Ce trebuie să faci ca să afli marile adevăruri ale trecutului? Care e prețul lor? Și cine sunt cei care ar fi trebuit să rostească aceste adevăruri cu ani în urmă? Întrebări delicate, desigur, al căror răspuns e cu atât mai dificil, cu cât aceste adevăruri nu vizează doar trecutul unei familii, ci al unei întregi națiuni. Și care se referă la ororile petrecute la Auschwitz, iar prin extensie, în toate lagărele naziste, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Acestea sunt punctele de plecare și preocupările esențiale pe care le regăsim în Casa germană (Deuthsches Haus, 2018), romanul de debut al scriitoarei germane Annette Hess, cunoscută până la publicarea acestei cărți drept remarcabilă scenaristă de televiziune – „Dacă vrei să afli ceva despre sufletul german, poți să scotocești prin arhive, să vorbești cu martori sau să urmărești seriale de Annette Hess”, scria Kester Schlenz în Stern. Astfel că, folosindu-se de toate abilitățile excelent deprinse de-a lungul anilor în care a fost implicată în producția a numeroase seriale TV din țara sa, autoarea publică un roman tulburător, devenit bestseller pretutindeni unde a fost tradus (apărut la Editura Humanitas Fiction din București, Colecția „Raftul Denisei” și excelent tălmăcit în limba română de Daniela Ștefănescu!). Un roman care aduce în prim plan problema spinoasă a vinovăției colective, a culpabilității germanilor, dar care e și o extraordinară mărturie a maturizării protagonistei, Eva Bruhns, care se transformă, pe parcursul acțiunii, din tânăra superficială, preocupată doar de hainele la modă și de găsirea unui soț potrivit (o partidă bună, desigur), într-o veritabilă conștiință care trece prin propriul filtru întregul trecut – atât al familiei sale, cât și al națiunii din care face parte.
Totul începe pe neașteptate, la Frankfurt, în preajma Crăciunului, când, tocmai în ziua în care Jürgen Schoormann, iubitul ei, vine în vizită la Casa germană, localul familiei sale, ca să-i cunoască părinții, Eva e chemată de urgență la serviciu pentru a traduce niște documente. Numai că, de data asta, nu mai e vorba despre obișnuitele contracte comerciale pe care obișnuia să le traducă din sau în polonă pentru firma la care lucra, ci de mărturia unui supraviețuitor polonez al lagărelor de exterminare naziste. Prea puțin familiarizată cu termenii pe care îi aude acum, pentru întâia oară în limba polonă, dar și incapabilă să-și imagineze teribilele amănunte pe care respectivul martor le descria, Eva greșește complet traducerea, dar realizează imediat acest lucru și, ca împinsă de la spate de o forță pe care pe moment nu o înțelege, caută în dicționar și se silește să găsească echivalențele cele mai adecvate. Iar astfel se deschide în fața ei poarta spre o realitate care îi era complet necunoscută, dar care, incredibil, îi e mai apropiată decât ar crede.
Totul se petrece în anul 1963 și, deși în Germania avusese deja loc celebrul Proces de la Nürnberg, despre lagărele de muncă forțată nu se știe aproape nimic. Sau, chiar dacă se știe, nu se vorbește niciodată – în orice caz, nu cu glas tare, nu în public. Astfel că, atunci când acceptă să meargă zilnic la tribunal pentru a traduce depozițiile martorilor din cadrul Procesului Auschwitz, Eva încalcă toate regulile nescrise pe care le respectase până atunci: căci ignoră recomandarea părinților ei, care o sfătuiesc să nu se implice în așa ceva și să îi lase pe alții să se ocupe de asemenea lucruri, iar ea să-și vadă de ale ei, trece și peste cuvântul lui Jürgen, care e convins că viitoarea sa soție trebuie să se lase condusă cu docilitate și să îi fie întru totul supusă, și nu ține seama nici de opinia generală a societății în care trăiește, în conformitate cu care nu mai e cazul să se revină asupra unor întâmplări petrecute cu peste două decenii în urmă. Incredibil, dar adevărat, blânda, inofensiva și aparent naiva Eva are curajul să ia o hotărâre de una singură – și încă o hotărâre care îi va zgudui din temelii micul univers, deschizându-i, totodată, o cu totul altă perspectivă și asupra lumii din jur. Treptat, atmosfera de la Casa germană se întunecă tot mai mult, parcă pe măsură ce lumea germană devine, pentru Eva, altceva decât crezuse ea până atunci. Iar romanul lui Annette Hess câștigă în profunzime, ajungând să amintească pe alocuri de Cititorul lui Bernard Schlinck sau de Capesius, farmacistul de la Auschwitz de Dieter Schlesak.
