Ca întotdeauna cum se întâmplă la intelectuali, totul a pornit de la carte. Și nu de la una, ci de la două. Două cărți despre etnologie, cu același autor, detaliu asupra căruia vom reveni.
Acum, spre a nu-i alarma pe colegii mei specialiști într-un domeniu foarte complicat (dar și seducător), cum e etnologia și, ca să rezum subiectul (deci, fără să atingem acel abîme de science) și, în același timp, spre a încerca o precizare a termenilor, trebuie să spunem mai întâi că antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens). Este o disciplină holistică, din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta e caracteristică numai speciei umane, apoi, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social, transformând lumea (și oamenii) pe baza acestor simboluri.
Termenul de antropologie a apărut în secolul al XV-lea, dar, străbătând negurile timpului și mai înapoi, putem considera că preocuparea a existat încă din Antichitate. Căci, oare ce altceva erau descrierile lui Tacitus sau Herodot despre aspectele din viața triburilor celtice și germanice, decât embrioane ale unor studii antropologice? Apoi, să nu omitem detaliul că Herodot este și primul care formulează principalele aspecte problematice ale cercetării antropologice.
Cum tot la fel pot fi considerate, în Evul Mediu, descrierile lui Marco Polo despre viața mongolilor, despre obiceiurile și cultura acestora. Ori observațiile lui Cristofor Columb despre civilizația amerindienilor. Niște eboșe ale unor studii de antropologie avant la lettre.
Încheiem breviarul cu evidențierea posibilității unei încurcături. Fără un studiu aprofundat (în învățământul superior cu profil filologic), pot apărea suprapuneri semantice între alte două discipline, deduse din antropologie. Etnologia și etnografia. Amândouă se susțin printr-un prefix ce provine din: cuvântul grec ethnos (grup uman cu trăsături comune, tagmă, societate de indivizi asemănători), tradus în epoca modernă drept etnie, grup lingvistic sau rasial, comunitate, popor, națiune.
În funcție de subiectul etnic, etnologia a primit două accepțiuni: (1) studiu al etniilor sau grupurilor/comunităților etnice, diferite de etnia (și cultura națională a cercetătorului) și (2) studiu al propriei etnii naționale, al obiceiurilor și folclorului național, considerat a fi exprimat de grupuri sociale „privilegiate” (precum țăranii), care moștenesc trăsături culturale arhaice și astfel descriu forme culturale „autentice”.
Prima accepțiune se datorează Școlii franceze de etnologie și antropologie și e legată de cercetările etnologilor/antropologilor francezi asupra culturilor coloniale; cea de a doua, Școlii germane și este legată de studierea poporului și culturii naționale germane (Völkerkunde). În România și țările estice a predominat și predomină a doua accepțiune a termenului, pentru prima accepțiune fiind folosit din ce în ce mai mult termenul de antropologie culturală.
Dar, un lucru e clar: „Etnografia, etnologia și antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepții diferite despre aceleași studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiași cercetări”. Așa ne spune părintele antropologiei moderne, Claude Lévi-Strauss, în a sa Antropologie structurale (1959).
În ce privește România, trebuie să menționăm că ea are un puternic fundament tradițional și modern privind studiile de etnologie. Lăsând la o parte (nicidecum să le eliminăm din „ecuație”) numele și activitatea prodigioasă a unor străluciți înaintași cercetători în domeniu – începând cu Constantin Tzigara-Samurcaș și Dimitrie Gusti și terminând cu Constantin Brăiloiu, Horia Bernea sau regretatul Vintilă Mihăilescu, necesarmente trecând printr-o serie remarcabilă de nume de cercetători și dascăli – nu se poate să nu remarcăm și realizările generale ale etnologiei românești de azi, care nu sunt puține. De la Atlasul Etnografic al României, Tratatul de etnologie românească, culegerile sistematice de folclor, corpusurile de sărbători și obiceiuri, habitat și alimentație, la profesionalizarea sistematică a cercetării, prin înființarea și dezvoltarea unor programe de studii de etnologie sau coordonarea de doctorate în domeniu, asistăm la numeroase inițiative instituționalizate de promovare a domeniului, care îi asigură vizibilitate și o sferă consistentă de diseminare a rezultatelor cercetării. Mărturie stau reviste prestigioase (Revista de Etnografie și Folclor, Caietele ASER (Asociația de Studii Etnografice din România)), colocvii de anvergură și tradiție (Colocviile Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei României, Colocviile ASER), asociații profesionale (ASER), muzee cu secții și colecții de etnografie și folclor, regionale și naționale, colecții editoriale (Polirom, Paideia), edituri specializate (Ethnologica), traduceri etc.
Cu toate acestea, unii specialiști atrag atenția asupra unor deficiențe și indecizii actuale (remediabile!) de asumare a unei reforme strategice în învățământul de specialitate, prin care etnologia – în cadrul larg al culturii noastre, modelată de respectul pentru folclor ce a impus o paradigmă fluidă, cu folcloristica și filologia consubstanțializate – să nu mai pară un exotism…
Revenim la promisiunea din debutul intervenției noastre!
Am primit, de curând, la redacție, două volume, a căror lectură seducătoare mi-a permis să intru pe terenul destul de instabil pentru mine al unui domeniu extrem de interesant: etnologia. Ele sunt editate de Editura Caiete Silvane (Zalău) și au același autor: Camelia Burghele, etnolog la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău și specialist în special pe zona Ținutului Silvaniei. Doctor în etnologie (Terapia și psihoterapia populară. Note pentru o antropologie a sănătății, 2003, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, conducător științific: prof.univ.dr. Ion Șeuleanu), ea a urmat studiile postdoctorale la Școala Postdoctorală a Academiei Române (2013) și a publicat numeroase studii etnologice în seria Satele sălăjene și poveștile lor (10 volume până în prezent). Pentru volumul La nuntă în satele sălăjene, a primit Premiul ASER (2014). Etnolog specializat în magia terapeutică tradițională, formulele moderne de preluare a scenariilor magico-rituale și în dinamica proceselor culturale din satele românești, Camelia Burghele este – așa cum se subliniază în prezentare – „o voce autorizată a generației tinere de antropologi români”.
