20 aprilie, Platonov la Bulandra
Destul de rar se joacă în teatrele noastre piesa lui Cehov, botezată Platonov. Spun „botezată”, pentru că această primă încercare în dramaturgie a marelui scriitor rus a fost descoperită, la aproape 20 de ani după moartea sa, în 1923, fără titlu. E un text foarte lung, se spune că reprezentarea integrală ar dura vreo cinci ore, cu 83 de tablouri, însă manuscrisul nu a fost reprezentat ca atare niciodată. În schimb, a făcut ocolul lumii civilizate filmul lui Nichita Mihalkov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, după acest text.
Teatrul Bulandra preia, în noua sa premieră, o adaptare semnată de David Hare, din care dispar câteva personaje, din cele 20 inițiale, dar și multe scene sau, dacă preferați, tablouri. Și totuși mai rămân unele care ar fi putut lipsi, fără ca sensul întregii desfășurări să se schimbe, cum este scena beției negustorului Șcerbuk și a lui Bugrov.
Spectacolul se desfășoară la Sala „Toma Caragiu”, de la Grădina Icoanei. Textul e, parcă, in nuce, ceea ce marele Anton Pavlovici avea să dezvolte mai târziu. Avem plictiseala nobililor ruși, la moșie, petrecerile cu multă vodcă și, mai ales, multă vorbărie, eterna speranță într-o „lume nouă”, despre care, acum, știm cum a evoluat, hotărârea, rareori îndeplinită, de „a munci”, ca un fel de recunoaștere a faptului că, încă, nimeni nu face mai nimic. Apoi personajele, moșiereasa văduvă de tânără, îndatorată până în gât la negustorul bogat, care trimite la Lopahin cel din Livada…, medicul sastisit de profesiunea sa, amorurile nefericite ce nasc într-o lume tristă, fără alt orizont decât Parisul, către care, și aici, în final, se îndreaptă două personaje, tată și fiu. Visul Moscovei apare mai târziu în opera marelui scriitor.
Personajul Platonov e, dacă vrem, un Vania invers. Dacă cel dintâi e iubit de toate femeile, cu farmecul său irezistibil, Vania e neiubit tocmai de cea pe care el o iubește. Mă rog, renunț la echivalențe. Regretatul George Banu afirmă că Platonov a fost luat uneori drept un fel de Hamlet, uneori piesa fiind jucată sub titlul Un Hamlet de provincie. George Banu: „Platonov e un amestec de Hamlet și Don Juan.” Dar, adăugăm noi, un Don Juan nehotărât, spre deosebire de modelul său, atât de decis să seducă orice femeie i-ar ieși în cale.
Spectacolul de la Teatrul Bulandra este regizat de Theodor-Cristian Popescu, iar decorul, de fapt planșa ondulată pe care oscilează (căci asta fac) toate viețile personajelor, este creația scenografului Cosmin Ardeleanu. Costumele desenate de Maria Miu sunt astfel compuse încât să definească, vag, personajele pe care le îmbracă.
Din vechea echipă a Teatrului Bulandra îl avem doar pe Dan Aștilean în această distribuție și, dacă venim mai încoace, pe Șerban Pavlu, care face un Platonov plin de farmec, sceptic nemântuit, visând, ca mai toți rușii lui Cehov, la o „lume nouă” și abandonându-și visul fără nici o remușcare, neputând alege până la final între femeile care-l adoră, poate doar o clipă, pe Sofia (Daniela Nane), o veche iubire, reîncălzită. Tânăra văduvă a unui general, Anna, încearcă în zadar să-l atragă spre ea; până la urmă, totuși, familist, învățătorul de țară care și-a abandonat marile proiecte din tinerețe pentru o viață mediocră, ca atâtea personaje cehoviene, se întoarce la soția sa, căreia nu știm dacă îi va reuși ori nu sinuciderea. Intrușii din această lume sunt Șcerbuk (Gheorghe Ifrim) și Bugrov (Marius Chivu). Doctorul, Nikolai, e interpretat de Constantin Dogioiu, într-o notă când autoritară, când prăbușită, cum stă bine acestui personaj cehovian. Victima absolută este, desigur, soția lui Platonov, Sașa, în persoana Silvanei Negruțiu. Legături de rudenie și linii sentimentale se întrețes cu succes într-o construcție nu lipsită de farmecul unei lumi pe cale de dispariție. De altfel, în final, Bugrov anunță că moșia (înțelegem a Annei) este acum pe numele său, dar nu e a lui, ci, suntem lăsați să ne dăm seama, a lui Șcerbuk, cel care o împrumutase pe vechea proprietăreasă cu mari sume de bani, pe care și le reclamă fără succes în vreo două scene ale piesei. Viteza cu care se ajunge la deznodământul din Livada… surprinde, pentru că până atunci n-a fost deloc vorba de o asemenea mișcare. Omul pădurii, în piesa originală hoț de cai, este reprezentat de un reușit Cătălin Babliuc, iar tentativa acestuia, îndrăgostit, evident fără vreo speranță, de Anna, de a-l ucide pe preferatul acesteia, Platonov, eșuează, ca atâtea alte tentative de tot felul din piesele lui Anton Pavlovici.
