„Când frumusețea moare se întoarce negru haos”
Shakespeare – Venus și Adonis
– Alo… de la Teatrul Bulandra vă deranjăm, Laura Bătrânu… Domnul Liviu Ciulei vrea să vorbească cu dumneavoastră…
Era un început de iunie, în 1970. După o jumătate de oră eram pentru prima dată faţă în faţă cu Liviu Ciulei.
– Intră, intră, te rog…
Mi-a strâns mâna delicat şi m-a privit oarecum curios.
– Câţi ani ai? Hai, intră… ia loc.
– 23, răspund eu, voi împlini 23 în septembrie. A zâmbit. Zâmbet învăluitor, deschis, curat…
– Am văzut Wesker-ul de la Casandra, de asta te-am întrebat câţi ani ai… Spectacolul n-avea nici o ezitare, era construit cu fermitate…
A zâmbit din nou. Am privit pentru prima dată cabinetul directorial de la Bulandra. Sobru, elegant, distins prin simplitate.
– E biroul Doamnei Bulandra, aşa cum a fost dintotdeauna… M-a privit din nou, de data asta parcă, mai atent, invitându-mă să mă deschid, să mă mărturisesc.
– Am vorbit cu Radu, cu Penciulescu, despre dumneata… şi despre actorul cu care lucrezi.
– Rozorea, Liviu Rozorea, am şoptit.
– Da, faceţi un cuplu… M-am gândit că ar trebui să vii la noi… să lucrezi.
Am tresărit, sângele mi-a năvălit în obraji, în ochi aveam boabe de rouă…
– Cei de la Primărie, de la Cultură, spun că nu se poate decât peste un an… că repartiţia în Bucureşti nu este posibilă decât după cel puţin un an.
– Da, ştiu.
Am privit amândoi portretul Doamnei Bulandra, ţinuta ei princiară învăluia întregul spaţiu.
– Doamna Bulandra, prin autoritatea ei, m-a adus în teatru. Impunea respect şi nimeni nu a îndrăznit să o refuze… cu toate că eu aveam un dosar nesănătos... dar Doamna Bulandra nu glumea şi a trecut peste toate opreliştile. Ştii?… Când am preluat conducerea teatrului începusem şi filmările la Pădurea spânzuraţilor… mulţi aşteptau să-mi frâng gâtul. L-am rugat pe Tavi Cotescu să mă reprezinte pe întreaga perioadă a filmării. Vorbeam cu el în fiecare dimineaţă, ce şi cum trebuie să fie în teatru, apoi Cotescu venea cu maşina cu toate actele la semnat, la mine, la filmare pe platou în Ardeal. Teatrul n-a stat pe loc, şi am putut pune temelia unei viziuni de direcţie.
Secretara a intrat cu două cafele.
– Cu zahăr? m-a întrebat ea.
– Da, am răspuns fâstâcit… deoarece nu beau cafea niciodată.
A sunat telefonul. Liviu Ciulei a transmis ceva despre munca la atelierul de tâmplărie, arhitectului care era şeful de producţie al teatrului. A precizat încă o dată că termenele rămân aceleaşi.
Am privit din nou chipul Doamnei Bulandra. Austeritate şi nobleţe. Charismă…
– Ce ai vrea să lucrezi, până la repartiţie?
– Caragiale, am spus eu, Năpasta.
M-a privit oarecum surprins.
– Năpasta!?!
– Da… un spectacol despre ambiguitatea stărilor umane… Ştiţi, nu o dramă a răzbunării, ci o tragedie, un război al nervilor, pândă şi teroare, erotism şi religiozitate…
Trăncăneam încins, năduşit de stări, de imagini.
– Cu cine? M-a domolit cu blândeţe Maestrul. Cu cine?
– Ştiţi, spaţiul e doar o cameră goală, cu o masă lungă de lemn, două bănci şi un opaiţ… iar în spate un perete alb ce închide şi deschide, deopotrivă, această cameră de tortură. O Cale Lactee în infern…
Am tăcut.