Lectura lor, a căror editare e trilingvă (română, maghiară și engleză) e nu doar palpitantă – abundă în descrieri amănunțite, cu detalii extrem de interesante, pe care numai un etnolog de teren, cum e Camelia Burghele, le poate dovedi prin profesionalism și pasiune – ci și instructivă, prin ineditul textului și, totodată, prin insolita colecție de fotografii de la final.
Prima, apărută în 2020, se intitulează Șapte povești din Țara Silvaniei. Antropologie culturală și retreat turistic, este realmente o carte de povești. Povești povestite, ce fac parte din „povestitul terapeutic”. Șapte povești care, zice autoarea, încep cu un once upon a time românesc: „oarecând, când am fost io fată…”, dar fără happy end: „da amu, satu aiesta-i pustiu”. Enumerarea acestora este tot o sărbătoare stilistică: Prima poveste, „adevărată, despre rânduială și rost, a casei bătrânești; a doua, „presărată cu oftaturi și zâmbete deopotrivă: cea a cânepii”, a treia, „despre șansă și neșansă, despre împlinire sau amar: zestrea”, a patra, „fabuloasă, tainică, spusă șoptit, cu frică: strigoii și strigoaiele”, a cincea, „triumfătoare, despre înfrângerea bolii și morții prin descântatul de boală”, a șasea, „din bucătărie, cu gust bogat și miros fabulos: mâncărurile de altădată” și a șaptea, „veseloasă, a happening-urilor tinerești: dansurile și hainele de sărbătoare”. Dar introducerea, intrarea în povestea despre povești e savuroasă la culme, căci se intitulează: „Când viața bate filmul și povestea satului bate orașul. Reatreat turistic, la pas, prin satele Sălajului” și începe așa: „Știrea că în Singapore mai exista, la începutul anului 2020, un singur sat, drept pentru care a și devenit un mare punct de atracție turistică, m-a pus pe gânduri. Nu, nu mi-e teamă că România ar putea rămâne fără sate, nu ne paște acest pericol (…)”. Și continuă cu „final countdown: martorul de rang I”, adică martorul direct la evenimentele pe care le repertoriază etnologul de teren, cel care a străbătut la pas satele sălăjene. Astăzi, bunicile acestea au dispărut. Au rămas copiii sau martorii de rang II, care încep amintirea cu „îmi povestea mama/tata” sau nepoții, martori de rang III („îmi povestea bunica/bunicul”).
A doua, Șapte zile în Țara Silvaniei, scoasă tot de Caiete Silvane, se subintitulează Un exercițiu de antropologie culturală și a apărut anul trecut, într-o nouă ediție, revizuită și adăugită. Prin convenția a șapte călătorii, timp de o săptămână, prin Țara Silvaniei, plecând din centrul arealului, Zalău, autoarea cartografiază etnologic – cu aceeași acribie și cu aceeași meticuloasă observație – un șir de așezări rurale reprezentative ale regiunii. Aceste false călătorii se adună, de fapt, într-un fel de exercițiu de antropologie culturală, pe care, tot ca în primul volum, îl încheie cu un extraordinar de sugestiv și de eficient album fotografic (ca un pliant turistic, dar nu e chiar așa!). Incursiunile se desfășoară după un scenariu prestabilit ce pleacă de la câteva – cum le numește autoarea – „tipare de pretexte”, pentru abordări multidisciplinare și, în același timp, multiculturale (să nu uităm că zona cuprinde așezări ale mai multor etnii: români, unguri, cehi). Printre aceste „pretexte”, Camelia Burghele descoperă „cartea de bucate a bunicii”, care, pornind de la rețete și tradiții culinare, poate genera studii de antropologie alimentară, apoi, „albumul de familie”, prin care, pornind de la fotografiile de familie, se pot iniția idei pentru studii de antropologia parentalului sau cea a tradițiilor. Totodată, volumul adună fragmente de etnografie, folclor, sociologie, industrie casnică sau chiar tendințe ecologice, transformate în structuri epice minimale, cum ar fi „povestea pâinii”, „povestea vinului”, „povestea cânepii”, „povestea lăzii de zestre” etc.
Faptul că autoarea a optat pentru un exercițiu antropologic de valorificare a patrimoniului etnofolcloric local care să se prezinte sub forma unui album, pornind de la imaginea paradigmatică a călătoriei, dezvăluie, de fapt, transformarea genului de loisir turistic într-un act de cultură, într-o incursiune inițiatică, într-o veritabilă cercetare microscopică a sacrului. Adică, păstrând proporțiile, o Creangă de aur a unui ținut magic.
Nu mai insistăm asupra lungului șir de apariții editoriale, monografii și studii, conferințe, intervenții la congrese sau comunicări științifice, care, toate au același autor: Camelia Burghele și au contribuit, de-a lungul anilor, la stabilizarea și consolidarea unui patrimoniu real de valori al etnologiei românești. Pentru că interesul pentru lucrările ei (o amintim doar pe cea mai recentă: De la vrajă la vrîjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, Editura Institutului European, colecția Academica) rămâne constant la cotele cele mai înalte.
Camelia Burghele, Șapte povești din Țara Silvaniei,
Editura Caiete Silvane, Zalău, 2020 și
Șapte zile în Țara Silvaniei. Un exercițiu de
antropologie culturală, ediția a III-a,
revăzută și adăugită, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2022