Feminismul a devenit o temă clasică. În 1791, scriitoarea și revoluționara iluministă Olympe de Gouges (1748-1793) publicase o Declarație a drepturilor femeii și cetățenei, care începea cu: „Femeia se naște liberă și rămâne egală în drepturi cu bărbatul”. Declarația cerea egalitate de drept, politică și socială pentru femei și era o reacție la Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, prima declarație de acest tip din Europa. Dar până în 1791, cuvântul „cetățean” definea doar bărbații, femeile nu aveau drept de vot (obținut în Franța abia în 1944), nici dreptul de a ocupa funcții publice, dreptul de proprietate sau libertatea de a profesa/ și deci studia după plac, cu atât mai puțin li se recunoștea dreptul de a se opune opresiunii. În articolul VII e menționat faptul că declarația se referă deopotrivă la bărbați și femei, iar cuvântul „om” a fost tradus în multe pasaje ca „bărbat și femeie”, spre a vădi cu claritate că homme nu se referea doar la bărbat. Declarația a fost mult timp ignorată. Se știa că există, dar era practic aproape uitată, iar ghilotinarea scriitoarei în 1793, sub pretext că ar fi fost regalistă și simpatizantă a girondinilor, a reprezentat și o „plată” pentru faptul că o femeie îndrăznise să ceară abolirea sclaviei, dreptul femeilor la divorț și cel de a fi respectate dacă își cresc singure copiii, că introdusese unele idei ale socialismului timpuriu, că protestase la privilegierea bărbaților din Declarația deja adoptată. Olympe de Gouges a plătit pentru că îndrăznise să se amestece în politică. Termenul de feminism a apărut însă abia la sfârșitul secolului XIX, întâi cu sens peiorativ, apoi cu cel de acum, în contextul primelor mișcări și succese care au dus la obținerea dreptului de vot. Sensul actual și răspândirea lui s-au datorat mai ales militantei, jurnalistei și editoarei franceze Hubertine Auclert (1848-1914). Prin literatură, aceste idei s-au răspândit într-o exprimare și mai convingătoare.
Printre primele autoare feministe se numără Mary Wollstonecraft (sec. XVIII), scriitoare cu preocupări filozofice, care a subliniat în scrierile ei teoretice dreptul femeilor de a fi egale bărbaților în politică, economie și educație. Între autoarele de ficțiune, Jane Austen (1775-1817), prin romanele Rațiune și Simțire, Mândrie și prejudecată a prezentat ca personaje principale femei independente, care izbutesc să se împlinească fără a ține seama de interdicțiile societății patriarhale. Căsătoria era pe atunci singura cale de urmat, astfel că scrierile și chiar viața autoarei (care nu s-a măritat, dedicându-se scrisului) au reprezentat o provocare. Și romanul Emma, scris în 1815, considerat o comedie a moravurilor, aduce în prim plan probleme legate de căsătorie, statut social, gen și vârstă. Alte scriitoare britanice, surorile Charlotte Brontë (1816-1855) și Emily Brontë (1818-1848), ca și o quasi-contemporană americană a acestora, prozatoarea și poeta Louisa May Alcott (1832-1888), au început să pună în prim plan, prin romane sau eseuri, rolul femeii și al feminității, unele fiind active în diverse mișcări aboliționiste și feministe.