O distribuție corectă se mișcă pe podiumul ondulat, iar spectacolul place și are șanse, poate, să atragă mulți spectatori.
21 aprilie 2023, A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor la Nottara
Una dintre comediile lui Shakespeare dintre cele mai jucate este A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor. Asemănările poveștii, ca să-i spunem așa, cu Goldoni, de pildă, nu contează. Cei doi gemeni, o fată și un băiat, naufragiați dar scăpați, a căror apariție poate provoca stupoarea celorlalte personaje, e cam ca-n Slugă la doi stăpâni, dar textul lui Shakespeare salvează totul. Sigur că putem să ne prăpădim de râs la ideea că naufragiul se petrece pe coastele Iliriei, iar contele local se numește Orsino, văduva râvnită Olivia, intendentul ei Malvolio și așa mai departe, dar e modul dezinvolt în care Marele Will tratează suprafața Pământului.
Spectacolul pus în scenă la Teatrul Nottara de regizorul Alexandru Mâzgăreanu are la bază o excelentă traducere românească a lui Mihnea Gheorghiu, iar versiunea scenică este realizată de regizor, care se întâmplă să fie și directorul teatrului respectiv, caz rar, deoarece deseori regizorii directori își pun în scenă spectacolele încrucișat: adică eu la tine, tu la mine. Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu începe ca un musical, încât te poți teme că o să auzi mai puțin text shakespearian decât ai spera. Dar spaima asta trece, pentru că momentele muzicale sunt foarte rare și foarte potrivite cu scenele de comedie excelentă pe care le închipuie actorii Teatrului Nottara, foarte generos dirijați de tânărul regizor.
Printre comicii principali captează atenția încântată a publicului grupul celor trei, Sir Toby (Mihai Marinescu), Sir Andrew (Sorin Cociș) și Fabian (Lucian Ghimiși) și pe bună dreptate, în roluri foarte expresive, cărora le-aș adăuga pe Alexandru Jitea, cu schimbarea la față și a veșmintelor personajului Malvolio, după scrisoarea-farsă pe care i-o trimite, ca din partea stăpânei sale, pe care i-o trimite camerista acesteia, Maria (Luminița Erga).
Absolut remarcabil este Tudor Cucu Dumitrescu în rolul bufonului Feste, într-o mișcare continuă, cântând din când în când chiar live, dându-se peste cap la propriu și la figurat ca spectacolul să placă. Actor tânăr, Tudor Cucu Dumitrescu promite și alte apariții la fel de spectaculoase. Tot o actriță tânără de văzut și altădată este și Daria Pentelie, în rolul Violei, travestită mare parte din piesă și spectacol în bărbat, de unde încurcături demne de teatrul Renașterii. Femeia în negru, Olivia, este interpretată cu talent de Cerasela Iosifescu, o actriță mai experimentată. În alte roluri, mai serioase, totdeauna ingrate pentru actorii dintr-o comedie, Rareș Andrici, Răzvan Bănică, Dan Bordeianu, Filip Ristovski și Mircea Teodorescu au apariții bine adaptate atmosferei spectacolului.
A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor de la Nottara, un spectacol spumos, plin de haz, din care poți auzi și ce-a scris Shakespeare, nu doar ce a gândit regizorul.