– Şi distribuţia?
– Anca – Mariana Mihuţ, Dragomir – Victor Rebengiuc… Când Anca se apleacă peste masă pentru a şopti sentinţa, sânii ei puternici zvâcnesc în faţa ochilor lui Dragomir. Totul e chemare, frison. Nelinişte… Patimă şi ură, îngemănate.
Mi-a binecuvântat dintr-o mişcare a capului cele rostite. Am tăcut câteva clipe. Nu ştiam ce să mai spun. Masa, băncile şi opaiţul pătrundeau tainic eleganţa biroului sub privirea intensă a ochilor Doamnei Bulandra din portretul emblematic…
– Şi Nebunu’?
L-am privit sfios dar intens… am spus:
– În Ion?… Dumneavoastră.
Telefonul sună din nou… N-a schiţat nici un gest pentru a ridica receptorul. La un moment dat, Laura Bătrânu din anticameră a înţeles mesajul. Linişte.
– Eu? Îhm.
– Şi scenografia aş vrea, dacă se poate, cu Vittorio Holtier. Scenograful de la Cartofii prăjiţi…
– Se poate… se poate.
L-a privit şi a întrebat.
– Am auzit că ai copii…
– Da. Doi băieţi. Felix şi Cristian…
– Ştii, nu pot să-l joc pe Nebun. Voi pleca să lucrez în Germania în acea
perioadă… dar spectacolul trebuie să-l faci. Ce zici de Diaconu, de Mircea Diaconu?
Debutasem împreună cu Mircea Diaconu la Casandra. Îl cunoşteam şi-l iubeam.
– Eu… aş vrea să încerc cu Mircea Richard al III-lea, bineînţeles mai târziu, după Năpasta.
– Are mare talent, dar nu e Richard…, nu are vocea pentru rol. Naturaleţea nu e de-ajuns.
Liviu Ciulei, ducea spre împlinire ceea ce eu simţeam, identitatea unei structuri actoriceşti şi traseul expresiv al unui personaj. Aşa, într-o simplă discuţie, Liviu Ciulei desăvârşea studiile mele.
Sigur, distribuirea lui Florin Zamfirescu în Ion Nebunu’ în 1974 pe scena Teatrului Giuleşti a avut ca suport discuţia cu Liviu Ciulei. Şi tot din sugestia Domniei Sale, am scris rolul Dumitru pentru Mircea Diaconu în filmul Înainte de tăcere.
După această primă întâlnire, după triumful deplin al Revizorului lui Lucian Pintilie în 1971, a venit cutremurul, ciuma, delaţiunea şi teroarea ideologică. Spectacolul a fost interzis, iar conducerea Teatrului Bulandra decapitată. După o şedinţă-mascaradă, Liviu Ciulei a fost alungat, exilat… Înainte de a părăsi teatrul, Teatrul Bulandra, teatrul lui, i-a spus lui Toma Caragiu – Bine că am apucat să-l angajez pe Mircea Diaconu. Am primit transferul în această dimineaţă…
*
Singurul Teatru constant, performant, din acea perioadă care a integrat cu strălucire şi vizibilitate în perimetrul internaţional teatrul românesc a fost Teatrul Bulandra, creaţia lui Liviu Ciulei, instituţie de artă a spectacolului teatral plurifocal prin densitate şi vizionar prin anvergură.
Acum acest for de cultură era infestat de purulenţa politică a unei dictaturi vulgare ce încerca să subordoneze gândirea şi activitatea intelectuală unei perfide ideologizări.
Se doreau uitate marile spectacole Liviu Ciulei: Cum vă place?, Copiii soarelui, Opera de trei parale, Clipe de viaţă, Un tramvai numit dorinţă, Moartea lui Danton, Leonce şi Lena, dar, şi prezenţa pe cele două scene ale teatrului relevant prin măiestrie magică de Liviu Ciulei a spectacolelor memorabile semnate de Lucian Pintilie: Proştii sub clar de lună, Biderman şi incendiatorii, D’ale Carnavalului, Livada cu vişini şi capodopera de până atunci a creaţiei sale scenice, Revizorul. Teatrul Bulandra era adevăratul Teatru Naţional prin rigoarea şi potenţa creativităţii sale. David Esrig lucrase aici Nepotul lui Rameau. Crin Teodorescu Victimele datoriei, iar Radu Penciulescu Vicarul.