Desigur, Casa germană, micul local pe care familia Bruhns îl are pe o stradă nu prea bine văzută din Frankfurt (dar, oricum, care e situat în partea frecventabilă a acesteia!…), cu atmosfera ei degajată, cu familiaritatea patronilor față de clienții obișnuiți, cu căldura felurilor de mâncare tradiționale și cu lipsa de pretenții a angajaților este marea metaforă de care Annette Hess are nevoie pentru a exprima cât mai sugestiv realitățile societății germane de la începutul anilor ’60. O societate preocupată de aparențe, de prezent, de satisfacerea nevoilor de moment și prea puțin sau deloc înclinată să (re)evalueze trecutul. Și cu atât mai puțin dispusă să-și asume măcar o parte din vina pentru cele petrecute atât de aproape, în lagărele de muncă forțată, unde sute de mii de oameni fuseseră, cu doar două decenii în urmă, umiliți, torturați, trimiși la moarte în chinuri incredibile. E drept, semne de întrebare există, existaseră întotdeauna, numai că Eva, la fel ca sora ei mai mare, asistenta medicală Annegret, le ignorase. Și nu se întrebase niciodată de ce i se face rău mamei sale din cauza mirosului de ars, nici de ce atunci când se grăbește îi vin în mine prima dată cuvinte în limba polonă, mai ales când numără, nici care e adevărul cu privire la ciudata cicatrice pe care o are ea însăși în spatele urechii, nici de ce se teme atât de mult să meargă la coafor, preferând să-și aranjeze frumosul și bogatul păr blond de una singură… Numai că, din clipa în care decide să participe, în calitate de traducătoare, la acest proces, totul se schimbă. Iar dacă, pentru început, Eva trebuie să învețe cuvinte care descriu cum poate fi ucis, în toate felurile posibile, un om, cum poate fi făcută o ființă omenească să sufere, ea va ajunge, treptat, de-a dreptul să vizualizeze totul, ca într-o stranie producție cinematografică ce are loc în mintea ei și să resimtă extrem de dureros aceste momente ale istoriei recente a Germaniei. Și astfel se va clarifica și senzația de déjà-vu pe care o are uneori, parcă întrevăzând, în mărturiile foștilor deținuți, fragmente ale propriului trecut. Textul este accentuat simbolic (chiar dacă i s-a reproșat uneori lui Hess o poate prea evidentă îngroșare a detaliilor în cazul anumitor imagini), de aici obsesia mamei Evei pentru spălatul rufelor, ca și amintirea recurentă a murelor coapte, a căror culoare evocă sângele și suferința fizică.
Un rol hotărâtor în transformarea Evei îi revine tânărului David Miller, americanul atât de implicat, de la bun început, în tot ce înseamnă acest proces. Și cel care, în primele zile ale muncii lor împreună, o admonestează fără milă: „Sunteți toți atât de neștiutori!… Pentru voi, în ‘33 au venit omuleții maro într-o navă spațială și au aterizat în Germania, nu? În ‘45 au șters-o apoi din nou, după ce vă impuseseră vouă, sărmanii nemți, acest fascism… Sunteți una dintre aceste milioane de domnișoare proaste! Nebănuind nimic, neavând habar de nimic! Știți ce ați făcut voi, nemții, știți ce ați făcut?!…” Inițial ofensată, apoi din ce în ce mai marcată de cuvintele acestuia, veritabil catalizator al trezirii conștiinței sale, Eva devine tot mai decisă să nu-și părăsească îndatoririle de traducătoare până când nu se va face dreptate victimelor, până când cei vinovați de comiterea teribilelor atrocități nu vor fi pedepsiți. Numai că dreptatea e departe, iar inculpații se încăpățânează să se declare nevinovați și să susțină fie că nu au știut nimic despre ce se petrecea la Auschwitz, fie că nu au făcut altceva decât să urmeze ordinele pe care le primiseră. Însă în momentul în care chiar părinții ei adoptă aceeași strategie, Eva realizează că au fost și ei părtași la tot ce se întâmplase – dacă nu altfel, măcar prin indiferență, prin refuzul de a pune întrebări și de a-și pune întrebări, prin lașitate, prin dorința de a nu se uita în urmă și de a îngropa adânc tot ce înseamnă trecut, de