Pentru Virginia Woolf (1882-1941), asemenea scriitoare sunt o dovadă că femeile ar fi putut fi la fel de productive din punct de vedere literar ca bărbații, dar puține avuseseră posibilitatea să-și pună în valoare talentul, după atâtea secole în care fuseseră lipsite de educație. Nici Shakespeare, dacă s-ar fi născut femeie, căsătorindu-se și ținând o gospodărie, fără să mai meargă la școală, n-ar mai fi fost cine a devenit. Pentru a crea, femeile aveau nevoie de independență, inclusiv financiară – părere care la începutul secolului XX putea fi încă șocantă. Virginia Woolf a devenit prin această aserțiune unul din numele cele mai cunoscute din clasicismul feminist. În celebrul eseu O cameră separată[1], scriitoarea atrage atenția asupra nevoii femeilor de spațiu personal, în sens literal și metaforic. De aici ziceri mult citate, precum „O femeie trebuie să aibă bani și un spațiu al ei dacă vrea să scrie ficțiune”, sau alte definiri ale femeii în afara standardelor patriarhale. Întrebată mai târziu, când era deja o somitate, „dacă femeile scriu altfel”, răspunsese că da, autoarele scriu „feminin”. Însă puține au ajuns să se cultive și să aibă independența personală necesară pentru a crea. Ce s-a ales de toate miliardele de femei care n-au făcut decât să pregătească prânzul şi cina, să spele pahare, farfurii şi copii, să-i trimită la şcoli şi în lume? „Nicio biografie sau istorie nu spune o vorbă despre ele. Iar romanele mint, inevitabil”. Pentru a păstra ceva din acele vieţi obscure, spune Virginia Woolf, „trebuie în primul rând să-ţi luminezi propriul suflet, cu adâncimile şi golurile sale”.[…] Romanul Orlando exprimă poate cel mai bine moda temelor legate de „mintea androgină” (și schimbarea de identitate sexuală), paginile sunt însă doldora de umor, ca și de păreri personale asupra istoriei literaturii. Viața lui Orlando începe în secolul XVI, iar, în 1928, când se încheie romanul, eroul e încă în floare. După ce petrece o vreme la curtea reginei Angliei, e numit ambasador în Turcia, devine femeie (după un somn cataleptic), spre a trăi diverse aventuri în călătorii și a reveni apoi în Anglia victoriană ca scriitoare, soție și mamă. […]Biografia eroului/ eroinei Orlando e socotită și o referire la scriitoarea Vita Sackville-West, care i-a fortificat Virginiei Woolf curajul de a exprima idei feministe. Dar este în același timp o autobiografie, înfățișând meditațiile autoarei asupra rolului jucat de contextul cultural în cercetarea „minții androgine”, a problemelor ambiguității și pluralității, care conferă cărții o perenitate remarcabilă.
În Franța, Simone de Beauvoir (1908-1986) a devenit prin angajarea ei declarat feministă, un simbol pentru toți cei care nu cred în diferențierile forțate, în plan cultural, între bărbat și femeie. Aserțiunea ei „nu te naști, ci devii femeie” se referă la dificultatea de a evolua într-o cultură dominată de bărbați. Primul roman publicat, Invitata, 1943, ca și următoarele, între care Sângele celorlalți, sunt văzute în legătură cu filozofia existențialistă. În Memorii, autoarea avea să spună că eroii acestor cărți „nu știu ce se întâmplă mai departe de clipa prezentă, așa încât episoadele apar deseori misterioase, ca într-un roman de Agatha Christie”. De precizat că admirația scriitoarei pentru Agatha Christie (1890-1976) nu se referise doar la prolificul talent al autoarei cu cel mai mare număr de cărți vândute din toate timpurile, ci includea și puternicul personaj pe care l-a creat, detectiva Miss Marple. Totuși, Simone de Beauvoir a devenit un nume cu adevărat celebru mai ales prin autobiografia ei în mai multe volume și prin eseul Al doilea sex[2] (1949). Acest adevărat tratat de literatură feministă a fundamentat noul val de proteste, combătând ideea că femeia trebuie văzută doar în relație cu bărbatul, ca obiect (complement), în timp ce „bărbatul e subiectul” și se consideră esențial. Spre a rămâne doar „feminină”, femeia ar trebui să accepte un rol pasiv, ceea ce contravine nevoii de afirmare prin propria activitate. Povestind cum s-a dedicat acestei scrieri, Simone de Beauvoir amintește o discuție cu Sartre, care a făcut-o să se gândească la educația diferită pe care a primit-o, ca fată, la ce însemna pentru ea faptul de a fi femeie. „Am avut o revelație: această lume era una masculină, copilăria mea fusese hrănită cu mituri construite de bărbați și față de care nu reacționasem deloc cum aș fi făcut-o dacă aș fi fost băiat. […] Am abandonat proiectul unei confesiuni personale pentru a mă ocupa de condiția feminină în generalitatea ei, de miturile feminității […] M-am apucat să povestesc sistematic, pornind de la copilărie și ajungând la bătrânețe, cum se crează deosebirile culturale dintre bărbați și femei, am examinat posibilitățile pe care le conferă femeilor această lume, cele pe care le refuză, limitele lor, neșansele și șansele lor, evaziunile, împlinirile lor.” Dorind să scrie „în adevăr și libertate” despre experiențe precum maternitatea și relațiile cuplu-copii, despre angoasele legate de corporalitate ș.a., scriitoarea proclamă „minoratul naturii și primatul culturii”. Diferențele biologice dintre bărbați și femei nu trebuie să legitimeze inegalitatea socială și politică, să semnifice inferioritatea unei „culturi feminine”. Cartea a stârnit contestări din partea unor scriitori catolici (precum François Mauriac, care a numit-o „pornografie”), ba chiar și intervenția Vaticanului, datorită libertății deloc voalate cu care analiza condiția femeii. Căsătoria e numită o „instituție burgheză”, la fel de respingătoare ca prostituția, când femeia se află sub o dominație masculină de care nu poate scăpa. Alte cărți mai puțin teoretice, precum autoficțiunea Inseparabilele, publicată postum, în 2020, deși scrisă în 1954, evocă prietenia intelectuală, dar și înflăcărată, dintre două eleve de liceu, bazată pe o comuniune care a existat în realitate (prietenia dintre Simone de Beauvoir și Zaza Lacoin, a cărei moarte la numai 22 de ani a făcut-o de neuitat). Simone mai încercase să-i reînvie amintirea, atât în romanele de tinerețe, cât și în Memoriile unei fete cuminți („abia când m-am comparat cu Zaza mi-am deplâns amarnic banalitatea”). Dar numai în Inseparabilele s-a consacrat total narării sentimentului care leagă două colege dornice să se elibereze de conformism, să comunice pe toate planurile și, totodată, să-și descopere individualitatea. Revelația de primă tinerețe nu a continuat după anii de școală, căci Zaza (în roman, Andrée), fire religioasă, a rămas în mediul catolic de care Simone (în roman, Sylvie) s-a desprins. Totuși, puținii ani de comuniune intensă (dar fără afecțiune fizică), le-au făcut să se descopere pe sine în dialoguri despre lucruri grave și importante ca dreptatea, Dumnezeu, viața și moartea, marii autori clasici etc., încredințându-și secrete, punându-și întrebări, respectându-și pe deplin libertatea de gândire.
Pe lângă Simone de Beauvoir, sau de alte scriitoare feministe ale secolului XX, în vogă și astăzi, pot fi citate poeta, scenarista și activista Maya Angelou (1928-2014), Isabel Allende și Margaret Atwood. În aceeași linie a gândirii Mayei Angelou se vorbește despre autoarele americane Angela Davis (n. 1944), Toni Morrison (1931-2019) și Alice Walker (n. 1944, prima prozatoare afro-americană care a fost laureată cu premiul Pulitzer pentru ficțiune, în 1982). Tot din secolul XX, scriitoarea Harper Lee (1926-2016), cunoscută mai ales prin romanul Să ucizi o pasăre cântătoare[3] e studiată și azi în școlile americane pentru modul în care știe să respingă prejudecățile și să promoveze toleranța.
Isabel Allende (n. 1942) și-a dobândit faima încă de la primul roman, Casa spiritelor (1982), care spune povestea unei familii înstărite dintr-o țară sud-americană căreia nu i se pomenește numele, dar care poate fi lesne recunoscută ca fiind Chile. Romanul, cu trăsături realist-magice și autobiografice, pune în prim plan viața unei eroine care se vădește a fi bunica povestitoarei, prilejuind amintiri din copilărie, dar și evocările unor evenimente politice. Bunica își cultivă unele însușiri paranormale, transmise și celorlalte femei din familie. Stilistic e o carte îngrijită, acordând atenție simbolurilor (toate numele personajelor feminine însemnând „alb”: Nivea – mama Clarei; Clara; fiica ei Blanca, și nepoata Alba), ca și cuvintelor semnificative (cartea începe și se termină cu aceleași cuvinte, extrase din prima pagină a caietelor unde Clara nota evenimente și gânduri, spre a le înțelege mai bine rostul). Clara, care „vorbea cu fantomele şi scria cu orele în caietele de povestit viaţa” avea premoniții, știind chiar și detaliile evenimentelor viitoare. „Devenise cunoscută capacitatea Clarei de a deplasa lucrurile fără a le atinge şi de a ghici imposibilul”. […] Isabel Allende creează personaje puternice, afirmându-și implicarea în mișcarea de emancipare a femeilor. Evocarea culturii, istoriei și suferințelor îndurate de chilieni, ca și a biografiei autoarei, constituie și țesătura volumului Țara mea inventată. Coasta chiliană e descrisă ca un loc deopotrivă real și ireal, „unul pe care îl văd așa cum se văd drumurile în asfințit, când