Constantin Călin ține a-și înfățișa persoana ca atare, precum un alibi al discursului critic, notând cu franchețe: „Am rămas în continuare (vorba lui Montaigne) «înfometat de a mă da pe față», adică de a mă confesa. Diaristica m-a atras (și mă atrage) ca un foc, cât de mic, pe cel înfrigurat”. După cum ne dăm seama, e un constant mod de-a ne introduce în pagină, cu o discreție a contribuției proprii care se certifică în ceea ce ar putea reprezenta realmente: „În aproape fiecare notă și mențiune, am pus ceva propriu: observații, impresii, amintiri, atitudini, reflecții. Am adăugat, am scurtat, m-am distanțat”. Un melanj de subiectivitate care se sfiește elegant și de obiectivitate a cercetării, care paradoxal o susține. „Mecanica redactării” se înscrie într-o anume temporalitate, ceea ce face ca „ineditul” textelor să cedeze într-o notă de relativă înstrăinare față de emitentul lor, favorabilă unei recitiri autocritice: „Eu însumi, recitindu-le, le parcurg cu interes. (…) Sper în efectul lor de surpriză și în capacitatea de a îndemna la rememorări și verificări.” Aspectul de „jurnal” al scrisului în chestiune e socotit prin urmare drept un țel major: „În principiu, după părerea mea, dintre toate felurile de literatură, jurnalele au cele mai strânse raporturi cu adevărul. A-l înfățișa nediluat, fără reticențe, integral, e, de altfel, condiția lor sine qua non de existență. De aici (când e respectată) valoarea lor documentară. Scrierea unui jurnal reprezintă, deopotrivă, un act de curaj și un act de responsabilitate”. O concluzie? „Cam tot ce-am scris e «jurnal»”. În consecință: „am realizat că a ieși din spațiul lui și a fi altfel decât spun acolo ar echivala cu o compromitere”. Putem observa maniera în care autorul, „atât istoric literar, cât și memorialist”, după cum se recomandă, se apropie efectiv de condiția de jurnal a considerațiilor d-sale uneori datând de-a dreptul notația cotidiană. E vorba mai întâi de o apetență a observației spontane, având ca obiect detaliul: „Intelectualicește, sunt un ins curios, iar ca meșteșug – un miniaturist”. Atenția se concentrează pe „infinitul mic” al obiectului. Sub raport plastic, confirmăm o sumă de „zigzaguri” care, după cum ne informează criticul, „corespund în mare măsură și cu felul de a fi trăit și de a fi muncit. Viața mi-a fost marcată de numeroase discontinuități, de abandonuri silite ori din inițiativă proprie, de încercări și reluări. Deși unora le-am părut omul unei singure teme, pe mine m-au preocupat o mie și una”. Ia naștere astfel un narativ prin episoadele căruia transpar adesea trăsăturile unei epoci.
Minuțios, Constantin Călin e de opinie că „a spicui, e o activitate mai pretențioasă decât se crede”. O mărturisire „pe viu”: „Mi-am frământat mintea noaptea trecută și întreaga dimineață de azi să aflu al cui e versul «Vinul ce-a mai rămas îl beau acum argații»! Din păcate, n-am pe cine să întreb, iar dacă aș face-o, aș decepționa. Odată ce ți-ai obișnuit amicii că știi multe, trebuie să știi tot, deși aceasta e imposibil”. Dar și divulgarea unei „libertăți” a lecturii care depășește scrupulul pedant al planificării acesteia: „Citesc cu plan, și fără, ceea ce adesea-i mult mai plăcut. În ciuda aparențelor de om metodic, nu m-am ținut niciodată strict de o anume bibliografie, cum fac cei mai mulți dintre cunoscuți, care se opresc doar la punctele stabilite, și nu mi-am refuzat popasurile în locurile depărtate de tema mea”. Nu mai puțin o temerară ipoteză pentru ceea ce, dat fiind interesul acaparant față de „universul minor”, ar putea însemna un deficit de energie: „Uneori fac propria mea aritmetică, de plusuri și minusuri, începând cu copilăria. În ea am fost iubit, protejat, scutit de anumite treburi, iar asta mi-a diminuat vitalitatea și îndrăznelile comparativ cu cei de vârsta mea”. Posibil și cu o asemenea explicație, solitudinea cărturarului face parte din existența sa introspectivă aidoma unui destin: „Literar vorbind, îmi asum un risc: acela de a părea mult mai «sărac» decât sunt, un ins cu o viață schematică: aceleași drumuri cotidiene, puține contacte umane (unele doar telefonice) etc. (…) Nu regret asemenea lipsuri. Nu doresc să par mai tânăr sau mai cuprins decât sunt și nici nu mă îngân cu bătrânii”. De unde uneori ironica desconsiderare până la anonimat din partea mediului proxim: „În bloc nu se știe prea bine ce sunt. Unii au aflat abia după ce am ieșit la pensie că am fost profesor. Mă credeau inginer! N-am etichetă pe ușă, iar în tabelul cu locatarii mă numesc Alexandru (ca fiul meu). E amuzant să fii necunoscut, și chiar râd de asta”.
