Vladimir Bukovski, cunoscutul disident rus, politolog, luptător pentru drepturile omului și analist al totalitarismului roșu, a pus o etichetă teribilă modului prin care, de-a lungul timpului, a fost înlesnită instalarea comunismului precum și pe ceea ce a urmat după aparenta sa prăbușire: „epocile încorporării monstrului”. Plastic și adevărat, în egală măsură!
Desigur, conform lui Bukovski, fenomenul nu s-ar fi petrecut fără pasivitatea popoarelor unde nefasta ideologie și practicile sale au ucis milioane de oameni, au zdrobit destine și au anulat orice liberate, dar și fără complicitatea Occidentului care a validat, de fiecare dată, sub diferite modalități, această anomalie a istoriei.
În cărțile sale (Judecată la Moscova, Această sfâșietoare durere a libertății, Reușești sau mori), ca și în intervențiile publice, în conferințe sau interviuri, în care a dezvoltat o „filozofie morală”, Bukovski a susținut ideea potrivit căreia, în fața exceselor practicilor comuniste, atât în perioada „războiului rece”, care „nu s-a încheiat niciodată”, cât timp Occidentul „nu și-a dus planul până la capăt”, cât și în vremurile mai apropiate, de așa-zisă prăbușire a nefastei ideologii, a continuat o vinovată cauționare a rămășițelor comunistoide, fie că se numesc servicii secrete rebotezate, prădătoare întruchipări oligarhice sau, peste tot și toate, monstruoasa ivire putinistă. Așa se explică de ce, în multe țări foste comuniste, o lungă perioadă de timp (în unele și astăzi), s-au aflat la putere, cu consecințele cunoscute, vechii nomenclaturiști revopsiți în democrați, iar comunismul, ca practică criminală, nu a fost niciodată judecat. Procesul comunismului, cel care trebuia să restabilească adevărul istoric ca și o necesară reparație morală, a fost abandonat și cu acordul Occidentului. Spune Bukovski, cu intransigență sa binecunoscută și în respectul dintotdeauna al adevărului, răspunzând la întrebările participanților la Simpozionul din 2002 organizat de Academia Civică la Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet: „Occidentul nu a cerut niciodată Rusiei să condamne comunismul, din contră. Eu m-am numărat printre puținii care, în 1991, am încercat să organizez un proces al comunismului la Moscova. Vorbisem cu toți membrii guvernului Rusiei și i-am convins. Dar Occidentul a fost împotrivă. Occidentul a înțeles că, dacă deschizi arhivele Comitetului Central și ale Biroului Politic, e la fel de rău și pentru el ca și pentru membrii Biroului Politic. Afacerile lor din culise cu Moscova nu le-ar fi adus prea multă glorie”.
Tot astfel, la începutul anilor 1990, când s-a pus în discuție suspendarea activității ziarului Pravda, care, conform lui Bukovski, nu era o simplă gazetă, ci organul de presă al partidului, deci parte a perfidului aparat de partid, la fel de vinovat față de popor, același Occident, în marea lui naivă „corectitudine”, a strigat că este „antidemocratic”.
Dar, cum bine știm, această „formă de alianță cu propriile lașități”, cum a spus Romulus Rusan, a continuat nestingherită, fiind activă mulți ani, iar în unele țări, chiar și azi, determinând prețul pe care îl plătim uitării trecutului, unei amnezii împotmolite în superficialitate sau unor amăgiri comode. Ea a permis, ceea ce este valabil și în România, în absența unei veritabile legi a lustrației, ca societatea să rămână la cheremul fostelor structuri comunisto-securiste, reactivate sub diverse forme. Influența acestora este în continuare enormă, direcțiile politicii economice (și nu numai), fiind date în funcție de interesele lor imediate sau de perspectivă.
Nu putem trece, în ilustrarea celor de mai sus, peste un aspect semnificativ, relatat de Thierry Wolton în cartea sa Negaționismul de stânga, când votarea unei rezoluții în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în anul 2006, privind o „necesară condamnare internațională a crimelor comunismului”, a generat un protest vehement al unor partide din Occident, sub acuzația că se dorește „criminalizarea comunismului”. „Paznicii templului marxist-leninist”, cum îi numește Wolton, erau, încă o dată, la post, făcându-și datoria.