umbra plopilor înșeală vederea și peisajul pare doar un vis”. Totuși, autoarea a simțit că nu putea să rămână într-o societate unde era „bătut în cuie dreptul bărbatului de a-și chelfăni femeia dacă supa nu era destul de fierbinte”. „Străină în propria țară”, a plecat, „fiindcă nu puteam să trăiesc și să-mi cresc copiii într-o țară în care domnea teroarea și în care nu era loc pentru disidenți ca mine”. Totuși, Isabel Allende își descrie patria cu nostalgie, cu diferitele ei regiuni și climate, având „adjudecată” și misterioasa Insulă a Paștelui. Versurile poetului național Pablo Neruda sunt citate adeseori pentru a descrie țara „inventată” de literatură, cu oamenii ei ospitalieri și familiști, cu animalele, obiceiurile, mâncărurile (pește, lapte, fructe), vinurile ei minunate. „Depărtarea ne conferă o mentalitate insulară și frumusețea extraordinară a locurilor ne face înfumurați”. Diversele rude ale scriitoarei sunt evocate ca personificând calități și defecte chiliene. „Am crescut într-o familie patriarhală în care bunicul era precum Dumnezeu, infailibil, omniprezent, atotputernic”. Femeile din Chile – nu cele din „clasele superioare”, blonde și înalte, cu origini europene, ci femeile obișnuite, pe „care le vezi pe stradă”, metisate, brune, puternice, sunt descrise prin sacrificiile pentru familie și puterea de a învinge, muncind. Dar, deși aparent „libere și organizate, păstrându-și numele de familie și după căsătorie”, ele trăiesc „într-un patriarhat în toată regula. În principiu, munca sau intelectul unei femei nu se bucură de respect, trebuie să facem un efort dublu față de acela al unui bărbat pentru a obține o recunoaștere pe jumătate. Iar în domeniul literaturii, ce să mai vorbim! Bărbații dețin puterea economică și politică, pe care și-o trec unul altuia, ca pe o ștafetă, în timp ce femeile, cu puține excepții, sunt marginalizate. Chile este o țară machistă […]. Normalitatea în câmpul muncii este ca ele să facă muncile grele, iar ei să comande […]. Totuși, în ultimii zece ani opinia publică a ajuns să perceapă în mod pozitiv prezența femeilor ca lideri politici, le vede ca pe o alternativă viabilă, pentru că s-au dovedit mai cinstite, eficiente și muncitoare decât bărbații. Mare descoperire! Dacă se organizează, reușesc să exercite influență”. Chiar și în privința credinței, într-o țară „mai catolică decât Vaticanul”, femeile chiliene („ce-am povestit mai sus despre doamnele din vremea colonială care au sfidat inchiziția este unul dintre momentele de excepție din istoria noastră”) cunoșteau diverse alternative, precum învățăturile budiste, sau povești despre vrăji, magie, duhuri, etc. Scriitoarea își amintește propria tinerețe timidă, disprețul față de băieții evident mai puțin deștepți decât ea. „Mi-a luat ani de zile până să învăț să fac pe proasta, pentru ca bărbații să se simtă superiori. Au fost ani în care eram împărțită între ideile feministe care-mi clocoteau în cap, fără a ajunge să le dau expresie articulată, căci nimeni nu auzise încă așa ceva în mediul în care trăiam, și dorința de a fi ca toate fetele de vârsta mea”. „Revolta mea împotriva sistemului patriarhal s-a exacerbat în clipa în care am intrat pe piața muncii și am constatat dezavantajele faptului de a fi femeie”. După o călătorie de câțiva ani în Belgia, unde descoperă Mișcarea de Eliberare a Femeilor, a înțeles că „nu eram singura vrăjitoare pe lume, eram multe”. Revenirea în Chile, apoi anii sub Salvator Allende, iar mai târziu dictatura generalului Pinochet, divorțul de primul soț și mutarea la San Francisco aduc tot mai multe întrebări și probleme, între care nu lipsesc cele legate de migrație. Și romanul Mai departe ca iarna (2017) abordează temele identității și ale migranților, în special ale celor sud-americani și ale refugiaților din Guatemala. Condițiile mizerabile de lucru ale femeilor fără documente legale reprezintă unul din accentele majore ale cărții, pe lângă dictatura militară, imigrație, exploatare. De altfel, în Ce vrem noi femeile (Mujeres del alma mia, 2020) scriitoarea declarase încă la început că „a fost feministă” de la o vârstă foarte fragedă: „Când mi-am dat seama că mama se afla în dezavantaj față de bărbații familiei, […] oful meu împotriva machismului a început în anii aceia ai copilăriei, văzându-le pe mama și pe slujnicele din casă ca pe niște victime subordonate și lipsite de glas, prima pentru că sfidase convențiile, celelalte pentru că erau sărace. Sentimentul de frustrare era atât de puternic, încât m-a marcat definitiv cu obsesia pentru dreptate și respingerea viscerală a machismului.”
