O întrebare/exclamație simplă, de la care începe filosofia și de la care Aurel Codoban pornește în recentul său eseu, intitulat Sentimentul straniu al vieții. Două sunt premisele meditației: a. viața nu există decât aici, pe pământ (implicit viața rațională), este ceea ce se numește în matematică o Singularitate; b. Înțelegerea aparține exclusiv vieții, nu Inteligenței Artificiale, sau vreunei alte „puteri” transcendente: „Înțelegem numai grație și în limitele vieții” (diferența dintre a cunoaște și a înțelege este lămurită pe parcurs). „…este viața o consecință a legilor generale ale Universului, o evoluție inevitabilă a acestuia, și atunci compatibilă în cunoaștere cu el, sau este doar o întâmplare, o excepție?” De la această neliniștitoare întrebare pornește totul. Și mai ales tragedia implicită a vieții: „Sentimentul tragic rezultă din asimetria situației: omul nu poate câștiga dar credința lui în viață îl obligă să lupte”. Și finalmente: „Suferința este incorectitudinea vieții față de viață, dar și forma ei naturală de a fi”. În această triangulație se petrece analiza gânditorului asupra de ce-ului vieții. „…sentimentul înseamnă, în acest caz, a încerca să înțelegi viața din interior, fără să ieși în afara cercului care te cuprinde”. Eseul, care curge firesc și fals colocvial (vezi și titlul împrumutat acestui text), este, de fapt, un lung silogism în care ideile își urmăresc cu strictă consecvență, more geometrico, consecințele. Ipoteza (nu poate fi, științific vorbind, decât o ipoteză) că viața este o singularitate, apărută „prin miracol” – voi reveni – numai pe pământ are cele mai surprinzătoare implicații, dacă ducem, cum face autorul, ideile până la capătul lor logic. Una dintre implicații este, de pildă, că, în cazul acceptării singularității, viața trebuie privită ca dar. Și o întreagă gândire teologică ni se ivește de aici. Și tot de aici survine și o anume etică eroică. Și o concepție asupra Istoriei ca „spațiu” de manifestare a Sacrului (autorul folosește intens majusculele, semn nu al vreunei emfaze, ci, cred, al unui anume tip de lectură filozofică, încercând să redea conceptelor un fel de autenticitate și puritate originare), pentru că Viața este sacră. „Când Sacrul aparține Istoriei, valoarea victoriei este superioară valorii vieții umane […] Formula societății occidentale contemporane s-ar putea să fie aceea a formalismului juridic, combinat cu sacralizarea vieții”. Tocmai Singularitatea vieții o face să fie sacră, să poată intra în mecanismul dedicatoriu al sacrificiului. Pentru că una dintre direcțiile eseului de față este și o descripție a lumii de azi, prin raportare la valorile vieții. Care suferă, poate, cea mai gravă mutație, de la modernitate încoace. Contemporaneitatea așezând sub pavăza sacrului trei lucruri, spune autorul: viața omului, cosmosul (natura) și istoria.
O primă dimensiune a analizei este cea pozitivă, științifică. Nici măcar în acest cadru nu se poate da o definiție completă a vieții: „Viața este un sistem chimic care se auto-susține și este capabil să treacă printr-o evoluție darwiniană”, citează autorul o definiție provenind de la NASA. A trage linia între viu și ne-viu nu este însă așa de simplu. Ce căutăm deci atunci când căutăm viață extra-terestră? Pentru că imediat ne lovim de o chestiune de teleologie: universul are sau nu un scop? Deoarece: „numai dacă Universul ar avea un scop, viața ar trebui să existe peste tot în Univers. Însă Universul nu are niciun scop”. Ergo: Viața apare ca o singularitate, în sens matematic. Este un experiment mental care ne dezvăluie urmări din ce în ce mai provocatoare.
Următorul palier este cel al vieții conștiente, adică al cunoașterii. Din nou ne aflăm în fața unui salt greu de făcut: apariția vieții duce cu necesitate la viața rațională, auto-analitică? Profesorul ne propune, în acest context, un cuvânt formidabil: comunicare tautistă. Adică în același timp tautologică și autistă. Pentru a marca astfel legăturile dintre cunoaștere – comunicare și înțelepciune. Pentru că există o „paralelă metaforică și metonimică” între viață și comunicare. Iar între cunoaștere și înțelegere este o altă deosebire de făcut. Aici este marcată discret „metoda” cercetării filozofice prezente care: „nu își propune să stabilească sensul vieții, ci se mulțumește să capteze un posibil sentiment actual al ei”.
