oare unde e scăpare
o rază trece prin copacul ciudat, fără ramuri
își lasă umbra peste pământul reavăn
prin valea umbrelor am trecut
și nici nu v-am văzut, am trecut cântând
și nici frică nu mi-a fost, nici frică
totul înverzise și copacul dădea și el semne
aerul invada plămânii
și înserarea respira stele către răsuflarea
adulmecând văi ocrotitoare
în prezența dușmanilor, ai mei dușmani
ai lumii, cei mulți, răspândiți peste tot –
nu e loc de odihnă.
sunete
toate aceste clopote care trebuie să sune, mi bemol,
înmulțite peste capetele noastre ca niște păsări cântătoare
și albe, peste ochii noștri uimiți,
aduse aici de nu știu ce mâini, de nu știu ce voințe,
forțați să ascultăm printre costumele gri
ale audienței cu mătrăgună în păr
ca să ne sperie,
ca niște viespi rătăcite în alt fagure.
dar clopotele emană un sunet de argint pur, mi bemol,
și suspiciunea se evaporă
cum rânjetul vântului cu mască
și-al fetei bondoace cu păr deasupra buzei de sus
pe care și-l smulge toată ziua.
pisica stă pe pervazul scorojit și ascultă atentă.
în locul acela
în saloanele pustii și coridoarele lungi
saloanele pustii în care televizoarele au rămas deschise
și sora grasă cu pastilele colorate pe culoarele lungi
cu neoanele pâlpâind ca moliile
pastile de somn și pastile de viață
pastile de îngânat până la ziuă cântecul de moarte
al eroilor lunecând pe ape
în lungile bărci cu cap de prinț și lebede negre.
în saloanele pustii nimeni nu plânge nimeni nu râde
e doar absența tolănită pe mese și paturi
în sunetul stins al motoarelor – micile vrejuri de plâns
și umanitate
micile aripi de molii învârtite cu cheia
rumori
e un zumzet în aer deasupra tuturor, mame și tați,
copii și îndrăgostiți,
cărucioare și tancuri, gâlme și dealuri, ape amare
și licorile verii pe care plutesc lebede negre
nepăsătoare, regale.
copiii se întorc de la plajele vesele, nisipuri ardente,
cu ochi adormiți. până adineauri cântau și dansau
dar acum oboseala i-a pătruns ca un vânt ascuțit
trecând prin visele învârtejite în creier – cârlionți vegetali.
e un zumzet în aer deasupra tuturor, timpul pierdut,
și azi și mine și întotdeauna
de-a pururi un zumzet în aer.
xxx
într-adevăr era o figură strălucitoare la fereastră
aștepta și aștepta și nimeni nu venea
printre cărți și flacăra lumânării aștepta
cu peruca atârnând în golul ferestrei
un cântecel se înfiripa în arborii de vizavi
o gavotă uitată de mult printre măslini
și uleiul din ei se scurgea pe pietre la vale pe strada înclinată
și totul devenea real pe când figura se smochinea
albită de vântul venind din deal
cu roți de aramă venea, se prefăceau în cenușă roțile
pe pietrele din ce în ce mai fragile
și mai umane
frăgezire
figura ta nobilă printre figurile moarte se mișca după cuvinte
pentru că vorbele erau reale și erau totul – toată realitatea
și visul la un loc, iluziile verii înnodate cu irealitatea toamnei
într-un singur trup, într-o singură așchie înfiptă în suflet
cu o lopată ce căra pământ la suprafață din groapa scobită
de tine cu unghiile.
nu știu ce căutai, nu știu ce te ținea în genunchi, poate o durere,
poate un ideal ori o rugăciune – toate ființele ce te-au străbătut
atât de frumos prin transparența cărnii
și s-au scurs în suflet ca niște lumânări gata să plângă.
