp să slăbească grav fătul poeticesc înainte de a ieşi la lumina lecturii…
Un asemenea grad de încifrare, foarte deosebită de cea de pe vremuri barbiene, atunci cu promisiuni de salturi în metafizic şi în simbolistica majoră, îngreunează teribil drumul spre „mesaj”, unul de altminteri destul de simplu, care putea recurge la o exprimare mai puţin sofisticată. Sugestia faptului că e vorba de un utilizator al internetului cam necultivat (vezi exprimarea voit neglijentă „îs fantome… taci, nu mai fă baloane”, „dacă îi dai un şhot”…) ar exista şi ea – Vlad Moldovan recursese şi mai demult la mixturi şi stâlciri de forme verbale programate parcă pentru a submina ironic limbajul noii poezii, punând pete de culoare de un pitoresc suburban unor sintagme construite cu o vădită preţiozitate manieristă. În noua carte ele sunt şi mai frecvente. Sub titlul în sine sugestiv pentru culoarea ironică a poeziei, Un oaspe esplică, debutul textului afişează deja intenţia persiflantă: „diabolică fiică/ fată de nimică/ te sun dintr-o parcare/ şi-ţi propun/ petreceri viitoare”, ca să continue şi mai şarjat: „Agaţă acum apusul/ şi te afundă bine/ în luminiţe citadine/ sunt văluri de moarte şi naştere pline/ fenomene incerte aproape toate/ citate din tine”; şi, imediat, elemente de ambianţă periferic-ruinoasă, cu „pereţii de la cazemată/ ecoul surd fără de folos/ se-mproşcă-n ţiuăt low şi granulos”, cu „barăci ciuntite din vagon”, şi „în murul prăfuit un pet de la consum”, încadrând senzaţia drogatului: „narcoză lentă şi decantă” şi măruntul extaz provocat: „o zonă lină ozonificată”… „Ţiuăt”, „împroşcă”, mai devreme forma „împinje” a verbului, puse lângă altele mai „savante”: „granulos”, „palmată viaţă”, „decantă”, „flotantă”… Astfel de învecinări asigură de la început o notă importantă de originalitate stilistică şi caracterizează eficient mediul uman pe care-l evocă poetul, unul al interferenţelor impure de vocabular pe fondul de confuzie generală, marcat de subcultura contaminată mecanic şi superficial de jargonul IT.
Câteva texte propun mici „reportaje” sincopate, notaţii de viaţă cotidiană cu inserţii confesive sumare, atrase într-un flux verbal mereu compozit, cu aglomerări verbale distribuite aleatoriu între expresia prozaică, strict tranzitivă, şi aluviunile de cuvinte scoase de pe internet, altele lăsate în engleza lor ca lingua franca a momentului, nu fără dificultăţi create nu doar de şocul asociativ, ci şi de rupturile frazării, cu salturi de la concret la abstracţiuni şi de la calificative fireşti la epitete „preţioase”, împrumutate din limbajul „savant” sau de specialitate electronică: „nu trolez ci impun dorinţe”, „Mi-aş tăia casa pe juma’/ să o bag pe airbnb/ când nu mai faci nimic/ (priveai hexagonul cu nouri)/ să tac/ să mă afund în grădina asta quixcotică/ turpidă-obscenă/ crede-mă ai făcut tot posibilul/ să mă ţii la economy class”… Şi tot aici:
„– Restrânsa proprietate –/ o să o cumperi şi o s-o fluidizezi / no offence/ but no fences!/ nu degeaba mi-am franjurat/ eu creierul/ pe dubplates milenii”… Orice s-ar zice, este în asemenea secvenţe – şi nu sunt puţine – un exces ce bruiază grav comunicarea, dincolo de spectacolul incitant al mobilităţii asociative a atâtor elemente disparate. Din loc în loc, coerenţa comunicării se reface, şi vedem atunci un subiect (liric?) care constată lipsa de autenticitate a comunicării în lumea de azi: „Habar n-am ce fac/ oamenii/ dar ajung să/ se strângă laolaltă/ să pună de-un angren/ de o ferăraie asamblată./ Zici că comunică?/ dar nu mi se pare”… Ori, ca în acest pasaj ce trădează cumva postura lucidă a subiectului-scriptor, controlat de supra-eul freudian: „M-a făcut mama/ cu supraeul cât China/ de nu pot s-ating ceva / şi/mplodează dopamina”…; altă dată, e mărturisită participarea subiectivă la istorie: „De ce aş folosi ocheanul?