Prozatoarea canadiană Margaret Atwood, născută în 1939, autoare de romane, eseuri, proză scurtă și poezie, s-a afirmat în 1985 prin cel de-al doilea roman publicat, Povestea slujitoarei, distopie despre o lume fictivă numită Galaad, în care domnește un totalitarism misogin, unde femeia nu e apreciată decât dacă naște, iar dreptul asupra deciziilor pe care le-ar putea lua, inclusiv legate de graviditate sau de un posibil avort, dar și în general de modul în care ar dori să-și petreacă viața, nu îl au decât bărbații. Întrucât o mare parte din populație devenise sterilă datorită radioactivității și poluărilor chimice sau bacteriologice, e declarată starea de necesitate, străzile sunt baricadate și rolul femeii în societate e redefinit. Femeia nu mai are drept de proprietate, tot ce deține revine rudelor bărbătești apropiate. Este cu totul în stăpânirea bărbatului și nu are decât datoria de a naște. Eroina principală, Offred, e silită să trăiască în chip de slujitoare producătoare de copii, dincolo de tot ce înseamnă dreptul unei ființe umane de a-și decide existența. Distopia a stârnit comparații cu 1984 de George Orwell și a devenit un manifest feminist, „bărbații nefiind decât mijlocul strategic al femeilor de a face alte femei”. În Testamentele, 2019, care continuă această poveste (ecranizată într-un serial), Margaret Atwood se autodefinește mai degrabă ca „realistă socială” și dă de înțeles, după 15 ani, că finalul poate fi unul fericit, sau măcar lipsit de disperare. Din perspectiva a trei femei (legate diferit de personajul principal al romanului continuat) sunt povestite trei existențe din perioada decăderii statului fictiv Galaad. Lydia, recrutată în sistemul „mătușilor” care controlau viețile fetelor din Galaad, strânge de fapt documente despre crimele și încălcările drepturilor omului, contribuind astfel la căderea dictaturii. Scrie într-un jurnal bine ascuns: „Am îngropat multe schelete de-a lungul anilor, acum simt nevoia să le dezgrop – chiar dacă ar fi numai întru edificarea ta, cititorul meu necunoscut. […] În ciuda prevederii mele, sunt conștientă de riscul la care mă expun: scrisul e o ocupație periculoasă. Câte trădări, urmate de denunțuri, mă așteaptă oare?” Cum moartea ar fi așteptat-o și în Galaad, ca martoră la fărădelegi, dar și în cazul căderii dictaturii, fiindcă fusese colaboratoare, a preferat să-și pună capăt zilelor. Altă martoră e „mătușa” Agnes Jemima, care crescuse într-o familie de conducători, aflând însă că de fapt mama ei nu era delicata Tabitha, care nu putuse naște, ci slujitoarea din Povestea slujitoarei, căreia îi fusese luată cu forța. Al treilea personaj feminin, Daisy, crescuse în Canada, într-o familie implicată în salvarea refugiaților din Galaad. În adolescență află că fusese născută în Galaad (cu numele Nicole), apoi trecută granița pe ascuns de către o organizație protestatară. Drept care a început să se intereseze de ceea ce se petrece în statul vecin. reușind să treacă peste graniță documente care să ducă la destabilizarea definitivă a acestuia. Cartea se dorește un avertisment, deoarece, „cum se spune, istoria nu se repetă, dar rimează”. Margaret Atwood s-a implicat în ultimii ani și în susținerea non-binarității și a trans-gender, ca și în eforturile de atenuare a schimbărilor climatice. Din asemenea preocupări ar fi rezultat un nou gen literar, cli-fi (ficțiune climatică).
În Franța, Annie Ernaux (născută Duchesne în 1940 în Normandia) a devenit, cu mult înainte de decernarea premiului Nobel, un idol pentru cititorii de memorii, datorită curajului de a privi fiecare amintire până la capăt, de a detalia obstacolele legate de gen și clasă socială. Fără rețineri (și fără perdea) scrie despre ce înseamnă a fi / a trăi ca femeie, despre dorința de a tulbura apele discursurilor instituționalizate, cu deschideri care vădesc lecturi admirative (declarate, de altfel, de autoare) din Gide, Cocteau, Camus, Sartre și mai ales Simone de Beauvoir, cu perspectivele feministe pe care aceasta le-a deschis în plin existențialism. Ernaux are origini normande, ca și de Beauvoir, și a urmat de asemenea o școală catolică, decizându-se apoi pentru studii universitare și, o vreme, pentru profesorat. Cele aproape trei duzini de cărți pe care le-a publicat au fost unanim apreciate, inclusiv de mediul