înclinat
nebunia se sugrumă singură atunci când nu mai poți
și nimeni nu se trage la o parte și nici nu mai vii
și nici nu mai învii
fără vânt și fără apă moara tace și se oprește
în mijlocul grâului
drum nu mai e și nici libertate
fețele cusute una de alta cu vorbe mincinoase
comunică cu pietrele căzătoare din cer
care aduc o poveste a stelelor așa cum nu am știut-o
și cum o vom povesti mai departe copiilor noștri
prin lanuri de porumb și secară
și prin trecerea albă spre orizontul întunecat de păsări nepăsătoare
și prin depunerea armelor pe mormintele deschise
ca niște răni de demult
de care uitasem și nu ne dau pace în somn
încercare disperată
un văl între noi între figurile ieșite din pereți
între dormitoarele cu paturi suprapuse și saloanele
în care se împart pastilele albe și roz și maro
tuturor indiferent de vârstă, gen sau orientare politică
dacă te rogi la răsărit ori apus, la un singur zeu sau mai mulți
asta nu mai contează aici unde se împart de dimineața
până seara, pastilele albe și roz și maro
pe fundalul unui coral
al pereților scorojiți și al tubelor întunecate
îndesate în capul de sticlă cu spărturi pe alocuri
pe care m-am chinuit să aranjez puțină piele
și câteva flori
să pară cel puțin o statuie prin care încă mai trece
limfă și sânge de sus
între
lumina nu poate să vindece ce întunericul desface
și curge și supurează peste apele tulburi până în zori
ținându-ne departe unul de altul, separați prin spațiu și timp
și tu cu pântecul moale și cald și umflat ca o crizantemă
pe care se depun toate ce-am fost și ce nu vom fi
toată informația despre noi ce-a fost strânsă în stele
și care acum ne urmărește și ne umbrește
corpuri încă vii pe fundalul unirii ce ne strânge la piept
și neagă cenușa ce s-a strâns în aer și pe pământ,
între picioarele noastre atârnând în neant
nimic nu s-a stricat
după fiecare război vine o zi când trebuie să repari
și să pui în ordine ce s-a stricat definitiv
ca și cum nu s-ar fi stricat nimic
și din nimic să apară o pară de foc care să învelească
tot pământul cu dragoni și inorogi învechiți
care erau pe vremuri mândria lor
pentru care s-au luptat și iubit.
cruciadele n-au însemnat nimic pentru că nimic
nu s-a întâmplat
și acum a venit vremea să pui în ordine și să repari totul
de la început deși nimic nu s-a stricat
nicio pală de vânt și nicio moară-n deșert.
portret de pe vremea aceea
mi-aduc aminte când te-ai întors din marea de raze X
plină de bube și arsuri și ți-era greață
cum nu-ți mai fusese demult, când erai gravidă.
și cineva voia să-ți facă portretul,
doar conturul și golul acela întunecat din mijlocul feței
care devenise o umbră.
dar portretul acesta nu știu cum se face, semăna cu mine
de pe vremea uitată, a ciumei, cu atâtea minuni.
de pe vremea cruciadei copiilor.
și-am început să râd și să aud tânguiala mierlei în crâng
peste tunuri ruginite, răni și bandaje și bombe uitate-n pământ.
și pântecul sterp al timpului și-ncercarea de sinucidere
în hotelul pustiu.
mi-aduc aminte când te-ai întors
din marea de raze X
plină de bube și arsuri și ți-era greață
cum nu-ți mai fusese demult,
când erai gravidă.
și cineva voia să-ți facă portretul,
doar conturul și golul acela întunecat
din mijlocul feței
care devenise o umbră
dar portretul acesta nu știu cum se face,
semăna cu mine
de pe vremea uitată, a ciumei, cu atâtea minuni.
de pe vremea cruciadei copiilor.
și-am început să râd și să aud
tânguiala mierlei în crâng
peste tunuri ruginite, răni și bandaje
și bombe uitate-n pământ.
și pântecul sterp al timpului
și-ncercarea de sinucidere în hotelul pustiu.
xxx
nu vine nimeni, nu se-agață, nu prinde colț, nici putere.
zilele trec ușoare ca briza și se pierd în vâltoare.
viața e din ce în ce mai mică,
străzile din ce în ce mai imense, pline de zgură
și pe ele se scurge unsoarea, se amestecă zgura cu noaptea,
cu oamenii veninoși.
supermarketul e plin ochi. casele doldora de bani.
te-am așteptat sub felinar. ochii de pisică mugeau.
melcii împrăștiați prin curțile vechi
se scurgeau prin trifoi.
întunericul îngheța în oase, viitorul în suflet.