Moda literaturii de așa-zisă dezvoltare personală nu este ceva nou. Dacă are încă atâta succes este pentru că ea se adresează majorității, adică acelora care caută drumul scurt către fericire, îmbogățire, succes în amor, găsirea partenerului ideal, creșterea sănătoasă a copiilor etc.
Este dificil să convingi un astfel de adept al religiei dezvoltării personale că nu există drum scurt spre niciun obiectiv cu adevărat important al vieții și că nu există rețetă universală care să poată fi aplicată, pentru că, pur și simplu, nu există nicio rețetă, cu atât mai puțin una universală. Însă facilul este atât de atrăgător, încât devine irezistibil și, dacă prietena mea cea mai bună a citit o carte de dezvoltare personală, în urma căreia a căpătat convingerea că a devenit cu mult mai bună decât înainte de lecturarea ei, atunci și eu trebuie să mă apuc degrabă de citit astfel de cărți, ca nu cumva cineva să mi-o ia înainte și să reușească ceea ce și eu îmi doresc. Cea mai bună reclamă este cea din gură în gură, și nici domeniul dezvoltării personale nu se sustrage acestui marketing.
Cu ani în urmă, aveam în terapie o pacientă director de marketing la o mare firmă prezentă pe toate piețele lumii. Uluită de uriașul său salariu care-i permitea o viață mult peste medie, la fel de uluită de facilitățile primite de la firmă pentru educația copiilor săi, am întrebat-o în ce constă munca sa, de vreme ce este atât de bine răsplătită. Cu un vizibil aer de jenă și cu conștiința clară a genului de muncă pe care îl desfășoară, mi-a spus, pe scurt, că scopul ei este să remarketeze (iertat să-mi fie barbarismul!) un produs deja existent, cu vânzare bună, prin a inventa o poveste cât mai percutantă, așa încât produsul să poată fi vândut drept unul nou. O întreagă echipă se ocupa de remarketarea produselor, care aveau nevoie de ambalaje noi, anumite nuanțe de culori, bine studiate, etichete cât mai penetrante privirii, forme deosebite ale ambalajelor, arome noi, miresme noi. Căci doar asta este marketingul, nu-i așa? Arta de a vinde. Câtă vreme produsul deja există, dă-i o haină nouă, scrie o poveste nouă, adaugă-i un nou miros și succesul este ca și asigurat. Cam așa stau lucrurile și cu literatura de dezvoltare personală, pe care, personal, o numesc literatura fericirii. Pentru că, fundamental, ea nu conferă niciun fel de dezvoltare, ci doar, eventual, o sumă de cunoștințe teoretice, care teoretice vor rămâne, ele neputând fi aplicate altfel decât inautentic. Adecvarea, în acest domeniu, pur și simplu nu există.
Ca și cum nu ar fi fost suficient, literaturii fericirii i s-a alăturat o extensie a ei – sau, mai degrabă, ea însăși este o extensie – și anume, la fel de marea tagmă a specialiștilor în dezvoltare personală, fie ei psihologi, fie nepsihologi care doresc să fie luați drept psihologi. Nu ai nevoie de multă școală pentru a intra în posesia unui certificat de „facilitator” de dezvoltare personală, sau de coach sau de trainer, o altă găselniță a succesului fiind aceea de a folosi denumiri în limba engleză, care să confere greutate și veridicitate la ceea ce nu este altceva decât impostură. Uitați-vă la CV-urile de pe internet și vă veți îngrozi de denumirile profesiilor din experiența de muncă a titularului CV-ului. În schimbul unei consistente sume de bani, în maximum o lună de cursuri pe sărite, intri în posesia certificatului cu pricina. Cel mai grav este că tu însuți ajungi să crezi despre tine că ai devenit psihoterapeut, căci aici este miza, să induci ideea că te pricepi la psihologie. Succesul este asigurat de marea confuzie existentă în populație între termenii de psihiatru, psiholog, psihoterapeut, consilier. Majoritatea absolută a clienților care ajung în cabinetul meu nu dețin nicio informație despre aceste diferențe, așa cum nu știu nimic despre existența mai multor forme și școli de psihoterapie. Prin urmare, eșecul unui pacient într-o psihoterapie, oricare ar fi ea, este extrapolat la scara întregii branșe a psihologilor, aceasta fiind sursa imaginii atât de proaste pe care psihoterapia o are în România. Asta nu înseamnă că orice posesor de drept al unui atestat de psihoterapeut are habar de psihoterapie. Din păcate, impostura este enormă și în această branșă, iar vina o poartă școlile de terapie, care, în interesul lor legat de câștigurile materiale, nu folosesc niciun criteriu pentru eliberarea certificatelor de absolvire, altul decât plata orelor de formare. Nu de puține ori, printre terapeuți se găsesc oameni destul de tulburați, care nu doar că nu pot fi de folos clienților lor, ci produc mult rău. La fel cum printre profesori se găsesc destui agramați, printre medici destui care nu au habar de medicină ș.a.m.d. Impotenți profesional există în toate domeniile, niciunul nu este scutit. Iar atunci când ai adunat peste 15 ani de formare profesională de specialitate, nu îți este deloc indiferent că spațiul meseriei tale este invadat de impostori care, vrând-nevrând, contribuie și la imaginea ta. Dar cum cu fenomenele nu este prea inteligent să te lupți, ideal este să-ți vezi de treabă și să faci cât de bine poți ceea ce ai învățat să faci.