Dar exemplul cel mai elocvent, care ilustrează teribila formulare a lui Bukovski, îl reprezintă ascensiunea unui „monstru” al zilelor noastre, succesorul lui Elțîn la Kremlin, cel dezmierdat cu apelativul de „noul țar”, aprig doritor de întoarcere la vremurile glorioasei perioade leninisto-staliniste și a măreței Uniuni Sovietice, veritabila „pușcărie a popoarelor”, cum pe bună dreptate i s-a spus ; o reîntoarcere care, vedem astăzi, reînvie tot cortegiul de drame umane pe care le-a generat în istoria sa bolșevismul.
Ignorând trecutul lui Putin, faptul că unica bază a ascensiunii și puterii sale stă într-un trecut sumbru, care include KGB-ul, apoi, structurile militarizate și armata, liderii occidentali, prin marile lor concesii și gesturi prietenești, i-au netezit calea spre ceea ce este astăzi: satrapul lumii libere. Referindu-se la aceste „cedări” incredibile, Bukovski trăiește un sentiment de „lehamite”, dar și, în același timp, de „consternare”: „Când Bush spune că s-a uitat în sufletul lui Putin mă umflă râsul. Am întâlnit în viața mea mulți ofițeri KGB, însă tocmai că n-am observat niciun suflet. Cum i s-o fi uitat Bush în suflet, nu înțeleg. Când Blair merge la Moscova și salută noul aliat al Occidentului în războiul împotriva terorismului și spune că e foarte încântat că Rusia, o țară așa de mare, are o așa importantă experiență în războiul cu terorismul, sunt consternat. E ca și cum ai spune că Germania avea o mare experiență în a lucra cu evreii. Practic, Rusia a pus bazele terorismului politic de astăzi din lume. Am văzut aceste documente. Și ce-mi spune acum? Că are o mare experiență. Și la ce-ar putea duce toate astea? La nimic bun. E un regim foarte corupt al serviciilor secrete, iar în acest moment ei au preluat practic toate structurile de putere și au propria agendă politică. Iar aceasta se referă la consolidarea structurilor kaghebisto-mafiote și îmbogățirea lor peste măsură.” Iată, ceea ce constata și dezvăluia Bukovski în 2002, este atât de actual și astăzi în Rusia lui Putin! Un avertisment pe care liderii lumii libere l-au ignorat cu condamnabilă ușurință.
Cu luciditatea sa necruțătoare, Bukovski se referă și la atât de îngrijorătoarea, în prezent, problemă nucleară. Pe care Putin o folosește, în oribilul război de cotropire a Ucrainei, ca armă de ultim șantaj la adresa Occidentului: „Occidentul e foarte îngrijorat astăzi (în anul 2002, s.m.) de posibilitatea răspândirii tehnologiei atomice. Dacă în 1991, am fi făcut la Moscova procesul comunismului, am fi demontat întreaga agentură, riscul răspândirii tehnologiei atomice ar fi fost astăzi mult mai mic”.
Iată, așadar, cum, prin legăturile Kremlinului, secrete ori la vedere, cu guvernele democrate din Europa de Vest sau cu personalități publice influente, a fost încurajată viziunea revanșardă a fostului ofițer KGB, niciodată împăcat cu destrămarea URSS. Cu câtă nedisimulată admirație erau privite ipostazierile lui Putin în atitudini de erou al noilor vremuri, dezinhibat în comparație cu manechinele îmbătrânite ale politicii sovietice, înfrățit cu natura și animalele, liber să-și expună pectoralii și surâsul de carnasier. Aparențe care au luat mințile sau interese bine camuflate? Oricare ar fi explicația, urmările sunt aceleași, atât timp cât „un fost colonel KGB conduce Rusia” cum spune Bukovski, adăugând o concluzie care ar trebui să zguduie multe conștiințe: „Unde s-ar putea găsi un dușman mai mare pentru democrațiile occidentale?”
În final, concluzia lui Bukovski cade ca o ghilotină: „Ce se putea face la începutul anilor 90 în scurt timp, va trebui până la urmă făcut, dar vor trece multe decenii. Va fi un proces dificil și nu cred că vom ști clar vreodată cine ce este? Sau cine e în spatele cui? Cine al cui agent este? Ai cui sunt banii? Și multe întrebări elementare vor rămâne fără răspunsuri clare”. Dar, continuă Bukovski, „Rusia se va dezintegra”. Pentru că, în țara lui Putin, „totul e manipulare, fals” și, trebuie adăugat, aceeași practică a unei politici criminale.