Analiza înaintează spre descifrarea Minții. Adică a apogeului Viului. Apariția Inteligenței Artificiale a creat brusc (înainte de a fi descoperite eventuale, improbabile, inteligente extraterestre) un fel de diferență specifică față de inteligența umană. Și tocmai că ea impune o nouă perspectivă asupra obiectivelor și sensurilor Cunoașterii. Autorul insistă, pe limitele IA, care nu este decât o enormă bază de acumulare de date și combinatoristică a lor. IA eșuează, ne demonstrează eseistul, pentru că nu poate recunoaște viața din spatele imaginilor. Nu poate imagina povestea din spatele imaginii. Pe când IU accede la un alt palier: „Cunoaștem conform cauzelor, decodăm conform regulilor, dar de înțeles, înțelegem analogic. Adică înțelegem în conformitate cu experiența vieții organismului care suntem […] Ipoteza mea este că orice cunoaștere în temeiul vieții presupune analogie. Viața nu este nici numai cauzalitate, nici numai normativitate, ci mai mult metaforă, întrucât înțelegem cu propria viață, prin experiențele propriei vieți. Poate că ar trebui să fim mai atenți la metaforă care devine, astfel, semnul singularității vieții față de cauzalitatea naturală și normativitatea socială!”. Avem aici un nex al demonstrației. Viața este un fapt cultural, ea nu poate fi înțeleasă decât luând în discuție esența limbajului – care este metaforică, deci literară. „Metafora răspunde acestei exigențe, fiind miracolul unui semn pe care și cel care o produce, și cel care o receptează o pot înțelege fără cod – altul decât cel organic sau existențial al mecanismului percepției”. Dar nu avem, observă autorul, niciun criteriu al adevărului pentru o imagine de tip imagine metaforică. De aici suspiciunea tuturor felurilor de iconoclasm (Platon, Mozaism, Bizanț, Islam) față de imagine. O tensiune esențială a umanului, pe care IA nu o va putea reproduce. IA nu are, ca soldatul, „viață personală”, nu are un drum spre semnificații, ci le primește de-a gata.
Cercul următor este cel, să-i spunem, etic. Pentru că gândirea analogică este gândire a alterității. El este un sem(e)n al lui Eu. Și invers, firește („El este un Eu – ca și mine, – dar alt Eu decât Eu însumi”). Celălalt este încorporat în Eu prin poveste. Funcția de cunoaștere ca reglatoare a mitului în acest punct al demonstrației apare. Iar în alt context va spune: „în ordinea cunoașterii nu poți păcătui, în cea a înțelegerii, da”. Relația este fundamentul vieții (La început a fost Relația, spunea Martin Buber), organicitatea, (re)producerea implică relația, nu fabricarea, specifică mașinii (inclusiv, cândva, probabil, Inteligenței Artificiale). Într-un ton wittgenstein-ian autorul proclamă: „limitele interpretării tale sunt limitele proprii vieții tale”. Pentru înțelegere, viața este mediul. Pentru viață, înțelegerea este forma. Viața, cunoașterea și înțelegerea formează, aș spune, un triunghi echilateral care marchează spațiul nostru ontologic. Creierul nostru (chiar dacă povestea că nu-i folosim decât 10% din capacități rămâne un tenace și simpatic mit urban: nu, folosim integral capacitatea creierului, chiar dacă, paradoxal, nu știm – încă – în ce mod o folosim) are, din fericire, capacități limitate de stocare de informații, IA îl depășește cu ușurință. Dar nu stocarea de informații este esența vieții, nici măcar a memoriei, ci raportul cu timpul, experiența desfășurată în timp, care pentru IA rămân străine, ea funcționând sub semnul unui prezent atemporal. „Am putea spune că Inteligența Artificială există cunoscând deja, pe când omul cunoaște existând în timp. Or, Inteligența Artificială are o relație foarte diferită în raport cu timpul: ea rămâne imperturbabil și constant funcțională, capabilă de o atenție mereu trează, care nu obosește și reține fiecare secundă în mod egal”. Timpul și sacrul sunt elemente care separă inteligența vieții de orice alt tip de inteligență: „Sacralitatea vieții este epifania individuală a momentului, care rămâne în registrul sacrului numai un moment, decade apoi în profan și este înlocuit de un alt sacru în prezență individuală de moment ș.a.m.d.” Trei sunt nivelurile experienței umane a realității: a. percepția obiectelor sensibile, cunoașterea