Eșecul școlii românești nu mai reprezintă, de ani de zile, niciun secret. Oricât și oricum ar încerca guvernanții să-l reformeze, se dovedește, de fiecare dată, a nu reuși nimic altceva decât a-l adânci și mai mult în neant. Mentalitatea veche este, însă, cu mult mai dificil de schimbat, așa încât a rămas un deziderat, transmis din generație în generație, obținerea de note mari, garant al parcursului bun în viață. Doar că ea, azi, a devenit nimic altceva decât o altă formă fără fond, pentru majoritatea elevilor. Notele bune, azi, nu mai garantează nimic, căci ele nu sunt acoperite de realitate. În licee, intră absolvenți de ciclu gimnazial cu note mari, dar nimeni nu ia în calcul faptul că gradul de dificultate al subiectelor examenului de capacitate a scăzut an de an. Din licee, ies absolvenți cu note mari, dar nimeni nu ia în calcul faptul că gradul de dificultate al subiectelor de bacalaureat a scăzut an de an. În universități, intră absolvenți de liceu cu note mari, căci așa-i când accesul se face pe bază de dosar și, ce să vezi, profesorii universitari au surpriza, reînnoită an de an, să constate că suma cunoștințelor bobocilor este total insuficientă unui parcurs universitar. Prin urmare, gradul de dificultate al universităților s-a redus corespunzător. Studiile universitare s-au redimensionat pe modelul Bologna, licența nu mai durează 5 ani, ca în trecut, ci doar trei, iar masterul, care se presupune că ar trebui să completeze specializarea, a devenit un moft. Pe modelul școlilor formatoare de psihoterapeuți, nici universitatea nu mai este interesată de nimic altceva decât de promovabilitate, numărul locurilor cu taxă depășindu-l pe cel bugetat. Iar promovabilitatea înseamnă bani. Bani pentru ce? Nicidecum pentru cercetare, ci pentru păstrarea catedrelor universitare, care, dacă examenele ar însemna examinare cu adevărat, probabil mai mult de trei sferturi dintre studenți nu ar deveni absolvenți. Despre studiile doctorale, nici nu vreau să pomenesc, ele încununează cu desăvârșire dezastrul învățământului românesc.
Sigur că există acea mână de elevi, studenți, doctoranzi care își ocupă locul cu onoare și performează pe măsură, dar cu o floare nu se face primăvară. Prin urmare, s-a trecut la cosmetizarea falimentului învățământului, schimbând programele școlare prin simplificare. Statisticile sunt imune la variabilele majore, ele iau în calcul cifre care nu țin cont de criterii riguroase, altele decât cele cu care operează. Până și în aceste condiții, ale unui învățământ cosmetizat, statisticile arată deplorabil. Atât de des auzitul „suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană…” nu ne mai îngrozește. Ne-am obișnuit, căci adaptabilitatea este parte a ființei umane. De fapt, nu ne mai îngrozește nimic, căci viața de zi cu zi a ajuns să fie făcută din ceea ce, cândva, era o grozăvie. Azi, este norma, iar norma nu poate speria pe nimeni.
Altfel spus, o țară la pământ, plină de oameni care merg la dezvoltare personală și care cred despre ei că au devenit altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Și, cum inautenticul se dă mai departe prin educație, acesta devine modelul care se transformă în normalitate. Dacă ar fi să fac o apreciere cu privire la vârsta psihologică a poporului român, aș spune că abia se apropie de vârsta de 2 ani – 2 ani și jumătate. Excepțiile individuale nu schimbă cu nimic statistica.