Nu întâmplător în Contemporanul apare un articol manifest semnat Radu Beligan, Liviu Ciulei despre menirea în contemporaneitate a Teatrului Naţional ce urma să se instaleze în noul sediu. Cei doi mari artişti doreau să construiască o instituţie de calibru european, iar cele patru săli urmau să fie sub directa organizare artistică a lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu.
În 1972, Gheorghe Harag a invitat la Târgu Mureş trei tineri regizori pentru a lucra cu secţia română a teatrului târgumureşan. Ivan Helmer a montat Unchiul Vanea, Dan Micu Prinţesa Turandot, iar eu Procurorul… Harag, directorul artistic al teatrului, a iniţiat un turneu la Bucureşti şi spectacolele noastre au fost prezentate elitei teatrului românesc.
La pauză, după prima parte a Procurorului pe scena Izvor a teatrului Bulandra, mă întorceam de la cabina actorilor… în hol, împreună, Ciulei, Pintilie, Penciulescu şi Harag. Am trecut pe lângă ei, iar Liviu Ciulei, cu o discreţie caracteristică lui, mi-a făcut un semn ciudat, straniu. Era o încurajare şi în acelaşi timp admiraţie… admiraţie pentru miza spectacolului. S-a auzit în spatele lor o voce…
– Poate ne arestează pe toţi…
Radu Penciulescu s-a întors către cel care vorbise. Un necunoscut.
– Măcar de-ar face-o… a zis Penciulescu, s-ar lămuri multe.
Tăcere.
Intrau cu toţii în sală. Începea partea a doua…
În spaţiul acela întunecat, labirintic, pe culoarul înfricoşător, spre locurile unde Anchetatorul îşi aştepta fanatic victimele… în scena transformată în podium arid, unde dosarele se stivuiau pe un birou, în sala-temni?ă, foi albe aruncate peste scaune şi spectatori… înfricoşau… se răcnea Bandiera Rosa, triumfal de către torţionarul Boian şi… plânsul continuu al Mamei crea frică şi revoltă deopotrivă. La sfârşitul reprezentaţiei, Liviu Ciulei a spus:
– Spectacolul spune Totul, într-o oră şi…
– Douăzeci… preciză Lucian Pintilie, spune tot… Acum frica e la ei, nu la noi…
M-a învăluit din nou cu acea privire blândă ce-ţi comunica adâncul fiinţei sale. Ştia să asculte şi să primească. Respecta întotdeauna pe celălalt. Îl antrena în dialog. Avea răbdarea înţeleptului şi pasiunea creatorului de geniu.
Am părăsit teatrul târziu în noapte, alături de Veronica, soţia mea, lăsând în urmă podul Izvor pentru a lua tramvaiul 14 spre Hala Traian, unde locuiam…
Teatrul Bulandra, aici, la Schitu Măgureanu, mă fiinţa ca regizor şi ilumina prin harul lui Liviu Ciulei începutul destinului meu artistic.
*
Am vrut dintotdeauna să fac teatru şi film, film şi teatru… să-mi identific întrebările prin marile texte în necuprinsul scenei şi, totodată, să deschid căutarea dincolo de teatru. Răspântia celor două nelinişti îmi întăreşte şi acum singurătatea şi patima..
Terminasem Înainte de tăcere şi casa producătoare a organizat o vizionare la etajul 8 al Consiliului Culturii. Veniseră… critici de film, de teatru, actori, operatori de imagine şi de sunet… Iar Ion Bucheru l-a invitat şi pe Liviu Ciulei la această primă proiecţie. Aveam emoţii. Emoţii şi panică… Liviu Ciulei îmi spusese o dată că a ratat o carieră cinematografică la nivel internaţional.
