Cititorul de romane contemporane, deja obişnuit cu mai mult sau mai puţin clasicele relatări din literatura occidentală ale relaţiilor tensionate dintre părinţi şi copii, puse adesea pe seama diferenţei (prăpastiei?) dintre generaţii, nu ar trebui să fie (prea) şocat de povestea vieţii a două femei, mamă şi fiică, având mai mereu opinii diferite cu privire la momentele / elementele esenţiale ale existenţei. Dar cum ar fi dacă mama însăşi ar fi vândut-o ca gheişă, pe când abia împlinise zece ani, pe fiica sa, la care, însă, va (re)veni de fiecare dată când se va afla în dificultate, pentru a-i cere sprijinul şi mai ales ajutorul financiar? Situaţia aceasta, şocantă, fără îndoială, chiar şi pentru gusturile celor mai puţin conformişti într-ale literaturii (şi nu numai!) reprezintă nucleul generativ al romanului Parfum de curtezană (1963), al scriitoarei nipone Sawako Ariyoshi.
Scriitoarea construieşte, pornind de la aceste date, unul dintre cele mai reuşite romane ale sale, un text în care atenţia cititorului este mereu împărţită între cele două protagoniste. Iar dacă mama, Ikuyo, convinge – fascinează, de-a dreptul – prin frumuseţe, dar şochează prin nepăsare şi prin pragmatismul cu adevărat neobişnuit într-o Japonie care încă se supunea normelor unei societăţi tradiţional-patriarhale (acţiunea cărţii acoperă, în linii mari, prima jumătate a secolului XX, iar Ikuyo nu ezită, după ce-şi înstrăinase fiica, să-şi părăsească soţul incapabil să-i asigure luxul la care visa pentru a deveni curtezană), Tomoko, fiica, chiar dacă nu atât de înzestrată fizic, cucereşte printr-o frumuseţe spirituală impresionantă şi o tărie de caracter extrem de rare în lumea „florilor şi sălciilor”, adică în universul dominat de reguli extrem de rigide al caselor de gheişe. O mențiune specială merită superba traducere în limba română, semnată de Angela Hondru, extraordinara specialistă în literatura și cultura niponă, cea care, de altfel, în paranteză fie spus, ne-a oferit de-a lungul anilor multe alte creații de marcă ale literaturii nipone – inclusiv un alt roman al lui Sawako Ariyoshi, Dansatoarea de Kabuki, publicat, ca și acesta, tot la Editura Humanitas Fiction (Colecția „Raftul Denisei”).
Parfum de curtezană e o carte nostalgică şi lirică, dar şi un text modern, cu accentuate note sociale, încercând – şi reuşind – să spună câteva dintre adevărurile dure ale vieţii de gheişă. Căci, abia intrată în această lume, primind numele Bujorel şi beneficiind de protecţia influentului şi generosului conte Kōnami, Tomoko, mereu atentă să nu greşească, să se impună, să se îndepărteze de povara trecutului (şi mai ales a prezentului!) mamei sale, e surprinsă cu garda jos de apariţia unui bărbat, şi astfel încalcă cea mai importantă regulă din codul nescris al gheişelor: se îndrăgosteşte de frumosul şi inteligentul Fumitake Ezaki, iar iubirea o va face vulnerabilă, provocându-i mari suferinţe.
