Noul sezon, foarte soft, eteric și narcotizant al faimosului deja târg de artă, ART SAFARI (deschis până în septembrie), s-a inaugurat sub semnul Iubirii. E rost de Eros! – și-au zis organizatorii. Astfel că întreaga concepție și tema întregului demers s-au centrat în jurul Erosului. Însă un Eros prea manifest poate, am zice, dacă ne gândim la atacul vizual de la etajul întâi, provocat de asezonarea evidentă cu o luminație de culoare roz-bonbon, apoi, cu logoul din neon, reprezentând două inimi încrenguite pe același ram (sugerat) al dragostei eterne sau, și mai volumetric, cu uriașii ursuleți de pluș roz, mov sau bleu ce ne-au însoțit peste tot, ca niște simboluri pe lângă care, oricât am fi vrut, nu puteam trece. Sigur că motivul universal al iubirii de toate felurile a fost susținut nu doar prin expunerea unor lucrări de valoare indiscutabilă din patrimoniul național și european, dar și de o regie foarte inteligent-discreționară (muzică, antren, tratații, cadouri etc.), ceea ce a făcut ca impresia generală de calitate deosebită a evenimentului să fie extrem de robustă (cu atât mai mult cu cât el a fost onorat și de prezența glamoroasă a proaspăt numitei ministre a culturii!). Un interes aparte a fost acordat celor două busturi ale lui Frederic Storck și al soției sale, Cecilia Cutzescu-Storck, într-un aranjament de lumini și oglinzi absolut spectaculos. Dar și, nu mai puțin, colecției impresionante de lucrări semnate de Constantin Artachino (1870-1954), un – așa cum e calificat, la repezeală „…nonconformist elegant”, dar peste care se așezase vălul uitării.
La etajul doi, însă, rozul insistent și dulce ca o acadea s-a transformat într-un roșu aprins, aceasta fiind culoarea predilectă a decorului cu care începe parcursul unei retrospective extraordinare a operei pictorului ION ALIN GHEORGHIU (1929-2001), unul dintre cei mai importanți artiști postmoderniști ai artei românești, cel supranumit „pictorul Grădinilor suspendate”. De la fenomenala personală din 1979 (curatoriată de Dan Hăulică), deschisă la Muzeul de Artă al României, unde au fost expuse, atunci, 200 de „Grădini suspendate”, 50 de „Himere” și o tapiserie de 280 x 600 cm, din sfoară de Manilla (țesută de artista Șerbana Drăgoescu), niciodată Alin Gheorghiu nu a beneficiat de o expunere atât de generoasă (pictură, desen, sculptură), ca acum, prin această expoziție spectaculoasă de la Art Safari, îngrijită de soția artistului, Anamaria Smigelschi (prezentă tot timpul lângă opera soțului ei) și curatoriată de criticul Andrei Pleșu. Unul dintre punctele de atracție ale expoziției rămâne „atelierul” artistului, reconstituit cu migală sub atenta îngrijire a soției lui, pe care Anamaria Smigelschi îl numea „capsula sa cosmică, cu care traversează spațiul în siguranță” și care rămâne martorul mut al unei formidabile încleștări cu destinul și al dezvoltării geniului creator al unui mare artist.
Alături de uluitoarele sculpturi sau de impresionantele pânze (pentru prima dată, unele de mari dimensiuni… printre ele, se afla și „tabloul împușcat”, ce aparține colecției Muzeului Național de Artă și care a fost „atins”, la revoluție, de un glonte rătăcit!), sunt expuse pentru prima oară în public și câteva foarte emoționante testimoniale ale artistului, gânduri profunde și meditații încărcate de înțelepciune. Unul dintre ele pare un veritabil poem, dar, în realitate, o profesiune de credință ce pornește de la un gest mărunt, transgresând apoi meditația spre autoanaliză: Am făcut curat prin odaie./ Trebuie să spun,/ odaia mea se numește atelier./ Am aruncat resturile de cărbune/ negru, roșu sau gri./ Asta depinde de temperatura/ la care a fost ars./ De fapt, mi-am făcut de lucru/ schimbând și hârtia./ O hârtie nouă e ceva neliniștitor./ Deasupra, pe șevalet,/ stă ultima mea operă./ Ea pare aproape terminată./ Sigur vor fi critici de artă/ care vor descoperi combustia internă/ și rolul nuanțelor în acest agregat./ Eu par un Hercule după ce am mai terminat o/ nouă muncă./ De fapt, nimic nu e adevărat./ N-am curățat nimic pe dinăuntru./ Odaia mea, care uneori se mai numește și suflet,/ e plină de cărbune ars./ Am mai adăugat încă ceva prețios/ împotriva mea./ N-am putut arunca nimic/ din tot ceea ce mă face să trăiesc.
Al doilea text este o mărturisire privind momentul în care, în imaginarul pictorului apare grădina, motivul ce avea să devină recurent în opera lui și care avea să-i confere artistului supranumele de „Pictorul Grădinilor suspendate”: Prin 1968, când am ajuns la faza grădinilor, deși nu-mi plac titlurile, am încercat totuși să găsesc un titlul general, dar puțin enigmatic. Într-o bună zi, citindu-l pe Prévert, am găsit un poem foarte frumos. Cineva îl întrebase pe poet: „Ce scrieți dvs.? Versuri scoase din cap? Unde e natura? Nu priviți niciodată florile, grădinile, orașele, oamenii?” Și Prévert i-a răspuns: „Eu sunt natura. Am în cap o frumoasă grădină suspendată.” Și m-am gândit că acel titlu servea foarte bine pânzelor mele. Ne puteam juca cu el. Putea fi un spectacol, dar și grădinile Semiramidei. Toată lumea se gândește la asta, dar nu-i chiar așa. Nu vreau să trimit spectatorul spre o lume care nu există. Eu le-am numit grădini o dată, de două, de zece ori. Lumea zicea că-s nebun, dar a sfârșit prin a se obișnui cu acest titlu. E foarte interesantă și, în același timp, edificatoare, povestea declicului acelei clipe de iluminare, ce pornește, era inevitabil pentru un om cu sensibilitatea lui, de la un „scurtcircuit” poetic. „Grădinile lui Alin” au rămas nemișcate – chiar dacă ipostazele lor nu se repetă, dar sunt de o varietate uluitoare – în patrimoniul picturii românești contemporane, ca un moment inconturnabil al exprimării naturale, impecabil perceptibile, a inefabilului natural. (NOTĂ: Poate că ar merita o analiză mai aprofundată similitudinea vizuală a grădinilor – neforțată decât de îndrăznețe eresuri – pe de o parte, cu forma generică a unui fluture, concomitent, însă, și cu clișeul unei posibile radiografii cerebrale, ieșită din tiparul clinic de alb-negru și explodată într-o luminoasă policromie… cine știe!). Este un inefabil cauționat de talentul unui făuritor de lumină.
Un creator despre care Andrei Pleșu scrie în argumentul curatorial: „Ca orice mare artist, Alin Gheorghiu e greu de încadrat didactic. E original fără ostentație, e cultivat stilistic și istoric, dar fără afectare sau sincretism. Orice s-ar spune și s-a spus, arta lui Alin Gheorghiu e greu de definit în bogăția și seducția ei. E de admirat, de savurat, de urmat ca o călăuză cordială în miracolul vizualității”. În profunzimea lui – un gest de adâncă iubire (dacă e să ne întoarcem la tema originară și originală a „Safariului”!) între doi uriași prieteni.