– De ce? l-am întrebat…
– După premiul de regie de la Cannes cu Pădurea spânzuraţilor, mi s-a propus să fac Baltagul… o coproducţie româno-italiană. Discuţiile avansau şi totul părea în regulă… numai că producătorul italian dorea să-mi impună o actriţă în rolul Vitoriei Lipan. N-am acceptat… nu credeam că e bine distribuită. Şi… cu politeţe cinică, am fost dat de-o parte. Sunt convins, acum, că puteam să fac filmul şi cu distribuţia impusă. Puteam să-l fac foarte bine şi cariera mea cinematografică să aibă traseu în întreaga lume… dar totul se plăteşte.
La sfârşitul proiecţiei, cu nobleţe şi generozitate, maestrul a vorbit despre filmul meu cu Henry Wald, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu Ion Pascally, cu academicianul Cajal, cu Valentin Silvestru şi D.I. Suchianu. La plecare, Bucheru l-a rugat să scrie câteva rânduri în caietul program. I-am aruncat o privire tăioasă, supărat, neliniştit că solicită lui Liviu Ciulei să scrie într-un caiet program. Ciulei a zâmbit. Acelaşi zâmbet deschis. M-a privit şi, cu o nuanţă de căldură în glas, a spus:
– Bine. Scriu. Nu mult, câteva rânduri… Debutul tău filmic merită susţinut.
L-am condus până la lift. I-am cerut scuze pentru solicitarea venită de la directorul Casei de Filme 1.
– Nu, nu-i nimic, scriu cu plăcere, a spus din nou…
*
După două zile am primit un apel…
– Alo? Liviu la telefon… Am scris despre film. Vino la mine… Ştii unde stau?
Am tăcut.
– În Arghezi, în Tudor Arghezi, 14. Lângă Naţional. Mâine pe la 11. Poţi?
Intram pentru prima dată în această vilă, proprietatea familie Ciulei, unde era atelierul de scenografie şi biroul său… Mi-a deschis poarta de la intrare.
– Te rog, pe aici, pe scări.
Am pătruns stingher şi emoţionat în acest spaţiu…
– Hai să vezi casa… Uite, tabloul lui Clody (Berthola, n.n.) e făcut de primul ei soţ, pictorul Ştefan Constantinescu… Era cu 10 ani mai în vârstă decât ea.
Am privit amândoi imaginea, diafana frumuseţe a marii actriţe.
– Da… Eu eram cu 10 ani mai mic decât ea, iar Pinţi (Pintilie, n.n.) e cu 10 ani mai mic decât mine. Din zece în zece…
Zâmbeşte stins cu o undă de melancolie pe chip. Apoi…
– Hai în atelier… Sunt la planşetă doar Jitianu şi Sbierea…
Am pătruns într-o cameră misterioasă cu multe schiţe şi machete de decor. Toate se rostuiau după o regulă ştiută doar de El.
– Vezi, pregătim Furtuna, uite acolo şi schiţele de la Macbett-ul lui Ionesco.
Priveam fascinat macheta Furtunii.
– Ce zici?
– E misterios, e nou, e original…
Linişte. Linişte în întregul atelier, atelierul unui artist renascentist, deplin responsabil de dimensiunile artei sale.
– Misterios, aş vrea, dar original, nu… Originalitatea este o iluzie.
Ignoranţă şi prostie deopotrivă. Când eram foarte tânăr, eu am studiat întâi arhitectura, apoi am luat lecţii de actorie cu Marioara Voiculescu.
– Şi regie, cu cine?
– Cu Ion Sava. Tatăl meu era un mare arhitect. A construit pentru mine un teatru, Nottara-ul de astăzi. Acolo am debutat în Pescăruşul, eu eram Treplev, iar Clody – Nina.
Tata era un bărbat elegant, distins, de o senzualitate agresivă, de satir… Când venea seara acasă, cu o eşarfă de mătase albă în jurul gâtului peste redingota lui impecabilă, îi simţeam deopotrivă şi casta, dar şi mirosul de ţap…
Mama era o sfântă.