Dincolo, însă, de linia strictă a subiectului, romanul lui Ariyoshi nu e nicidecum o dulce (ori palpitantă) poveste de dragoste plasată în Japonia începutului de secol XX. Desigur, pasiunea există, dar scriitoarea ştie cum să abordeze, în acea lume a porţilor închise, şi problema sexului, care devine, nu în puţine momente, moneda de schimb cu ajutorul căreia se pot obţine multe: avantaje materiale, influenţă, siguranţa zilei de mâine. Iar gheişele, curtezanele ori simplele prostituate ştiu asta mai bine decât oricine. De aici rivalităţile dintre ele – şi tot de aici permanenta stare de competiţie (şi, adesea, de suspiciune) ce domneşte în universul lor ferecat. În plus, discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă domină textul – şi, implicit, această lume: până şi sentimentul care părea la început reciproc şi care dădea senzaţia că-i va lega de-a pururi pe Tomoko şi pe Ezaki se dovedeşte a nu rezista, bărbatul demonstrând un incredibil conformism, dar şi dorinţa de a se detaşa de tot ceea ce, în universul societăţii sus-puse din care face parte, ar putea provoca semne de întrebare. Chiar dacă e vorba despre femeia pe care crede că o iubeşte. În acest fel, Ariyoshi îşi prinde cititorul, făcându-l deopotrivă să accepte ca atare fascinaţia şi magia exercitate de faimoasele case de gheişe ca pe o veritabilă evadare din rutina şi din lipsa de graţie a realităţii cotidiene, dar şi să perceapă, exact în aceste case, o replică în miniatură a conflictelor şi tensiunilor ce marchează tocmai realitatea deloc împodobită a celei mai dure existenţe. De fapt, tocmai în asta constă forţa estetică a acestui roman, câtă vreme, dincolo de elegantele şi delicatele descrieri ale dansurilor gheişelor sau ale talentului muzical al unora dintre ele, adevărate purtătoare de cuvânt ale unui mod de viaţă ce-şi trăieşte ultimele clipe, se întrevede, adesea, lupta pe care fiecare gheişă trebuie să o ducă pentru supravieţuire. O luptă pe care aparent vulnerabilele fiinţe o poartă cu toţi cei din jur (mai ales cu toate cele din jur, inclusiv cu propria mamă, în cazul lui Tomoko!), dar şi cu ele însele, cu propriile sentimente sau dorinţe, pe care trebuie să le ignore în mod deliberat, dacă vor să reuşească să aibă o viaţă liniştită în momentul în care, fatalmente, vor fi silite să renunţe la această ocupaţie care, în paranteză fie spus, nu durează deloc mult… Romanul devine, astfel, implicită meditaţie asupra destinului omenesc, asupra fragilităţii sentimentelor umane atunci când sunt confruntate cu dura realitate, dar şi veritabil studiu social, vizând situaţia femeii într-o lume prea puţin dispusă să-i asculte cu adevărat sau până la capăt problemele.
Considerată una dintre cele mai pregnante voci ale prozei japoneze a secolului XX, Sawako Ariyoshi (1931 – 1984) a manifestat de timpuriu interes pentru formele artei dramatice nipone şi faţă de psihologia feminină, aceste preocupări influenţându-i profund nu doar tematica, ci şi stilul, căci romanele sale, fie că e vorba de Soţia doctorului, fie de Râul Ki ori de Dansatoarea de Kabuki, exprimă, de fiecare dată, plăcerea pentru dialogul alert, pentru situaţiile teatrale şi pentru confruntarea (directă sau indirectă) a personajelor. Mai cu seamă a celor feminine. Apropiată, cel puţin parţial, prin problematica creaţiei sale, de Fumiko Enchi în ceea ce priveşte modalitatea de abordare şi de rezolvare a conflictelor în care în prim plan se găsesc protagoniste foarte bine individualizate, Sawako Ariyoshi se remarcă, însă, prin capacitatea de a crea construcţii romaneşti de largă respiraţie, influenţate, parcă, de vechea literatură dinastică, dar deopotrivă de predilecţia pentru proza de atmosferă a lui Yasunari Kawabata. Astfel, chiar şi în cele mai dificile perioade din viaţa sa, Tomoko îşi găseşte timp să contemple florile şi frunzele arborilor din grădina pe care o amenajează în faţa hanului pe care-l deschide pentru a renunţa la existenţa precară de gheişă şi a-şi întemeia o familie alături mult iubitul ei Ezaki. Numai că acesta o părăseşte în momentul în care află despre trecutul nu tocmai fără pată al mamei ei care, având ocupaţia de curtezană, pusese în pericol, fără să se gândească, viitorul fiicei. Iar hanul de care se legau toate speranţele lui Tomoko ajunge, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, restaurant. Pe care, însă, hotărâta femeie reuşeşte nu doar să-l menţină pe linia de plutire, ci şi să-l facă extrem de profitabil într-o vreme în care aşa ceva părea de-a dreptul imposibil. Descrierile grădinii ca şi meditaţiile lui Tomoko cu privire la realitatea relaţiilor interumane şi la ireversibilitatea timpului şi a frumoşilor ani ai primei tinereţi – care, însă, trec prea repede – sunt pagini de mare literatură care fac din cartea aceasta nu doar o prezentare a universului gheişelor, ci şi un exemplu de observaţie atentă a lumii japoneze care face efortul de simbolică deschidere a porţilor spre o occidentalizare mai mult sau mai puţin forţată.
