E un cuvânt nou: imersie (spre a face o detașare semantică de imersiune, deși fizic, la urma urmelor chiar asta este, tot un fel de imersiune). E la modă, mai ales în jargonul critic, care, zor nevoie mare, a creat chiar și verbul deductibil: a se imersa (dar, să ne înțelegem, fără nicio legătură cu „din ceas, dedus adâncul acestei calme creste (…)”, e prea complicat!).
Experimentul fizic al imersării – pe care, personal, l-am încercat de două ori – este însă extraordinar. E o tentativă (reușită și nedureroasă, ci, dimpotrivă) de a ieși din realitate și de a intra, pentru scurt timp, cam trei sferturi de oră, de a coborî (deși e numai o impresie) în alt univers. Pentru asta, e nevoie de o tehnologie multimedia de înaltă calitate, capabilă să realizeze un ingenios mixt între sunet, imagine și lumini, într-o dinamică bulversantă.
Prima experiență am trăit-o la Paris, acum doi ani, în Atelier des Lumières, aflat într-o sală de pe rue Saint-Maur, pe lângă Théâtre du Temps și église Saint-Ambroise, unde m-am „imersat” în opera lui Gustav Klimt. După aceea, în anii următori, programul de acolo, din Atelier des Lumières, care este și muzeu multimedia, s-a diversificat și au urmat Chagall, Paul Klee, Van Gogh, Yves Klein. Senzațiile acelei imersări sunt greu de descris, pentru că, în întunericul sălii, unde se proiectau la nivel macro, ca să zic așa, imagini cu tablourile lui Klimt, imagini apoi răsfrânte pe pereți, pe podea, pe tavan, în aer (și totul însoțit de o muzică chill, de odisee spațială!), simțeam că plutesc, parcă nu mai știam unde să calc, de teamă să nu „strivesc…” Sărutul (!!) sau să stâlcesc chipul angelic al Doamnei în Aur (Adele Bloch-Bauer). Vizitatorii care se mișcau liberi, de colo-colo, ca să-și găsească un loc mai bun sau să-și schimbe unghiul de vedere, deveniseră ei înșiși participanți la miracolul artistic. Practic, erau alcătuiți parcă din culorile epatante scurse din tablourile lui Klimt, fiecare devenind o pată mișcătoare, o umbră „luminată” de întunericul copleșitor.
A doua – descrisă în rândurile ce urmează – s-a petrecut acum mai puțin de două luni, tot la Paris, dar, de astă dată la Grand Palais Immersif (care, ca fapt divers, nu e în Grand Palais, ci într-una dintre sălile de la Opéra de Bastille!). Spectacolul s-a numit Eternel Mucha și a avut ca subiect opera lui Alphonse Mucha (Alfons Maria Mucha), cel mai mare artist ceh, de numele căruia se leagă ceea ce s-a numit Art Nouveau.
Art Nouveau este un stil în artă, artele aplicate, arhitectură și, în special, artele decorative, cunoscut sub diferite denumiri în mai multe limbi (Art Nouveau în franceză, Jugendstil în germană, Stile Liberty în italiană, Modernismo catalán în spaniolă), a cărui maximă popularitate s-a manifestat între anii 1890 și 1910. Mișcarea s-a poziționat ca o reacție față de academismul pretențios, eclectismul derutant și istoricismul anchilozat – mai ales în arhitectură și artele decorative ale secolului XIX – obiectivul ei fiind reducerea diferențelor dintre artele plastice tradiționale (pictură și sculptură) și cele aplicate. Astfel că stilul a fost cel mai des folosit în amenajări interioare, arte grafice, mobilă, sticlărie, textile, ceramică, bijuterii și lucrări metalice. Sursele de inspirație au fost cu predilecție formele naturale, cum sunt, de pildă, curbele sinuoase ale plantelor și florilor, producând, în arhitectură și decorațiuni, senzația de dinamism și de mișcare. De asemenea, a surprins prin utilizarea materialelor moderne, în special fier, sticlă, ceramică și beton, pentru crearea unor forme neobișnuite sau amenajarea unor mari spații deschise.
Ceea ce creează un soi de perplexitate, studiind opera proteiformă a lui Alphonse Mucha, este varietatea uluitoare atât a temelor, cât și a formelor de exprimare a acestora, adică agregarea unui stil personal (absolut recognoscibil) în nenumărate direcții. De la gravură, pictură, și desen, până la grafică, afișe (începând cu fabuloasa serie dintre 1894-1899 având-o în centru pe la Divine Sarah Bernhardt, serie ce debutează cu afișul la piesa Gismonda, afiș devenit faimos și, totodată, cvasi-manifestul vizual al Art Nouveau) ori „material publicitar” pentru case de bijuterii, evenimente, proiecții de cinema și parfumuri sau, în sfârșit, dar nu în cele din urmă, pictură murală de ample dimensiuni (aici, trebuie menționată impresionanta, uluitoarea decorațiune interioară a pavilionului Bosniei-Herțegovina de la Expoziția Universală de la Paris din 1900), Alphonse Mucha își certifică magistral statutul de artist de geniu și, în același timp, statutul de „vârf de lance” al noii arte a începutului de secol XX.
Pe partea cealaltă, individuală, Mucha a fost nu doar un prolific reprezentant al polimorfismului în artă, dar și un tip uman complex, de o spiritualitate exaltată, adunând în personalitatea sa trăsături uneori contradictorii, căci el a fost în egală măsură un naționalist fervent și susținător al panslavismului (lucrările cu tema Epopeea slavă, un ciclu de lucrări uriașe, la care a lucrat din 1910 până în 1928 stau mărturie), alături de un utopist și un umanist european, nutrit de valorile morale franceze și convins de frumusețea înălțătoare a omului, dar și un mistic întunecat sedus de magie și esoterism (a fost membru al francmasoneriei cehe, comandorul Ordinului suprem național), una peste alta, însă, toate dublate discret, subreptice, de un bărbat fermecător, copleșit până la ultima fibră de admirația față de farmecul feminin desăvârșit… Un mic răgaz pe acest subiect! Femeile în iconografia lui Mucha – perfect sinonimizate cu florile – nu sunt create și gândite pentru privirea masculină. Ele nu sunt doar superbe, nu sunt doar decorative sau sexual atractive, ci ele sunt ființe puternice, emană un fel de independență, de siguranță temeinică privind statutul lor de excepție, identitatea lor absolut originală. Publicitatea lor, creată de Mucha, nu vinde un obiect de consum; ea vinde un vis, un mit, acela al femeii libere. Ajunși în acest punct, se poate spune că Mucha s-a aflat într-o perfectă și uimitoare rezonanță cu principiile privind femeia epocii noastre.
NOTĂ: De altfel, tema libertății este constantă în întreaga lui operă, pe toate palierele: eliberare națională (să nu uităm că Cehia a fost supusă a Imperiului austro-ungar), eliberare individuală, emanciparea femeii, libertate spirituală.
Sigur, ar mai fi de vorbit, în acest scurt periplu, despre neașteptatele influențe stârnite de Mucha (considerat un fel de stră-străbunic al pop-art) în rândul artiștilor care au inventat stilul manga (manga-ka), din anii `70 în Japonia, aceștia descoperind în opera lui nu doar o sursă de inspirație, ci și o filozofie.
Altminteri, filmul imersării provoacă participanților la acest experiment epustuflant aceleași incredibile senzații, care, dincolo de contribuția la formația culturală a fiecăruia (pe care, între noi fie vorba, și-o pot perfecționa și prin alte mijloace), compun și o admirabilă izbândă a tehnicii multimedia, îmbinate la perfecție cu ideea de performance.