Când s-au schimbat timpurile, eu, din marea burghezie, nu am avut dreptul 10 ani să semnez ca regizor. Nu trebuia să fiu vizibil. Şi atunci, am investit în scenografie toată energia mea, toată pasiunea, tot ce ştiam. Odată, l-am sunat de Bortnovschi şi i-am spus:
– Paulică, vino urgent la mine.
– Ce s-a întâmplat, Liviu? m-a întrebat.
– Cred că am făcut un decor unic. Nemaivăzut vreodată, original…
– Bine, vin acum…
Când Paul Bortnovschi a intrat în atelier s-a dus direct spre planşeta unde era macheta decorului. Îl priveam urmărindu-i atent reacţiile. S-a rotit în jurul machetei. A privit-o cu atenţie. A mutat un element înăuntrul cadrului imaginat de mine apoi s-a aşezat pe scaun şi n-a spus nimic. M-am aşezat şi eu lângă el aşteptându-i reacţia. Într-un târziu:
– Liviu… nu e nou. S-a făcut în antichitate.
Mă priveşte şi râde amuzat.
– Originalitatea este ceea ce se uită… şi talentul, dragul meu, renaşte mereu pe ruinele uitării. Nu sunt original şi nici nu pot fi. Până la urmă trebuie să fim prezenţi în articulaţiile timpului nostru.
L-am mai spus nimic.
– Liviu, lipsesc jumătatea de oră, mă duc la ateliere la teatru.
– Bine, Dane, dar vezi că lucrăm până mai târziu astăzi.
– În regulă… a răspuns Dan Jitianu, ieşind pe uşă.
Ne-am întors în biroul maestrului. A luat o hârtie de pe masă şi mi-a întins-o.
– Uite ce am scris. Citeşte-o şi unde nu-ţi place fă un semn.
Cred că era foarte cald… Am citit, am recitit…
– Vă mulţumesc din suflet…
– Uite, vezi, aici am scris ceea ce te identifică… Stilul tău. Incandescenţa filmului… Ce zici?
Am spus încă o dată mulţumesc.
– Ştii, aici la mansardă, a stat Penciulescu după divorţ. Când lucra Regele Lear la Naţional. Îl iubeşti pe Radu?
– Da… Mult. Fără el eram un alt regizor. M-a încurajat din priviri. Apoi a împăturit pagina scrisă:
– Dacă merge, public-o!
O doamnă a intrat în birou, probabil menajera, şi a adus două cafele.
– Vrei zahăr brun?
– Da, am zis.
Atunci nu ştiam că există zahăr brun.
– Originalitatea… întâmplarea a făcut ca eu, la Pădurea… să trag cel mai lung cadru din lume. Trei sute şi ceva de metri, cadru-bobină. Întâmplarea…
Îl distribuisem în Apostol Bologa pe Şerban Cantacuzino. Şi chiar am filmat cu el aproape 1000 de metri. Era un actor fin, delicat, dar nu putea ajunge la personajul lui Rebreanu. Ovidiu Gologan, directorul de imagine, dorea să filmeze scena spânzurării lui Svoboda în regim… Lumina de regim pe care conta pentru întreaga secvenţă de debut a filmului, care nu ţine mai mult de douăzeci de minute, dispărea de fiecare dată după repetiţii, înainte de a începe filmarea. Nu ştiam ce să facem… Griurile gândite de Gologan erau seva secvenţei. Nu puteam renunţa la această structură vizuală. Şi atunci am fost obligat să trag întreaga secvenţă dintr-un singur cadru folosind panoramările mişcării de aparat, de pe macara. Şi, astfel, am făcut montaj în cadru cu mult înainte de a vrea să fac acest lucru… Râde.
– Originalitate, nu…!?!