obiectelor; b. cunoașterea despre cunoaștere; c. cunoașterea despre cunoașterea de ordinul doi, adică înțelegerea sensului în raport cu existența. Și numai cu existența. „Ceea ce separă omul de Inteligența Artificială este însăși existența nivelului conștiinței experienței sale, care înseamnă puțin mai mult decât cunoaștere despre cunoașterea de ordinul doi” (foarte semnificativ acest bemol ironic: „puțin”!). „Dar cine are înțelegere poate opera cu lucruri, obiecte și concepte pe care nu le cunoaște. Numai omul interpretează semnele, ca ființă analogică. Computerele însă nu pot face asta, iar pentru bunul Dumnezeu, problema nu se pune”. Dacă, din perspectiva rațiunii noastre, așa cum ne-a condus până aici articularea meditației, viața poate apărea drept o singularitate, schimbând perspectiva, din capătul celălalt, omul, cu biata lui viață, poate apărea și el ca o singularitate: „Dar această perspectivă este reversibilă și ne putem întreba dacă nu cumva, dinspre o viitoare Super-Inteligență-Artificială – sau dinspre divinitate – (sugestivă alăturare n.m.), omul cu viața lui va fi fiind și el o singularitate, ceva pe care, chiar dacă o viitoare absolută Super-Inteligență-Artificială o poate cunoaște, el nu o poate înțelege?!” Un cuvânt cheie pe care-l folosește gânditorul este resemnificare. Lucrurile își schimbă sensul, sunt interpretabile, și asta creează posibilitatea libertății. „În ordinea unei cunoașteri atotputernice, situată prin aceasta într-o eternitate fără timp și spațiu nu e loc pentru libertate. În schimb, în înțelegerea care nu știe, dar interpretează mereu e loc pentru resemnificarea care ne face să fim liberi în timpul curgător și limitat al vieții noastre! Dar, inerent, ne și face vulnerabili la greșeli…”
Aici se cuvine să aruncăm o privire mai atentă titlului lucrării, căci este nu un didactic „eseu despre viață”, ci precizează sentimentul straniu al vieții. Și substantivul și adjectivul sunt cu șart aici, fixează miza. Autorul îl citează pe psihologul Antonio Damasio: „nu suntem mașini gânditoare care simt, ci suntem mașini simțitoare care gândesc”. Sense and sensibility, vorba romanului clasic. Decizia, în sens gnoseologic și etic, ține de multe dimensiuni ale ființei umane, niciodată nedepinzând numai de rațiune: „Creierul, corpul și mediul conlucrează în luarea unor decizii, iar organismul nu numai că se autosusține, dar se și autorepară”. Nu e straniu? Desigur, pentru că viața introduce ceva ce nu există în lumea fizică. Plus încă un element: lupta. „O luptă-i viața…” zice poetul, dar viață înseamnă, de fapt, tot timpul, supraviețuire. Luptă sau fugi… sunt cele două impulsuri fundamentale ale vieții. „Existența fiecărui organism este un privilegiu pentru care el luptă, dar pe care oricine i-l poate lua, asumându-și aceeași condiție”. O altă reacție, posibilă atât în lumea zoologică, cât și în cea morală, este paradoxalul: prefă-te mort. Formă de adaptare la mediul ostil. Dar tot aici intră și comportamentul religios, al ascetului. Pentru care Lumea însăși, începând cu corpul, este mediul ostil. Dar intră simultan și soluția morală a altruismului, a abolirii ego-ismului. Nu întâmplător soluției i se spune mortificare. (A scris despre ea din punct de vedere social-istoric și moral Steinhardt, în preambulul la Jurnalul Fericirii). De aici autorul deschide o nouă discuție despre sacru, sacrificiu și sacrilegiu. Trăim cu ideea că viața omului este sacră. Vaste eșafodaje teologice și filozofice s-au ridicat de aici. Și abia din acest moment este adusă în discuție mai pregnant și chestiunea morții. Adică jocul principial al lumii: „Tot ceea ce este în viață e, astfel, fie în urma morții a ceva, fie în urma asimilării a ceva”. Adiacent, este discutată în acest context și chestiunea iubirii, ca raport sacrificiu – asimilare (a celuilalt). Viața ține la un loc sacrul – sacrificiu cu sacrul – sacrilegiul, și asta îi conferă completitudinea și, aș zice, misterul funcțional. Astfel, cercul hermeneutic se apropie de închidere, concluzia acestei secvențe a demonstrației fiind: „Dacă spunem că omul supraviețuiește, spunem că el trăiește, de fapt, peste posibilitățile efective ale vieții”. Neliniștitoare concluzie!