Activitatea infatigabilă, scrupulul observației, cultul detaliului constituie pentru Constantin Călin premisele favorabile ale unor atitudini critice. Cu atât mai credibile acestea cu cât apar generate de un tipar psihic, de un stil de viață. Nota lor nu o dată caustică nu e doar un factor subsidiar al justeții lor, ci și o revanșă a unui sacrificiu. Tabloul considerațiilor e variat: „Muzica (îndeosebi cea de la radio) șterge diferențele dintre zile, precum și cele dintre ore. Ea induce o falsă impresie de sărbătoare continuă. Săptămâna devine o duminică lungă, iar diminețile se confundă cu serile. Uneori derutează și în privința locului; nu o dată, în timp ce merg cu autobuzul, mă întreb dacă sunt în orașul meu sau într-o localitate exotică”. Sau: „Deși nu-mi lipsește bunăvoința, nu mă atrag deloc «filosofia» și nu mă amuză «umorul» unor artiști plastici puși pe «experimente». Am intrat în Galeria «Alfa» să le văd «instalațiile» și «obiectele». Iată unul dintre acestea: o ușă veche, vopsită în alb și albastru, cu găuri și crăpături umplute cu paie, și cu niște înscrisuri în română și engleză: «Originea acestei uși rămâne învăluită în negura vremii», respectiv «Please, don’t disturb me! Thank you!»”. Nu sunt ocolite nici nume binecunoscute (aici ne îngăduim o rezervă): „Măgulitor cu «diaspora», d-l Corneliu Coposu e nedrept față de cei din țară, pe care, chiar dacă n-o spune direct, îi consideră, din cauza regimului sub care au rămas, condamnați la mediocritate. (…) După raționamentul său ar însemna că și spiritualitatea rușilor, polonezilor, ungurilor etc. (ale căror «diaspore» au fost mai numeroase, mai solidare, mai puternice decât a noastră) s-a aflat, de asemenea, în afara granițelor acestora”. Ca și: „Andrei Pleșu consideră guvernul actual «mai fin» decât precedentul. (v. Azi, 7 aprilie 1997, p. 5). Pe cine avem? Pe Vlad Roșca, pe Traian Băsescu – intelectuali de cea mai aleasă spiță!…”. Însă și rememorarea unui citat din Constantin Stere, personalitate asupra căreia Constantin Călin intenționa să facă o teză de doctorat: „nu cred în sinceritatea unui luptător pentru forme sociale mai drepte și mai umane, dacă el îmi zice: «piară poporul român întreg, numai socialismul să învingă», dacă el nu pricepe astfel adevărul clar, ca lumina soarelui, că nu oamenii sunt pentru socialism, ci socialismul pentru oameni”. Și comentariul criticului nostru: „Citatul de mai sus, (…) suna în răspăr în 1979, când a apărut volumul Scrieri, sună la fel și azi, când socialismul e, îndeosebi la noi, o impostură”. Sub semnul unei necurmate exigențe, a prevenției delicate, a scriiturii în „zigzaguri” inspiratoare prin varietatea lor, Constantin Călin e un critic întors înspre sine cu note nu o dată de lirică mărturisire. I s-ar potrivi vorbele lui Georges Courteline, pe care le reproduce: „Nu reușesc să scriu ceva bun decât atunci când iau atitudine critică față de ceea ce lucrez, temându-mă chiar de o virgulă de prisos ori rău pusă care m-ar putea face ridicol”.
Constantin Călin, Zigzaguri. Accente. Jurnal, Editura Babel, 2020