*
Am fost sunat de la ATM – uniunea noastră teatrală înainte de ‘89… Edith Markson de la Fundaţia Ford venea la Bucureşti şi dorea să mă întâlnească. Aveam dezlegarea necesară pentru întâlnirea cu un cetăţean străin de la Direcţia Relaţii Externe a CCES în spaţiile asociaţiei noastre. Nu bănuiam despre ce e vorba, dar un contact cu America mă electriza.
Avionul nu a putut ateriza pe Otopeni din cauza ceţii şi doamna Markson a ajuns la Arad, şi de acolo toată noaptea cu trenul… a sosit, în sfârşit, la Bucureşti, a doua zi.
Ne-am întâlnit şi mi-a spus că urmează să selecteze un regizor român pentru a se alătura unui grup de regizori din ţările estice într-un program de documentare şi schimb de experienţă în SUA. Dorea să vadă măcar unul dintre spectacolele mele, Năpasta sau Noaptea Furtunoasă. Stătea trei zile la Bucureşti, iar spectacolele mele de la Majestic nu erau programate în această perioadă. Noaptea Furtunoasă era chiar scoasă de pe afiş în urma vizionărilor. Totuşi, solidaritatea actorilor din cele două distribuţii şi generozitatea doamnei Deleanu, directorul teatrului, ne-a permis să arătăm într-o dimineaţă cele două spectacole fără public, repetiţii generale cum ar fi.
Am aflat mai târziu de la Edith că Liviu Ciulei mă recomandase pentru acest program de cooperare internaţională.
Am ajuns în Statele Unite la sfârşitul lui martie 1981, împreună cu Arsenie Iovanovici din Belgrad, Zvone Sedlbauer din Ljubljana, Liubişa Georgevski din Scopje, Kristo Stoianov Kratchmanov din Sofia şi Jan Stotnicki din Varşovia.
La Washington DC, apoi la New York, faima lui Liviu Ciulei reverbera în lumea teatrală americană. Hamlet-ul realizat la Arena Stage era socotit un triumf internaţional…
Într-o după-amiază urma să avem o întâlnire, noi, artiştii din estul socialist cu personalităţile cele mai proeminente ale teatrului american. Zelda Fichander producing director la Arena Stage, Michael Lessac – directorul artistic de la Colonades Theater, Marshall Mason de la Circle Repertory, Ted Mann de la Circle in the Square, Martha Coigney, preşedinta Institutului Internaţional de Teatru, Ellen Stewart, fondatoarea La MaMa Experimental Theatre Club, David Eliot Levine, director executiv de la The Dramatists Guild, Adrian Hall, director artistic la Trinity Square Repertory – Providence, George Scott, preşedintele centrului de studii Eugene O’Neill…
Am ajuns undeva în Uptown în West Side pe la strada 158…
Nu mai ţin minte exact. Am intrat într-un zgârie nori cu vreo 70 de etaje. Un lift somptuos ne-a lăsat pe toţi 9 câţi eram, şase regizori, Edith Markson, Paul Hiemstra şi Molly Scovilles, care ne însoţeau, direct în livingul unui apartament de la etajul 50.
Spaţiul era ireal pentru mine. Nu ştiam că într-un bloc există un living de dimensiunile unui studio de teatru. Lume bună, lume celebră, densitate pe metru pătrat de personalităţi. Şi dintr-o dată… uşa liftului s-a deschis din nou şi cei peste 80 de invitaţi aveau privirea aţintită spre… Liviu Ciulei. Aplauze, aplauze de recunoştinţă, cordiale, prieteneşti.
Liviu Ciulei, cu eleganţa sa nepereche, zâmbind, venea spre mine. Arsenie Iovanovici a întrebat şoptit…
– Te cunoaşte?
Am dat afirmativ din cap fără a spune ceva.
Era îmbrăcat sportiv, cu o geacă de piele, de culoarea auriu ruginie a toamnei.
M-a îmbrăţişat:
– Bine ai venit!
Zelda Fichlander a întrebat:
– Vă cunoaşteţi?
