Timpul când visez, timpul când mă reîncarnez de Marius Zubac, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022, 96 p.
Grupajele incluse în acest volum sunt trei la număr: timpul când eram tânăr și la vizanțuri, timpul dragostei și al suferinței, timpul când mă gândesc la viață, timpul când mă gândesc la moarte. Horia Bădescu apreciază în termeni fără echivoc această „poezie de un farmec aparte”, cu, pe alocuri, reverberații armânești, autorul „reconstituind și reconstruind spectaculos, într-un «timp al visării și reîncarnării», universuri și sintagme lirice care subsumează și joacă auroralitatea vicleană din ceea ce Eugen Simion numea «dimineața poeților», din acele răsfățuri de dulce tânguire amoroasă a limbii ca „un fagure de miere” a Conachilor și Mumulenilor d’autre fois, tumultuoase întâmpinări din orizontul goliardic, din vremea când autorele era «tânăr și la vinațuri», ori, uneori, cu ecouri nichita-stănesciene sau cezar-ivănesciene și nu doar. Din «ale vremuri în vizanțuri/ când giucam în mii de danțuri/ în întreaga-nvățăcia/ n-am cetit alexăndria/ o iubeam pe annălia/ spița doamnei todosia/ o iubeam în grele lanțuri/ ah ce vremuri în vizanțuri!» E poezia unui spirit cultivat care operează cu o virtuozitate formală ce nu e la îndemâna oricui întru întemeierea unui univers în care nu emoția creează expresivitatea limbajului liric, ci acesta din urma creează emoția”. Născut în 1957 la Cluj-Napoca, autorul a debutat în volumul (colectiv, cum se purta pe atunci) Alpha 87, la 30 de ani. A publicat în revistele Tribuna și în România Literară. Ilustrațiile volumului îi aparțin lui Gabriel Hutera.
Marile secrete de Ion Maria, Editura Inspirescu, București, 2021, 98 p.
Propensiunea spre lumină se face simțită în acest volum al poetului Ion Maria, ca și în cele anterioare, majoritatea publicate la editura craioveană Ramuri (Patmos, 2002; Balene zburând, 2003; Dincolo de zid, 2005; Povestiri din cartierul de est, 2007; Poziția lotus, 2008). Emblematic, în Marile secrete, este și acest poem, redat aici integral – căci ochii ațintiți spre lumea de sus nu obstrucționează, în cazul poetului Ion Maria, și vederea cotidianului, a lumii de jos: „în tomberonul nostru/ în care ne ducem viața/ e noapte cineva a pus/ capacul/ luminile de dincolo de styx/ ni se par că sunt/ stele// așteptând lumina adormim/ către ziuă suntem singuri/ fiecare om este o mantră/ a unui înger// într-o zi lupii ne vor lua/ locul vor fi mai răi/ și mai cinstiți decât noi// în stepele mongoliei ginghis han/ mai bea și acum sânge/ lupul albastru care a fost/ s-a integrat în cer/ de aceea noaptea stelele/ sclipesc a ochi de lup// nu ieșiți noaptea din container/ mulțumiți-vă cu pereții/ care ne limitează lumea/ dacă am pătrunde în agartha/ am fi doar niște comete/ universul ne înregistrează/ dar nu ține cont/ de noi” (așteptând lumina).
Emigrând din altă singurătate de Ioan Barb, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2023, 88 p.
Cât de tranzitivă poate fi singurătatea? Din iubire în iubire – sau din aparență în aparență. Până când totuși se ivește o certitudine care transcende singurătatea, cu asupra de măsură: „când sunt demon umbra mea nu are contur/ nici o femeie nu poate îndura singurătatea mea/ când iubesc sunt mai întunecat ca norii furtunii/ iar plăcerea nu e decât o rană ce sângeră/ Mă uit fascinat la Poarta Cetății pe care/ ai deschis-o și astăzi în mine/ e atâta glorie și îngerii cântă/ iar drumul pe care mergi e împodobit/ cu suflete zdrobite în teasc/ acoperite de finic și de flori/ ce prefigurează în aer mirosul îmbălsămării/ măruntaiele zmulse din trup și aruncate afară/ ca tot ce e trecător să putrezească/ ca pământul fărâmițat de fierul plugului/ pregătind cămașa grâului ce va încolți din nou/ așa cum mă zdrobești Tu până în străfunduri/ în fiecare dimineață/ și la cântatul al treilea al cocoșului/ îmi amintești că nu am drept la judecată/ pentru că nu sunt mai bun decât părinții mei/ atunci strig către Tine/ Iisuse al meu/ zidește-mi iar o poartă la suflet/ să se deschidă/ spre calea pe care mergi” (Poarta). Nichita Danilov semnează o substanțială prefață, intitulată Singurătatea celuilalt.
de 12 lei iarbă de Horia Gârbea, col. Ipostaze, Editura Neuma, Apahida, 2023, 88 p.
Nota distinctivă a acestui volum al lui Horia Gârbea – care din 1996 a publicat deja 11 volume de poezie – este legată de Grecia (poate fiindcă acolo s-a născut teatrul antic?!): „O parte dintre poemele din acest volum au fost citite de autor la Turnirul de Poezie Cununa de lauri de la Muntele Athos, Ouranopoli, 2022, organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Autorul a făcut parte din echipa Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor, câștigătoare a competiției, iar pentru poemele sale a primit și premiul individual «Cununa de lauri»”.