universitar. Traducerile, premiile, ca și vederile ei antirasiste, antihomofobe, exprimate tranșant în discursuri publice, justifică atenția constantă acordată de-a lungul anilor. Stilul aspru, care „ascunde lacrimile”, așează îndrăznelile prozatoarei Ernaux în unghiul dintre memorii și socio-/istoriografie. Acestea au dobândit treptat popularitate, căci aplecările asupra destinului individual constrâns de epocă revelează și altora căile de urmat. Metaforic vorbind, ea recuperează pentru noi, ca un „Proust feminin”, timpul pierdut din a doua jumătate a secolului XX, păstrând câteva imagini ale lungului drum parcurs de emancipare. Astfel, Anii nu reprezintă doar o biografie, ci și un program și o panoramă a istoriei culturale din epocă. În deceniul 70-80 creștea al doilea val al feminismului modern, iar scrierile Simonei de Beauvoir deveniseră modele de anticonvenționalism. Annie Ernaux își afirmă în aceeași perioadă vocația scriitoricească, ajungând, prin Locul și Pasiune simplă, la faima actuală: Locul nou obținut de familia ei cu origini țărănești în societatea citadină dobândise pentru părinți o importanță majoră, iar fiica, intrând prin absolvirea facultății și prin căsătoria cu un intelectual într-o altă sferă, înțelege că trebuie să exploreze acest loc pe care îl părăsise ca fiind marginal și lipsit de perspectivă – dar acolo își avea rădăcinile. Un moto din Jean Genet iluminează intenția scriitoarei: „Mă hazardez cu o explicație: a scrie e ultimul recurs când ai trădat”. Portretul mamei din O femeie evocă lecturile acesteia, ca și generozitatea ei și dorința de a-și vedea fiica ajungând la tot ce mama nu reușise să împlinească. Pasiune simplă concentrează pagini despre un amor obsedant, despre fascinația erotică pe care o exercită asupra unei doamne totuși nu lipsite de experiență un bărbat „din Est”, „înalt, blond”, iubitor de lux și misterios. Aflăm încă de la început că scrierea și-ar propune să redea impresia provocată de actul sexual: „angoasa, stupoarea, suspensia judecății morale”. […] Realitatea se scufundă în ireal, ca și în Confesiunea adolescentei. Aici sunt explorate, peste abisul timpului, ecourile dintr-o „vară imensă, cum sunt toate până la 25 de ani”, vara lui 1958, „cea a întoarcerii generalului de Gaulle, a francului greu și a unei noi Republici”, în care Dalida cântase Povestea mea e povestea unei iubiri. Annie se numea pe atunci Duchesne și acum trebuia scris ce a trăit „fata din 58”. Era elevă la o școală religioasă de provincie, visând „cu exaltare și vibrant” la libertate și revoltă; „altfel tot ce a trăit ea va rămâne neexplicat, zadarnic”. „Nu construiesc un personaj de roman. Deconstruiesc fata care am fost.” Această deconstruire îi cuprinde însă și pe cei din jur, colegii, familia – societatea acelor ani. Ca și în Rușinea, în Evenimentul (pe tema unui avort care face o studentă să parcurgă fulgerător toată experiența vieții și morții) scenele se succed contrastant. […] Într-o antologie (Pourquoi lire, tradusă din germană, Warum lesen) unde diverși scriitori și filozofi, între care și Habermas, își afirmă opțiunile de lectură, Annie Ernaux mărturisește dorința de a citi alternative la discursurile instituționalizate, cărți zguduitoare care să o transforme, să o „teleporteze într-un alt univers”, dincolo de experiența proprie. Lectura în „avans” față de viață o împinge, spune ea, spre cărți scrise de autoare. Femeile, chiar anonime, sunt „mai complete și mai anticonvenționale”.
În Franța, lista feministelor contemporane cu Annie Ernaux e lungă. Între acestea, Annie Leclerc (1940-2006), prin textul filozofic și poetic Cuvânt de femeie îndeamnă la evadarea din „imperialismul cultural masculin”. Benoîte Groult (1920-2016), în Așa fie ea![4] spune că a sosit timpul „vindecării” de a fi fost „crescută ca femeie într-o lume ale cărei reguli au fost făcute de bărbați”. În vremea lui François Mitterand a condus o comisie de lingviști prin care se căutau echivalente feminine în franceză pentru diverse nume de profesii (dar limba franceză a rămas conservatoare în multe privințe, se mai spune încă și astăzi, de pildă, Madame l’Ambassadeur). Cărțile scrise de Benoîte Groult, care respiră libertate, dau încredere femeilor și sunt vândute în milioane de exemplare, mai ales în lumea anglofonă, nordică și germanofonă.