a acoperi totul cu straturile tot mai groase ale uitării. E drept, în sensul strict al termenului, tatăl ei nu a fost un torționar, ci doar bucătar al ofițerilor din lagăr, nici mama ei nu a ucis. Dar îi face, oare, nevinovați faptul că au știut, dar au ales să tacă? Eva înțelege, treptat – iar asta e, probabil, cea mai dureroasă revelație pe care o are de-a lungul procesului care devine, pentru ea, realmente un proces de conștiință (dar și unul dintre elementele de extremă actualitate ale acestui roman!) – că nici unul din inimaginabilele acte de cruzime nu ar fi putut avea loc, la Auschwitz sau în alte locuri, dacă oamenii ar fi reacționat, dacă ar fi vorbit, dacă ar fi protestat – chiar cu prețul vieții. Dacă nu s-ar fi lăsat conduși, fără să gândească, de niște ordine ale unor ofițeri despre care se știa că sunt, în fond, criminali, sau ale unor așa-ziși medici, despre care se știa că sunt adepții experimentelor pe oameni. Minciunile mici, uneori doar minciuni prin omisiune, dar asta nefăcându-le nicidecum adevăruri, ascund marile suferințe ale unor ființe umane ucise doar pentru vina de a fi făcut parte dintr-o etnie ori rasă diferită sau care au aderat la altă ideologie. Și nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără uriașa complicitate a germanilor obișnuiți, aparent oameni onești, oameni de treabă, fără tăcerea lor, fără uitarea lor, fără indiferența lor…
Pe lângă impetuosul Miller, care vrea ca bestiile, monștrii cu chip uman aflați în boxa acuzaților să ajungă imediat după gratii, Eva e influențată de povestea lui Otto Cohn, evreul maghiar care venise la Frankfurt pentru a depune mărturie în cadrul procesului și care sfârșește în chip tragic, sub roțile unui automobil, imediat după ce retrăise, în fața Curții, groaznicele chinuri din lagăr. Și de amintirea polonezului cu numărul de ordine din lagăr tatuat pe braț, cel care lucrase la coaforul improvizat de la Auschwitz. Cu toții contribuie nu doar la maturizarea Evei, ci și la hotărârea ei fermă de a rupe legăturile cu familia, ba chiar și (fie și doar temporar) logodna cu Jürgen și de a locui singură, departe de toți cei care-i fuseseră apropiați, dar care nu făcuseră altceva decât să aleagă un soi de periculoasă amnezie colectivă, nicidecum asumarea vinovăției, ascunzând trecutul sub aparența frumoasă, chiar strălucitoare a unei Germanii pacificate, care începuse să prospere la un deceniu și jumătate după Război, simbolizată de afacerea înfloritoare a familiei Schoormann.
Romanul devine, astfel, nu doar povestea tulburătoare a inițierii dureroase a Evei, a maturizării ei rapide, ci și condamnare fără echivoc a trecutului nazist al Germaniei. Dar, deopotrivă, o explorare curajoasă a vinovăției celor rămași în viață și a relației complicate a acestora cu generația următoare, copiii ori cu nepoții. Inspirat din fapte reale și dintr-o serie de elemente atestate istoric ale Procesului de la Frankfurt, romanul Casa germană abordează, pe parcurs, și nevoia de cunoaștere – a lumii și de sine – precum și capacitatea oamenilor de a-și asuma trecutul personal și istoric, pentru că altfel orice deschidere spre viitor e pusă sub semnul întrebării. Sau, după cum se exprimă personajele lui Annette Hess în final, după ce Eva primește de la noii proprietari ai casei de la Auschwitz unde locuise și ea, în urmă cu mulți ani, un pachețel din lemn vopsit în roșu, micul dar al regelui maur din piramida de Crăciun pe care o au la Frankfurt și căreia îi lipsise întotdeauna acest detaliu: „Smirnă. Este o rășină care se folosea pe vremuri… Și simbolizează natura omenească. Tărâmul pământesc. Este amară și tămăduitoare deopotrivă.” Dovadă că trecutul trebuie cunoscut, înfruntat și asumat. Oricât de amar poate fi uneori. Pentru că doar astfel poate avea loc tămăduirea.
Annette Hess, Casa germană. Traducere și note
de Daniela Ștefănescu, București, Editura Humanitas Fiction, 2021