– E prietenul meu… Un tânăr regizor care…
Nu am mai auzit nimic preţ de câteva secunde…
M-a bătut uşor cu mâna pe spate, întorcându-mă totodată spre Martha Coigney, care voia să-mi vorbească:
– Welcome, mister Visarion…
Am atins uşor paharele toţi patru.
– Cheers!… a toastat Martha.
– Mă bucur că eşti aici, că ai ajuns în America. Mâine ce faci? Vrei să mergem să vedem un Woyzeck la Bread & Puppets, în Village?
– Bineînţeles… Şi eu am făcut un Woyzeck anul acesta.
– Ştiu, de aceea te şi invit.
A doua seară am văzut în Tribecca spectacolul lui Peter Schumann. Erau într-o sală de 80 de locuri vreo 30 de spectatori ce urmăreau reprezentaţia faimoasei trupe experimentale. Păpuşile gigant, grotescul imaginii scenice, causticitatea interpretării, toate funcţionau pe leitmotivul muzical al Periniţei româneşti.
După spectacol, Liviu Ciulei m-a invitat la un restaurant în Soho… Am vorbit despre reprezentaţie, despre public, despre ce mai e nou în lumea teatrului. Era director artistic la Minneapolis, la Tyrone Guthrie Theatre. În repertoriul gândit de el împreună cu dramaturgul Micky Lupu, cu care colaborase şi la Bulandra, erau prezente marile texte, dar şi noutăţile teatrului american. Printre regizorii invitaţi, bineînţeles, Lucian Pintilie, Andrei Şerban.
– Ştii? La Bucureşti toată lumea îmi spune Maestre, iar aici în State şi portarul teatrului şi actorii şi toţi ceilalţi îmi spun Liviu.
O scurtă pauză.
– Cei de aici mă respectă.
A ridicat păhărelul de vodcă.
– Noroc!
– Noroc, am zis şi eu.
Undeva într-un colţ întunecat al localului cineva cânta sfâşietor la balalaică… Eram în America. Eram cu Liviu Ciulei.
– Domnule Ciulei, cum aş putea spune în engleză actorilor „simţiţi-vă liberi”, „riscaţi… fiţi liberi”, ştiţi, să înţeleagă ce implicare vreau de la ei.
– Hang loose! Da… Hang loose.
*
Robert W. Corrigan a venit în România pentru a vedea şi spectacolele mele. Liviu Ciulei mă recomandase pentru o posibilă candidatură la un Fulbright Grant. După eforturile herculeene, cum notează profesorul Corrigan, ale Ambasadei Americane din Bucureşti, am ajuns în sfârşit, din nou, în Statele Unite în toamna lui 1983.
Lucram Richard al III-lea la Training Professional Programme, al Universităţii din Milwaukee. Liviu Ciulei continua munca sa în Minesotta cu spectacole revoluţionare… dar şi cu polemici privind vizualitatea şi expresia spectaculară pe care le avea cu decanul facultăţii de teatru din Mineapolis.
Robert Coriggan l-a întrebat dacă doreşte să mă introducă în teatrul american odată cu premiera spectacolului Richard III. Cu aceeaşi generozitate şi nobleţe ce îl caracteriza, maestrul Ciulei a scris din nou despre mine şi munca mea. Semnătura sa a contat enorm pentru contactele mele în lumea teatrului american. Datorită acestei susţineri prestigioase am putut lucra Unchiul Vanea, la Louisville sau Richard II la Kentucky Shakespeare Festival.
M-a sunat în ziua premierei şi mi-a urat „Baftă!”.
Au trecut anii şi în 1986 l-am întâlnit la New York University, lucra cu studenţii Barbarii lui Gorky. Făcuse un decor doar din hârtie de ambalaj.
– Nu sunt bani pentru producţie… şi am inventat acest decor…
– Ştiţi, i-am spus, când am făcut audiţia pentru Sonia din Unchiul Vanea, actriţa care a luat din prima rolul, Lilli Flanders, fusese studenta dumneavoastră la Julliard School. A fost o bucurie lucrul nostru pentru că Lilli ştia de la dumneavoastră că trebuie forat înăuntrul personajului pentru a găsi ceea ce textul are dar nu arată… Actoria e o forare a straturilor adânci… Aşa mi-aţi spus întotdeauna şi aşa au învăţat şi americanii.