În mileniul al treilea s-au afirmat numeroase scriitoare pe urmele volumelor de teorie și ficțiune pomenite mai sus, dar abordând concomitent provocări noi, combătând în același timp mai multe discriminări și privilegii. Intersecționalitatea aduce în atenție suprapunerea mai multor feluri de opresiuni și a fost promovată începând cu al treilea val de feminism, care a arătat că lupta împotriva dezavantajelor de gen și sexualitate trebuie legată de cele privind rasa, casta, clasa, etnia, religia, aspectul fizic. Denumirea a fost folosită prima oară de Kimberlé Crenshaw[5] în 1989, care a arătat că persoanele cele mai marginalizate de societate sunt afectate cu atât mai grav datorită interacțiunii diferitelor sisteme de putere, discriminarea socială fiind mai mare cu cât minoritățile etnice și sexuale au și o stare economică mai precară. O scriitoare celebră încă din anul 2000 e Zadie Smith, născută în 1975 la Londra, din mamă jamaicană și tată englez, absolventă de anglistică la Cambridge, romancieră și eseistă, care își pune personajele să discute relațiile cu imigranții, precum și probleme legate de rasă, religie și identitate culturală. Kate Bornstein, născută băiat (Albert Bornstein) în 1948, e o dramaturgă și romancieră implicată în chestiunile trans-gender și înțelegerea non-binarității în contextul fundalului economic (mai cunoscută fiind cartea În afara legii genului: despre bărbați, femei și restul dintre noi). „Am simțit că eram femeie, și, mai important, că aparțineam categoriei femeilor. […] Unii ar include aici orientarea sexuală, metode de comunicare, dar eu cred că e mai rezonabil să ne gândim la meserii, roluri economice, treburi casnice, hobby-uri, adică poziții și acțiuni specifice”. Rebecca Solnit, născută în 1961, jurnalistă la The Guardian, a scris romane și eseuri, studii istorice și cărți despre drepturile omului. A devenit cunoscută mai ales pentru eseul Bărbații îmi explică (Men Explain Things to Me, 2008), care a dat naștere termenului de mansplaining, modul arogant masculin de a vedea lucrurile. Autoarea britanică Bernardine Evaristo, născută în 1958 la Londra, a primit în 2019 premiul Booker pentru romanul „coral” Fată, femeie, altceva, unde fiecare capitol revine unei voci feminine care își spune povestea despre iubire, migrație, rasism, sexism, agresiune, confruntare ș.a. Amma e o regizoare lesbiană de culoare, aflată înaintea primului ei spectacol de la Teatrul Național din Londra, moment care o face să cugete cum poate fi ea însăși, cum să se detașeze totuși de radicalele care „cereau cartiere numai pentru femei, autoguvernate de o cooperativă”, ca și de „feministele lesbiene de culoare, radicale, care voiau același lucru, cu excepția admiterii în zonă a persoanelor albe și de alt gen”. În capitole scurte, Amma, Shirley, Carole și alte femei de rase diferite, care lucrează în domenii diferite și spun povești de viață diferite, au întâlniri extraordinare și confruntări; dar toate personajele nu își pun întrebări și nu iau decizii doar pentru ele însele. Stilul Bernardinei Evaristo e un amestec de elemente lirice și dramatice, iar cele șapte destine care sunt „altfel” (între care și o avocată non-binară sau o persoană trans), unele pline de mânie, simțindu-se discriminate, nu o fac pe autoare să-și uite umorul și optimismul. În propoziții fără punctuație, delimitate asemenea versurilor, în dialoguri (cu poate cam multe tezisme). În 2021, i-a apărut autobiografia Manifest. Niciodată să nu renunți (Manifesto. On never giving up).
O altă scriitoare recent afirmată, nigeriana Chimananda Ngozi Adichie, născută în 1977 în Nigeria, care scrie în engleză și trăiește atât în Nigeria, cât și în America, e considerată una din cele mai puternice voci africane, prin cartea Ar trebui să fim cu toții feminiști, 2012 (nici bărbații nefiind toți fericiți în rolurile clișeizate care le sunt atribuite).
Ultimele decenii au făcut cunoscute câteva tinere feministe și în Germania, între care Margarete Stokowski (născută în Polonia în 1986, familia emigrând la Berlin în 1988; absolventă de Filozofie și Sociologie), care scrie despre ce înseamnă azi copilăria unei fete în această țară, arătând cum se face educația „lămuritoare” în această privință, sau Fatma Aydemir, născută în 1986, absolventă de germanistică și americanistică, redactoare la TAZ Berlin, care în primul ei roman, Cotul (Der Ellbogen), 2017, descrie pe de o parte misoginismul turcilor imigranți și pe de alta stereotipurile mascate sub liberalismul german.