Această abordare panoramică este rezumată la un moment dat astfel: „Am folosit, astfel, interpretarea și înțelegerea, relaționarea, jocul și negocierea, sacrul sacrificial și sacrul sacrilegial ca metafore sau metonimii pentru ceea ce poate semnifica viața”. Recapitularea aceasta este treapta pentru abordarea din perspectiva comunicațională. Întrebarea este simplă: cum ajută comunicarea la înțelegerea vieții? Pentru că viața însăși este (și) comunicare, câtă vreme comunicarea este forma privilegiată a Relației. Ajungem la o aporie: „Pentru viață, de fapt, trecutul și viitorul nu există. Sau există numai așa cum lumina-enunțare îmbătrânește în enunțul-său-materia”. Prins în această capcană, omul își trăiește ceea ce el însuși și-a denumit condiția. „Din punct de vedere strict al vieții, omul este un animal nevrotic, unul care gândește mai mult decât ar fi fost adecvat biologic și evolutiv”. Autorul verbalizează astfel o neliniște, un „sentiment obscur” pe care cred că îl avem foarte mulți: „Este probabil ca forma actuală de om să fi atins limita capacității sale de abstractizare […] Nu știu dacă nu cumva, omul a inventat computerele ca să abstractizeze în locul lui și dincolo de limitele sale mentale, tot așa cum a inventat alte mașini ca să îi preia muncile fizice care erau peste puterile lui…”. Băgăm de seamă cu nu am scris până acum mai deloc (nici autorul nu o face frecvent) cuvântul moarte. „Murim pentru că, indivizi fiind, suntem limitați și pentru că viața încearcă să se autoperfecționeze continuu. În nesfârșita sa adaptabilitate, viața pare să existe pentru a sfida limitele […] moartea e un fel de ajutor din partea vieții pentru a scăpa de povara individualității limitative. Proiecția în viitor prevede un univers în răcire, în care, în consecință nu vor mai supraviețui decât roboții, „aceștia putând fi activi în condițiile unei penurii accentuate de energie și a răcelii cosmice”. Aș sugera o perspectivă exact opusă, una dintre minunile creierului este tocmai extraordinarul său randament: obține rezultatele magnifice care înseamnă civilizația umană (inclusiv peste nivelul trei de abstractizare) cu un consum energetic incredibil de redus. Roboții de care amintește autorul mi-e teamă că vor pieri tocmai din lipsă de energie, randamentul lor pentru a supraviețui ar cere consumarea întregii energii a universului. Nu intră în tema cărții de față, dar observ că se deschide aici vasta dezbatere bioetică: unde e viața, în organismul integral sau în ficatul ori rinichiul transplantate după ce donatorul e declarat în „moarte cerebrală” (ce expresie!) și care rămân „vii” în noul corp? Sau ce facem cu oameni de tip „Schumacher” care „trăiesc” (despre aceste ghilimele este în fond cartea) ani de zile cuplați la aparate?
Splendid este că demonstrația își atinge culminația prin invocarea, neașteptată, a conceptului de grație. Omul, acest „ciob holografic”, cum este fericit caracterizat, reflectă, prin grație, universul. „Grația, ca valoare, emană din întregul vieții, ca și de la divinitate”. „Grația definește flexibilitatea funcțională și adaptativă a vieții.” Se construiește astfel un umanism specific erei noastre post-umaniste, nesolipsist, îndreptat și îndreptățit spre/de către grație: „După cădere, omul poate, prin propria voință, să nu facă răul, dar pentru a face binele, are nevoie de grația divină”. Nu știu dacă aflăm la sfârșitul acestei cărți (prezumțioși cum suntem) ce este viața, dar cu siguranță avem o imagine clară asupra întrebărilor pe care ea și le pune prin noi. Și nu este deloc puțin…
Aurel Codoban, Sentimentul straniu al vieții, eseu,
Editura Școala Ardeleană, 2023