poeme
MARCEL VIȘA

poeme

Articol publicat în ediția 10/2023

ÎNTOARCEREA

Casele de la munte au pereții din lemn,
strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare,
afumați de sobe vechi.
A noastră are pivnița din piatră de râu
cărată cu calul de departe,
zidită de tata între două beții.
După moartea lui, o iarnă întreagă am ascultat sunetul dălții
modelând grinda la ore târzii.
Dimineața, în atelier mirosea a tutun și a țuică, a plecare
devreme.
Mese, dulapuri sculptate grosolan
mobilează gândurile negre ale zilelor posomorâte
în care nicio urmă de om nu se deslușește pe zăpada proaspătă,
de-un alb ireal.
Vulpile sapă vizuini adânci în beciurile caselor părăsite,
sub zidurile dărăpănate ale bucătăriei de vară
(niciun anotimp nu se mai prepară acolo).
Scâncetul puilor nou-născuți răzbate prin podele.
Așezat la masa de scris, desfac ultimul lui Carpați,
fumez și ascult liniștea câmpiilor albe,
rotunde plăci de vinil zgâriate pe alocuri
de crengile platanilor bătrâni.
Adio, oraș!
Fac naveta la școală cu autobuzele prăfuite ale firmei
de transport muncitori,
hardughii comuniste pe patru roți,
cu șoferi mârlani și libidinoși,
puși pe căpătuială.
Ocolind scaunele învelite în cârpe,
îmbibate cu motorina furată în canistre de tablă
sau cu uleiul de pe salopetele muncitorilor,
mă așez pe-un loc imaginar
rezervat celor care știu să se mintă
că totul va fi bine.
Dar TOTUL e-mbâcsit cu praful
presărat din plafon peste sufletele noastre
sufocate de tinerețe.
Fug de la ore cu Gruber, colegul de bancă,
rătăcim prin piața de casete,
fumăm țigări la bucată pe străzi lăturalnice,
ascultăm balade rock și le scriem iubitelor prin cafenele soioase
lungi scrisori de amor.
În pauze, la ALIMENTARA,
tăiem franzelele pe jumătate,
îndesăm în ele felii de salam cu muștar.
Supraviețuitor al iernilor sălbatice,
singur cuc în camera goală,
citesc din poeții ruși, prozatorii americani,
sau schițez în creion portretul iubitei,
ascultând la magnetofon piese black metal
ce contrastează cu pielea ei de-un alb imaculat.
O cheamă A. și îi trimit scrisori la care îmi răspunde săptămânal.
Îl punem pe drumuri pe bătrânul poștaș.
Iubirea noastră i-a distrus încheieturile, ligamentele,
i-a uzat nervii și oasele,
mai mult decât ne-a distrus nouă sufletul
această relație la distanță.

MICELII BRAILLE

gâdilă tălpile orbului.
Arbore de cacao în Apuseni, pe crestele ninse.
Am atins piatra cu fruntea și ea s-a încălzit,
am ascultat dansul atomilor în viscol.
Am simțit cu inima corbului ce înseamnă hoit
și foamea care nu se mai sfârșește.
La limita șubrezeniei am abandonat
viața ascetică,
argintiile păduri de molid,
mersul târâș prin galeriile de sare.
Un tânăr pe care casele tatălui său nu l-au mai încăput,
l-au expulzat în scârțâit de podele
și fluier jalnic de toamnă.
Aerul se ondula în jurul trupului meu
ca hula mării în preajma înecaților,
copacii adunau promoroacă în crengile lor.
După atâtea eșecuri,
un iepure prins în laț la ieșirea din sat mă ademenea să rămân.
Am întors capul și l-am abandonat,
fără regret, prepelicarilor.

ANOTIMPURI INCERTE

Meșteșugită la ore târzii, din lemn de alun, ziduri din piatră
ponce,
după moartea bătrânului casa de pe colină, cuib al morților.
Sub podețe, momeala cerbilor, neatinsă.
Măcelarul înjură lumile metafizice, nevoit să demisioneze.
Nu mai tocmește nimeni hăitași în amurg.
Ei dorm pe prispele crâșmei, visează mașinăria zdrobind
cu lamele ei sinilii creierul animalelor.
Se trezesc cu dureri atroce și merg, clătinându-se, pe ulițele
prăfuite.
Recunosc de la distanță porțile vopsite cu prima mea gură de aer,
cu ultima lui, a tatălui, îmbâcsită de teamă.
Stau cu Ea la umbra pomilor din livadă,
ne gândim cum ar fi să avem trupuri.
Numindu-ne unul pe altul adăpost, ne ferim
de vântul ce scormonește hăul căscat între noi,
ridică celofane murdare care acoperă cerul,
făcând ziua să pară un cadavru mutilat de animale sălbatice,
uitat zile în șir pe masa de autopsie.
Mi-a atins locul în care ar fi putut fi obrajii, ochii,
cu locul în care i-au fost mâinile,
și atunci am simțit, mai pregnant ca niciodată, liniștea.
Lumea noastră se sfârșea la capătul aleii, unde cascada
de oase întâmpina plutașii,
tânguindu-se jalnic.
Pe dealuri au înflorit cireșii amari, un bătrân ascute coasa
cu podul palmei,
doar noi mai bâjbâim purtând trupul nimicului,
amânăm întoarcerea la anotimpuri incerte.

ȚI-AM ÎMBRĂȚIȘAT VOCEA CA PE O ARHIVĂ DE FRICI

M-a trezit sunetul și reflexia ciocanelor din lemn tăbăcind zile
vechi,
îmbrăcând în orașe de frig eschimoși ai zilelor noastre.
Locurile prin care ne plimbam sentimentele în lesă
latră la noi, mușcă.
Mecanismul vieții rotește amețitor prin fața câinilor urletul
intermitent,
sparge barierele sunetului, retina,
ferestrele de la stradă.
Somnul coboară în mine scări imaginare,
vâslesc limbile ceasornicului prin ape sălcii.
Sânge și dale, sânge și mâl,
pielea de șarpe lepădată între vis și realitate.
Zidul crește ca o ciupercă fantastică în locuri umbroase.
Un ecran cu pixeli prea mari pentru a putea fi privit de aproape
e iubirea.
Stăm la distanță de primul murmur al luminii,
raze laser decupează, random, trupuri,
potrivesc piesele unui puzzle fără imagini.
Ne salvează forma de apropieri imediate,
ne salvează apropierea de forme acute ale uitării.

OLARII RÂULUI

Lângă albia râului mă liniștesc
privind înecații cum zgrepțăn, încercând să se suie pe maluri.
Frământă lutul moale, ca niște olari pricepuți
cu degete lungi, descărnate,
înainte să lunece la locul lor, în adânc.
Se așază tăcuți, împăcați, pe fundul apei,
lent, cum pionii pe tabla de șah.
Tu ce mai zici, prietene?
Încă te plimbi pe maluri
neștiind cine a meșterit ulcelele care se usucă zilnic la soare?