În literatura de limbă română, câteva tinere autoare laureate pentru cărți apărute în 2022 scriu cu accente intersecționale. Între acestea, Sașa Zare, cu volumul Dezrădăcinare, editura Fractalia. Despre romanul Dezrădăcinare, cu o problematică queer și căutări identitare, se poate spune că abordează feminismul în mod intersecțional, vădind multiplele discriminări ale unei moldovence care provine dintr-un mediu economic precar și este bisexuală, iar pe deasupra vorbește dialectal. Din fericire nu există și discriminarea aspectului fizic, eroina cărții nefăcând parte dintre cele „urâte cu spume”. Problematica volumului nu se rezumă nici la amintirile unei copilării greu încercate din Republica Moldova, nici la relațiile cu mama (a cărei viață chinuită – „lucrul la fabrică de dimineață până seara, după asta vino acasă, fă mâncare, fă curat, mulge vaca, hrănește găinile, hrănește porcul, hrănește muncitorii care au lucrat la grădină, fă mâncare pentru a doua zi, fă lecțiile cu copchilu’, fă focul dacă e iarnă…” – au împiedicat-o să aibă și propria ei viață), nici la căutările unei tinere rătăcind prin lume. Tânăra autoare e preocupată și de felul în care scrie: „Parcă inventez acum fiecare cuvânt. Parcă cobor sub pământ după minereuri, apoi le șlefuiesc în laborator”. Eroina cărții, Sașa Vlas, își povestește lecturile: „Citesc amestecuri de poezie, SF, proză și în special multă proză scrisă de femei (repar lipsa ei din adolescență), eseuri, cărți ușoare de teorie politică, și uneori (acum) – clasici. Și eclectismul ăsta mă face să sufăr. Să mă gândesc că știu din multe câte un pic și nimic consistent. Să mă gândesc uneori că nu ar trebui să mai scriu. Dar poate nu e doar despre mine. E și despre cum se simt femeile și, în general, persoanele marginale, în relație cu Cunoașterea. Și despre felul în care e organizată, dezorganizată, lumea contemporană. Zeci și sute de mii de posibilități, fragmente strălucitoare și îmbietoare dintre care să alegi. […] Cred că în lumea contemporană nu există niciun fel de identitate fixă, eul e doar un melanj dezordonat, neliniar, fărâmițat, în transformare mereu”. Pagini despre relația dintre limba moldovenească, „îndulcită”, hibridă, și „vorbitul frumos” românește, despre dificultatea de a face „măcar puțin ce ne place” într-o lume unde, după reguli patriarhale, femeile fac ce trebuie („deconstruiesc familia tradițională, cu așteptările ei de la femei, mă lupt cu multe angoase, caut iar și iar iubirea în formele ei mai puțin dureroase și merg la terapie tot râvnind să-mi locuiesc viața mai bine, mai complet”.). Terapia e în primul rând scrierea de literatură: „Toată lumea are dreptul să se joace cu cuvinte, cu imagini, să-și pună durerea și iubirea în ele, să se folosească de ele pentru a-și procesa emoțiile adânci. […] Toată lumea are dreptul la poezie. Indiferent cum arată, indiferent cum o scrie. Tot acest gatekeeping pe literatura adevărată și neadevărată, toate ideile despre scrisul bine și scrisul prost, nu fac decât să fure de la mulți oameni un instrument magic de îmblânzire a vieții. Posesivitatea celor din literatură față de poezie e similară cu corporațiile care își revendică dreptul asupra APEI și ne vând scump câteva picături sufocate în mici ambalaje de plastic”. Conștientă că „nu mai era nimic original în subiectul lesbianismului”, că în America fuseseră demult explorate și depășite aceste proze („extremistele care declarau război bărbaților, ha ha, scriseseră o droaie, cât să ajungă pentru întreaga literatură”), autoarea își îndeamnă totuși eroina să-și detalieze explorările, și, în general, să scrie despre multiplele forme ale iubirii, deși mereu atentă să nu-i fie atribuit un rol clar. „Mi-aș dori să avem cu toții un pic mai mult spațiu și de acolo să alegem felurile de împreună care ni se potrivesc. Să nu mai existe niciun rol social care trage în el oameni cu japca încă din perioada lor preverbală”.
[1] A Room of One’s Own., 1929.
[2] Le Deuxième Sexe, 1949.
[3] To kill a mockingbird, 1960.
[4] Ainsi soit-elle. Titlul implică un joc de cuvinte, cu aluzie la expresia biblică Ainsi soit-il.
[5] Kimberlé Crenshaw, născută în 1959, juristă americană de culoare, profesoară universitară. Din 2011 a întemeiat la facultatea de drept Columbia un centru de studii intersecționale. A publicat mai multe volume, între care Despre intersecționalitate. Scrieri esențiale de Kimberlé Crenshaw (On intersectionality. Essential Writings of Kimberlé Crenshaw, 2015).