Într-un recent volum de eseuri, Arhitectura memoriei, Răzvan Voncu spunea că pentru a scrie o istorie a literaturii române azi nu mai este posibil să se pornească de la un inventar de nume și cărți, ci de la definirea generală „a valorilor culturale”. Această observație pleacă (și) de la modul industrios în care apar cărțile astăzi, greu de citit și de prins într-un plan critic, când „tehnica de tipărire” permite publicarea într-o devălmășie greu de urmărit a scrierilor mai mult sau mai puțin inspirate. Chiar și autorii care altădată își controlau aparițiile editoriale, pregătind îndelung impactul cu publicul cititor, au intrat în frenezia tipăririi cărților, dar cu cât rafturile librăriilor sunt mai pline, cu atâta pofta de citit pare să fie mai redusă. Crizei de „supraproducție editorială”, care a devalorizat chiar ideea de carte, de operă finită-definită, un critic de azi nu poate să îi opună decât o selectivitate severă, să își definească un „canon critic” pe care să îl susțină cu operele (cărțile) extrase din noianul aflat la dispoziție. Mai mult, tendința de globalizare a literaturii, cu treceri rapide peste bariere de limbă, de sensibilitate, de civilizație, cu uniformizarea unui mod de viață la nivel planetar, face ca vechea distincție între sincronism, tradiționalism și avangardă să nu mai fie prea funcțională, să ne regăsim într-un prezent continuu în care cultura să fie un bun de consum, ca oricare altul. Canonul literar pare să se recunoască învins de consumism, vremea proiecțiilor literare deschizătoare de drumuri a cam apus, meseria de scriitor nu pare să se mai manifeste în turnul de fildeș, ci în mall-ul din centru. Sub presiunea globalizării și uniformizării literaturii vremii noastre, triada sincronism, tradiționalism, avangardă pare să se fi modificat esențial. Sincronismul în spațiu și timp este acum o condiție a viabilității operei literare, tradiționalismul se rezumă la teme oarecum localiste, iar avangarda se manifestă ca o formă de curaj, pentru oricare scriitor, de a fi altfel sau chiar de a rămâne el însuși. În fața acestei situații, criticul literar pare a juca rolul unui Don Quijote care trebuie să aleagă valorile/ operele care definesc un anumit moment literar, să parieze pe cărțile (și numele autorilor) care ar putea rămâne (măcar o vreme) în „conștiința” epocii.
La această selectivitate extrem de severă recurge Răzvan Voncu în Poeți români de azi, volumul II, precizând în „argumentul” însoțitor că, față de volumul precedent, actul critic este, de această dată, dincolo de validare, unul de întâmpinare, „pariul cu viitorul” fiind unul esențial pentru a intui o perspectivă a poeziei române.
Abordarea criticului este una metodică, respectând o istoricitate, o „creștere” temporală, o cronologie lirică. Prima parte cuprinde poeții dintr-o așa zisă „generație pierdută”, în general nume uitate, neglijate de critica literară mai nouă, neglijate chiar de cititori. Poeții selectați au chiar destine speciale, marcate de istorie, modificate de istorie. Cazul poetei Eta Boeriu, strălucită italienistă, membră a Cercului literar de la Sibiu, de exemplu, se supune tribulațiilor epocii bolșevic-comuniste, viața sa având o turnură cu adevărat tragică. Căsătoria cu profesorul universitar italian Umberto Cianciolo,
care preda la Universitatea din Cluj, îi este „desfăcută” în urma deconspirării unor complicații matrimoniale ale soțului său, cu un divorț nerecunoscut în Italia, de Vatican, divorț care se produsese pe vremea lui Benito Mussolini, care legalizase, pentru o perioadă scurtă, divorțul. Ca efect, poeta se refugiază în traducerea clasicilor italieni, poezia sa, blagiană în expresie, trecând în plan secund. Răzvan Voncu îi face dreptate poetei, reluările unor poeme, din volumul Miere de întuneric, apărut în anul 1980, fiind o demonstrație de mare virtuozitate lirică. Din păcate, spune criticul, „este straniu ca asemenea poezie să fie aproape uitată în superficialitatea și prezenteismul ce caracterizează epoca noastră”. Un alt caz este acela al lui Corneliu Coposu, omul care „a făcut istorie”, cunoscut mai puțin ca poet, ca scriitor. Volumul său de poeme, apărut în anul 2019, prefațat de Ana Blandiana, adună creații din închisoare, păstrate mai mult în memoria colegilor de suferință, care le-au reprodus după ce au fost puși în libertate. Poeziile lui Corneliu Coposu „nu clatină ierarhiile poeziei postbelice”, spune Răzvan Voncu, dar ele „au un conținut moral autentic” și reprezintă „memoria vie a unei epoci de suferință națională”.