Da. Poate au învăţat… poate nu. Mulţi uită. De asta apar mereu artişti noi.
Era profesor recunoscut şi apreciat de colegi, de studenţi, de publicul entuziast care îi vedea spectacolele.
Am vorbit mult despre George Constantin, despre arta acestui mare actor, despre ineditul creaţiei sale în Furtuna.
La solicitarea lui Elisabeth Amstrong a scris o nouă recomandare pentru candidatura mea la un post de profesor la California Institute of the Arts. Susţinerea sa m-a propulsat în lista scurtă a celor selectaţi. Din păcate, viza românească pentru şedere în străinătate nu a mai fost prelungită.
*
Ne-am întâlnit în spatele Teatrului Naţional. Era trist… obosit.
– Bună ziua, domnule Ciulei.
– A! Bună ziua…
– Ce faceţi?
– Nimic… Dar tu ce faci, ce lucrezi?
– Am terminat mai demult o Livadă de vişini la Craiova, iar acum voi avea premiera unui nou film, Luna verde.
Mergeam alături de el pe trotuar… în faţa casei sale.
– M-au înjurat cu Hamlet-ul de la Bulandra.
Am tăcut. M-a privit apoi şi fără să vrea s-a împiedicat uşor de o dală a trotuarului.
– Picioarele…
În depărtare se auzea sirena unei ambulanţe.
– Mi-aduc aminte că, atunci când aţi lucrat la München, într-o altă sală a teatrului, Ingmar Bergman monta Tatăl lui Strindberg.
– A, da… Aşa e… ne întâlneam în timpul pauzelor de prânz.
– D.R. Popescu mi-a spus că Macbett-ul dumneavoastră pe care l-a văzut acolo la premieră, a avut peste 20 de ridicări de cortină. Iar Bergman… mult mai puţin…
– Nu mai ţin minte… se poate…
– Ştiţi fraza asta: Începuse întunericul, iar eu nu-l vedeam – pe care Bergman a scris-o în Lanterna magică?
– Da, parcă îmi amintesc… la mine a început, dar îl şi văd… Ştii, mi-am rupt mâna, şi stând în gips acasă, mă plictiseam… şi atunci m-am întors la teatru. Trebuia să mă întorc.
– Ana Maria Narti mi-a spus că Hamlet–ul lui Bergman cu Peter Stormare a fost făcut praf de critică în Suedia.
– Nu ştiu. Nu am auzit.
– E mult de atunci, au trecut anii. Uite, mergem de 10 minute pe câţiva metri pătraţi şi ne fuge prin faţă viaţa. „Când un în?elept arată spre stele, doar un prost se uită la deget”… Confucius.
– A, bine spus!… zâmbește. Să publici programul acela de reformă a Teatrului Naţional.
– Cine are nevoie?
– Nimeni… Dar, mai ştii? Poate cândva… să aibă ecou… la al?ii.
Ne-am oprit în faţa porţii din Tudor Arghezi, 14. La geam apăruse distinsa doamnă Helga, minunată parteneră de viaţă şi creaţie. Am tăcut câteva clipe amândoi. Maşini grăbite treceau pe lângă noi…
Arta este o năframă ispititoare de magie albă a?ezată întâmplător pe respira?ia vie?ii. Tăceam… Într-un târziu:
– Vă mai aduceţi aminte, atunci când am mâncat borşul acela rusesc la New York mi-aţi spus ce ar trebui să spun actorilor americani pentru a mă înţelege.
Am zâmbit, am zâmbit amândoi. A deschis poarta, a urcat scările şi înainte de a intra în casă, a spus:
– HANG LOOSE !
În stradă rămăseseră amintirile, darurile harului său… Spectacolele.
„Dar mă ucide gândul că nu-s gând”
Sonetul XLIV – W. Shakespeare