Dar romanul acesta demonstrează şi capacitatea lui Sawako Ariyoshi de a-şi transforma discursul narativ într-un excelent exemplu de erotică a ficţiunii. Autoarea tematizează însuşi actul narării, dând, astfel, o replică în cheie niponă demersului întreprins, la acelaşi nivel, dar cu mijloace diferite, de reprezentanţii modernismului european, mai cu seamă ai celui francez. Creaţiile sale sunt, fiecare în parte, exemple de ficţiuni autonome şi pe deplin conştiente de virtuţile stilistice şi de atmosferă pe care autoarea le deţine. La fel ca şi marii săi predecesori, Mori Ogai (1862 – 1922) sau Nagai Kafū (1879 – 1959), scriitoarea cunoaşte perfect tehnicile occidentale ale povestirii ori dialogului, dar le practică într-un mod aparte, trecându-le întotdeauna prin filtrul sensibilităţii nipone. Accentul va fi mutat, deci, de pe simpla relatare pe vocea narativă, iar ulterior, pe urmărirea evoluţiei protagonistei(lor), discursul ajungând ca, în momentele privilegiate, să devină veritabil metadiscurs, aşa cum se întâmplă, chiar dacă la un alt nivel şi ţinând seama de alte coordonate, în creaţia lui Fumiko Enchi ori Haruki Murakami. În plus, lumea gheişelor, prezentată fără detaliile menite a o înfrumuseţa inutil, devine şi o metaforă a puterii masculine (dominantă în lumea niponă a acelor ani); iar legătura implicită a acestei lumi cu arta şi cu domeniul estetic demonstrează încercarea de depăşire a condiţionărilor pe care gheişele erau silite să le respecte. De aici şi accentul pe care Sawako Ariyoshi îl pune pe punctul de vedere feminin, dar şi pe concluzia amară a unora dintre personaje că până şi erosul stă sub semnul puterii banului.
Parfum de curtezană demonstrează că, fără să fie neapărat frumoasă şi cu atât mai puţin perfectă, lumea gheişelor reprezintă, măcar parţial şi cel puţin în anumite date ale sale, o posibilă evadare (temporară desigur!) a cititorului de atunci şi de acum dintre grijile existenţei cotidiene. Cartea lui Sawako Ariyoshi mai spune, cu delicateţe, însă răspicat, şi câteva lucruri esenţiale despre iubire şi pierderea ei, despre singurătate şi teama de viitor ori de trecerea timpului. Dar şi despre rolul artei – care, chiar dacă nu reuşeşte să salveze lumea, o face întotdeauna mai frumoasă. Şi, după cum e convinsă Tomoko, privindu-şi florile şi contemplându-şi succesele ori eşecurile, chiar mai bună.
Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană.
Traducere şi note de Angela Hondru, Editura Humanitas Fiction, 2023