Un alt capitol, consistent, este dedicat poeților șaizeciști și optzeciști, situați într-o „sistemică” istorică și paradigmatică, poezia de după dezghețul ideologic din deceniul șapte al secolului trecut, fiind într-o contiguitate firească. Definițiile critice ale lui Răzvan Voncu esențializează opere și destine poetice cu o precizie chirurgicală. La Cezar Ivănescu, de exemplu, remarcă „versul șlefuit, dar puternic, în care vitalitatea și fragilitatea sunt amestecate imperceptibil”. Poezia lui Constantin Abăluță, mai ales din ultimele volume, îl îndreptățește pe acesta să aspire la o situare privilegiată în „tabloul critic al generației sale”, pe când Nora Iuga este poeta care se reinventează de la carte la carte, poezia de maturitate având „notele grave ale solitudinii și evanescenței”. O poetă recuperată critic de Răzvan Voncu este Monica Pillat, o nedreptățită a epocii comuniste, pe care a traversat-o cu seninătate totuși, poezia sa nu a preluat „tragismul” existenței, ci a fost un refugiu „în lumina mediteraneeană a poeziei bunicului său Ion Pillat”. În „cazul” Gheorghe
Grigurcu, poetul și criticul se află într-o confruntare, metaforic vorbind, „pe viață și pe moarte”, din care poetul, într-un final, câștigă. Poezia lui Grigurcu este originală, adesea poeziile sunt „ilustrate enigmatice” trimise din „târgul mic” în care viețuiește, în același timp esența lirismului său „nu este tragismul, ci amărăciunea”. Recuperarea pentru poezia românească a basarabeanului Dumitru Matcovschi este salutată de către Răzvan Voncu ca o întoarcere „în fine, acasă, în istoria literaturii române”, după fixarea operei poetice a acestuia într-o antologie reprezentativă, realizată de Andrei Țurcanu și Emilian
Galaicu-Păun.
Optzeciștii sunt reprezentați în acest volum de Ion Cristofor („în poezia sa cuvintele ascund mai multe răni decât dezvăluie”), de Ioana Ieronim („o poetă cerebrală, dar deloc lipsită de senzorialitate”), de Virgil Mihaiu („poet discret, cu o frumoasă retorică a marginalității”), Călin Vlasie („eliberat de limbajul tehnic-neologizant al începuturilor”), Andrei Țurcanu („un optzecist atipic, care deconstruiește transparentele mituri ale omului recent”). O „Addenda
la poeți români de azi, I”, îl recuperează pe Nicolae Prelipceanu, la care criticul remarcă „mobilitatea sa afectivă și ambitusul larg al vocii, dublate de o remarcabilă brevilocvență a discursului”.
Alt capitol, la fel de consistent, este cel numit „Poeți afirmați după anul 1989” și adună nume de vârste diferite, de valori diferite chiar, într-o interesantă „devălmășie”, care vorbește, de fapt, despre caracterul dinamic al poeziei române contemporane. Varujan Vosganian, prozator de excepție, scrie „poezie împotriva curentului”, pe când Ioan Pintea „furnizează un tonic sentiment de autenticitate”. Un poet basarabean, Grigore Chiper, este recuperat „metodic”, argumentele lui Răzvan Voncu sprijinindu-se pe o operă mai puțin receptată critic în literatura română a epocii, concluzia fiind una fără echivoc: „…este un poet special, postmodern fără emfază, liric fără sentimentalism și abstract atât cât trebuie”. La fel, poetul basarabean Dumitru Crudu, ajuns la o fază fastă a poeziei sale, „depășind faza protestului dizolvant și a intrat, reconfortant, în cea a creației poetice propriu-zise”. Și tot din Basarabia, sunt recuperați critic, argumentat, Vitalie Răileanu („un poet autentic”) și Maria Pilchin („se joacă liber cu livrescul”), Răzvan Voncu făcând dreptate unor poeți talentați, dar pe nedrept neglijați în România. Emil Nicolae, un poet care și-a dezvoltat opera și eul poetic în ultimele decenii, este „un poet al profunzimilor”, iar poezia sa este „neprefăcută”, pe când Vlad A. Gheorghiu scrie „o poezie suplă”, cu „obsesia purității într-un fermecător ev impur”.
Celelalte capitole se referă la „confesiunea poeților” (Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ana Blandiana, Monica Pillat, Ion Mureșan, Mihail Gălățanu), la „poeți de altă etnie în limba română” (Adam Puslojic, Miljurko Vukadinovic,
Marko Béla, Karácsonyi Zsolt) sau la „poezia în antologii” (Eugen Lungu, Daniel Ioniță, Nicu Ciobanu, Eugen Nistor).
Critic extrem de selectiv, și deloc concesiv, Răzvan Voncu „construiește” (astfel) o istorie a literaturii române, făcută „la pas”, cu o răbdare care excede sentimentul de perisabilitate pe care îl emană opera unui scriitor. Criticul fixează valoarea unei opere, o re-confirmă pentru cititorul care se descurcă greu într-o mare de cărți din literatura română, care pare, în multe momente, sufocată de un elan editorial ce nu mai face (niciun) recurs la valoare.
Răzvan Voncu, Poeți români de azi, vol. II,
Editura „Școala Ardeleană”, 2023