/ Valuri de subiectivitate frământă/ oceanul de compost istoric” , iar în numele acestei subiectivităţi se arogă dreptul la expresia personală: „Odată am văzut că nimic nu-i mai bine/ decât să mă pun să gândesc/ ca mine”… Cum gândeşte personajul propus de poet, care e şi nu e o ipostază a „eului” propriu, se vede peste tot: o raportare pur aleatorie la lumea îndeajuns de promiscuă în care trăieşte sau prin care mai degrabă trece, notându-i în fugă înfăţişările superficiale şi instabile, derulate ca pe un ecran ce le schimbă de la o clipă la alta, dominată de clişeele noii civilizaţii informatice. Iată, sub titlul bizar Îngălate/balustrade, un fragment, poate edificator: „mă scurg/ prin subsoluri/ de vată capitonate/ lupt/ dar fără dorinţă/ victory is defeat/ it’s the same/ Îţi caut distanţa/ o cotesc ca prin gang/ prin grădina iluziei tale./…/ Mai încolo pe unde îşi fac vrăbiile treburi/ când vara perindă nocturne/ şi liliacul s-a întremat/ se-ascunde urâciosu’/ Supărilă plin de cringe/ Ia – du cursoru/ şi vezi de ce goneşte el?/ (înţelegeţi asta – poeţii/ nu mai suportă/ buna mea dispoziţie)/ Spune-se că tensionează gazela./ Fapte schimbă/ şi se schimbă/ descâlcind perdeaua ploii/ timpuri neîntremate./ urmează-mă/ şi pe cărare/ îţi poţi frânge/ suflarea”. Lumea iluziei comode s-ar zice că nu mai este acceptată de poeţii noi, care pun tensiune în sprintenele şi prea graţioasele imagini de gazelă metaforică, iar lumea din afară e văzută tot pe un ecran de calculator, unde toate imaginile se desfăşoară în perpetuă schimbare, în aceste timpuri precare, în care victoria aparentă e de fapt o înfrângere („victory is defeat”!) şi cărarea vieţii (iată o metaforă convenţională!) rămâne nesigură şi periculoasă. Într-un loc, femeia se abandonează pur şi simplu „iubitului”, complet detaşată de problemele spiritului: „dar atenţie/ perfect confuz un daimon se uită în ochii tăi/ şi te prăjeşte – /cu spiritul n-am eu treabă/ nici când începe/ nici când sfârşeşte”. Starea de indiferenţă şi inerţie existenţială e trăită şi de subiect şi măturisită, rareori, direct: „Molohul lumii/ înăuntru şi afară/ Molohul minţii/ ce consumă într-o doară/ în razele neantului/ şi un cuget ca-n rânjet/ mă înhaţă şi-nconjoară.// Cine ştie cine-mi spune?/ cum c-ar fi vedenie/şi să mă întind sub pleoapă/ cu maximă smerenie/ să nu trag din pipă/ nici măcar o clipă/ cică să troneze/ exploziva cloacă./ Dar seara bălteşte/ implozii voltate/ convulsii perene/ sub alte lăcate/ Angoasa urcă sfară/ e întuneric/ şi e vară/ Domnul e în inima ta/ în rest de ce ai mai lupta?” Iar în final, acest fragment de mesaj al unei sensibilităţi reîmprospătate, de adolescent şi om nesupus faţă de convenţiile şi constrângerile societăţii de azi: „ascultă-mă/ îţi vorbesc ca de la teenager la new ager// la ora asta/ cuvintele devin exuvii/ de extaz/ firimituri mentate [derivat de la medicamentul hymalaian antistres, ce împrospătează memoria] /de cea mai vagă axă/ cu gust reaşezate/ pe straşnica sintaxă.” În acelaşi poem, recunoaşterea dublei ipostaze a celui care a scris cartea: „aici: eu cu teascuri de materie/ şi aici: eu – în valurile intimei mandale”.
Între atâtea „ermetizări”, insule limpezi ca acestea sunt aproape surprinzătoare. Încă în poezia ce deschide volumul se anunţa această disponibilitate bipolară: „dar acum să se facă întuneric oleacă/ sub bolta forestei să treacă/ un şantier suspendat/ pe şine/ şi dacă ar pleca/ ar fi ceva/ mă urc pe schelă/ spre galaxia inimilor noastre./ şi mai departe lactaţia/ vremurilor aspre”. Între aceste extreme, majoritatea versurilor îşi alimentează substanţa, de viziune şi construcţie lingvistică, din universul fanilor internetului, cu limbajul lor adesea rebarbativ, împestriţat cu amintitele vocabule şi expresii anglo-saxone, definitorii, desigur, pentru acest univers actual, însă care pune piedici deloc minore comunicării. Vlad Moldovan se dovedşete încă o dată un foarte inteligent constructor/deconstructor al discursului poetic, cu mărci de originalitate deja evocate, cu specificele interferenţe şi contaminări stilistice, între expresia studiat stângace şi regională, şi mulţimea de cuvinte savante, plasate insolit în context. Se poate spera că şi ermetismul calculat, şi concesiile făcute modei ce deschide prea multe porţi limbajului rebarbativ caracteristic jargonului IT-ist vor fi depăşite în scrierile viitoare ale acestui talentat poet, care-şi cenzurează încă accentele lirice şi le face prea dificilă transmiterea către cititorii din afara rezervaţiei electronice şi, poate, nu numai către ei.
Vlad Moldovan, Ezoezo, Editura OMG, Alba Iulia, 2021