Nu e de mirare să găsim, într-un volum care ne poartă de la iarbă la cer și retur, un poem care se intitulează la teatru: „dacă un bărbat/ ar aduna într-o/ sală de teatru/ toate femeile vieții lui/ pe scenă/ s-ar juca o tragedie/ în care el/ ar fi singurul personaj// dacă o femeie/ ar putea strînge/ în jurul unei scene/ toți bărbații din viața/ ei ar asista/ la o comedie mortală/ cu fum și paiete// îndrăgostit la/ douăzeci de ani/ vei crede că toate aplauzele/ sînt cuvenite/ la șaizeci/ încă îndrăgostit/ o să poți socoti/ fiecare dintre secundele care trec// – tu crezi că/ fiul lui dumnezeu/ a înviat după trei zile?/ m-a întrebat un budist/ – desigur/ e lucrul cel mai firesc/ – tu crezi/ că vei învia și tu?/ – desigur/ doar toți suntem/ fiii lui dumnezeu// – atunci dragostea ta/ o să supraviețuiască și ea/ odată cu tine?/ – exact tocmai asta/ți-am spus mai devreme”.
Reversul culorilor de Codruț Radi, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2023, 128 p.
Ceea ce Codruț Radi, poet și artist plastic, consideră a fi „versurile mele dintre culori” sună astfel: „S-au deschis/ tainele/ deodată/ am ajuns jos/ fără/ să cad,/ e ultimul/ dedesubt/ al lumii/ pe care/ îl pot vedea/ înainte/ de a-l înțelege,/ Secretul/ cu marginile/ întoarse/ timpului/ fără viitor/ a ieșit/ la iveală/ ca un miez/ gol.” (Timpul fără viitor). Vederea, ochiul, culorile apar în diverse ipostaze în această poezie delicată, melancolică, pe alocuri vizionară: „Începe priveghiul/ stropilor/ dezlegați la ploaie/ noua ordine/ a culorilor/ în curcubeul/ dintre ochii/ întorși/ spre lumină.” (din poemul Culori salvate înecului).
Triptic al sublimului. De la poietică și media la poetică și artă de Iulian Bitoleanu, Editura Aius, Craiova, 2019, 157 p.
În eseul său, Iulian Bitoleanu s-a oprit asupra a trei figuri marcante ale culturii europene sau naționale: Umberto Eco, un savant nenominalizat la Premiul Nobel, Eminescu sau magul din presă, Camil Petrescu – un febril gazetar încă anonim?. Referind-se la un interviu pe care Marin Mincu i l-a luat lui Umberto Eco, autorul scrie: „Eco a avut și are disponibilitatea de a afirma o conjectură și de a-l pune la punct pe inițiatorul interviului. Printr-o manieră dialectică se explică din nou că autorul model nu se suprapune cu autorul textului, ci cu autorul produs de text. Cu cât un text este mai bine scris, redactat, cu atât sporește plăcerea, căci doar atunci când se îngemănează imaginația, sensibilitatea și dorința, se naște opera literară/artistică a cărei asimilare de către masa de iubitori ai frumosului poate căpăta reverberații”.
Bukurani de Liviu Lungu, seria Proză, Editura Asdreni, Craiova, 2020, 170 p.
Un roman despre lumea albaneză, publicat de editura albanezilor din România. O lume izolată în cei mai aspri munți, o lume mereu atentă la kanun, nu este însă și o lume plată, izolată de întâmplări (sângeroase au ba), povești, eresuri, învățăminte. Lek Bukurani Berbecul, mezinul familiei, va ajunge să fie cel dintâi purtător al tradiției, până când tradiția capătă influențe și mai adânci, odată cu Preng-Elena, odată cu iubirea dinaintea morții. Până la urmă, se dovedește în câteva rânduri pe parcursul romanului lui Liviu Lungu, moartea este un prilej nu numai de noi răzbunări, ci și de reflecții, cum se întâmplă cu Preng, după o discuție aprinsă cu Lek Bukurani Berbecul: „Preng, parcă nervos, s-a apucat să îndrepte pereții gropii. Lek l-a lăsat cu ale lui, plănuind să-i vorbească mai târziu, în amănunt, despre kanun… Băiatul ăsta, care-i plăcea atât, care cine știe cum ajunsese să ducă viața tâlharilor sau a urmăriților de răzbunare, nu cunoștea temeinic kanun-ul și trebuia învățat. «Și nu am nici un drept să-l judec. Eu eram cel mai bun cunoscător al legilor, din toată Valea… Dar, dacă cineva mi-ar cântări faptele, ar spune că m-am abătut de la ele mai cu seamă în momentele importante!»
Lek Bukurani a coborât pe firul Râului în aval, înarmat cu plasa întinsă pe crăcan, dorind nu atât să prindă pește, cât să respire aerul împrejurimilor înecate. Călcând cu băgare de seamă pe bolovanii mari, a ajuns la Pietre fără să se ude.”