22 aprilie, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals la TNB
Matei Vișniec e un scriitor care privește lumea printr-o lunetă proprie, iar ceea ce vede este uneori uimitor pentru noi, chiar dacă materia celor văzute de el ne-a mai trecut și nouă uneori pe sub ochi. Ca dramaturg, Matei Vișniec abordează temele zilei, însă o face dintr-un unghi original, niciodată conformist, asemenea atâtor autori de scenarii pentru teatru.
Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals, piesa pusă în scenă la Naționalul din București de regizorul Botond Nagy, pare la început o simplă referință literară și dramatică la războiul din fosta Jugoslavie, dar se dezvoltă, treptat, ca o metaforă a lumii în care trăim, cu o specială subliniere a zonei estice, de unde provine acest poet, dramaturg, romancier și jurnalist, care e autorul ei.
În rezumat, piesa – și deci și spectacolul – descrie tragedia unor părinți care și-au pierdut fiul în luptele pentru nu se știe ce, făcând atâtea victime în acea zonă. Trei roluri deosebite, impresionant interpretate compun Maia Morgenstern – mama, Marius Bodochi – tatăl și Lari Giorgescu – fiul dispărut, de fapt fantoma sa, pe care părinții n-o pot atinge, deși o văd, o trăiesc acolo, în satul lor de undeva din Balcani. Lari Giorgescu este un virtuoz al mișcării în teatru, inclusiv în spectacolele de teatru-dans ale lui Gigi Căciuleanu, iar aici, în acest rol, pare a se depăși pe sine însuși. Sigur, apariția sa în rol de fantomă a fiului poate fi interpretată ca a unui Hamlet invers, dar nu asta e ceea ce contează. Se poate asemăna piesa cu teatrul expresionist austriac, unde, la fel, personajele vii se întâlnesc cu cele moarte și conviețuiesc cu ele. Căutarea corpului fiului se transformă, în piesa cu un titlu prea lung ca să fie citat tot timpul, în nebunie a tatălui, îndemnat de soția sa, mama disperată, să sape în pădure, ceea ce dă naștere unor întâlniri ulterioare neașteptate. Maia Morgenstern, actriță ale cărei resurse de a se reinventa sunt, se pare, inepuizabile, este aici cu totul alt personaj decât cele pe care le știm, de la Medeea încoace, cum, de altfel, și Marius Bodochi poate părea spectatorului care-l vede a zecea oară că, de fapt, abia acum îl descoperă. Este o calitate rară la un actor aceasta, de a se reinventa mereu, chiar dacă nu chiar la fiecare rol abordat. Cei doi, alături de fantoma fiului, întruchipează lumea tragic-naivă a unui sat din est (atât se specifică), dar în jurul lor crește o altă lume, cinică, pragmatică, întruchipată de personaje precum Yrvan, vecinul cel nou, om de afaceri din noua democrație pentru care s-au omorât tinerii, o apariție remarcabilă a lui Răzvan Oprea, sau Caroline, travestitul occidental, un rol neașteptat pentru Mihai Calotă. O figură aparte face Aylin Cadîr, în rolul fiicei celor doi, plecată să se prostitueze în Vest, unde, însă, nu se poate adapta sută la sută într-o lume cu personaje fără nici un fel de scrupule, dar proclamând cu nerușinare principii ale democrației occidentale din poziția de proxeneți/ traficanți de persoane. O apariție din lumea nouă locală, cinică dar nu de tot, își face Ada Galeș în rolul Mirka, cea care, asemenea altor oameni din satul estic, nu vrea să-i înțeleagă pe părinții suferind încă după fiul pierdut, fără mormânt.
Efectele sonore prin care se subliniază unele apariții, precum aceea a unor morți din Al Doilea Război Mondial de pe aceleași meleaguri (Florin Călbăjos) ori ale macaronarului (Ciprian Nicula, într-un rol neașteptat) contribuie la atmosfera copleșitoare de tristețe deznădăjduită și fără orizont, care domnește pe parcursul celor două ore și jumătate ale spectacolului. Regia lui Botond Nagy accentuează disperarea fără leac a celor doi părinți, dar și a destinului omenirii așa zis democratice. Spectacol impresionant, Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals, este unul care trezește meditația asupra lumii în care trăim și a celei în care vor trăi următorii noștri, dacă vor supraviețui nenumăratelor nenorociri provocate de oameni.