Aflându-mă, aici, printre atâția poeți laureați,
răsplătiți pe merit, desigur, cu felurite distincții, în lungul anilor,
îmi pare că sunt un amărât, un sărăntoc rătăcit într-o adunare
festivă alcătuită din cei mai bogați oameni ai acestor vremuri.
Un prăpădit al cărui trecut, șterpelit de țărănci,
a fost făcut sperietori de ciori pe câmpuri îndepărtate
unde n-am ajuns niciodată, nici măcar cu închipuirea
și poate nici în presupusele vieți precedente
(în care credința noastră are drept resort, în primul rând,
faptul că un singur punct
poate să fie centrul mai multor cercuri).
Cred că așa mi-a fost mie scris: să joc tot timpul
într-un rol ingrat.
Să mă latru pe mine însumi cu vulpile și câinii sălbăticiți
ai câmpiilor sau cu tunetele ploilor năprasnice de vară.
Să fiu nevoit să-mi fac, adesea, patul, într-o burtă de lup,
la fel ca Zamolxe într-o peșteră săpată de el însuși în sine.
Asta-i situația,
drept care o să revin, cu o-nzecită înverșunare,
la inutilul pseudonim literar folosit, cândva, în tinerețile mele:
Mircea Silă. Altceva nu știu ce naiba ar fi de făcut!
(Din volumul Vise Reverii Vedenii, Editura Școala Ardeleană, 2022)