Moartea lui Mihai mi-a adus mai mult decât mâhnirea profundă generată de despărţirile premature. Ea a făcut sensul mai deschis ca oricând, adevărul mai nebulos ca niciodată. Neaşteptata veste a decesului său m-a obligat să mă confrunt cu o perioadă a vieţii mele pe care – precum mulţi dintre contemporanii mei – o îngropasem sub un covor de amnezie confortabilă şi răspunsuri facile.
* * *
O ceaţă gălburie, bolnăvicioasă, străpunsă uneori de razele timide ale soarelui de martie, înghiţise Bucureştiul de câteva zile. Grămezi murdare de zăpadă zăceau pe peroanele Gării de Nord, topindu-se alene într-o zloată noroioasă. Aveam întâlnire cu Raluca, sora lui Mihai, unica sa rudă apropiată. A sosit târziu, cu câteva clipe înainte de plecarea trenului. Mi-a lăsat la picioare o veche valiză de piele cafenie şi s-a repezit să urce în ultimul vagon al trenului.
„Mihai mi-a spus să-ţi las ţie moştenirea lui spirituală – aşa a numit-o el. Şi a zis că tu eşti singurul care vei şti ce să faci cu ea…” Raluca a mai strigat ceva de pe scara vagonului, dar vorbele nu mi-au ajuns la urechi. Faţa ei măcinată de jale s-a mistuit în ceaţă.
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns acasă. Singura mea dorinţă era să aflu ce e „moştenirea spirituală” a lui Mihai. Valiza ponosită conţinea mii de pagini de articole decupate din reviste, interviuri, materiale de arhivă, studii ştiinţifice şi jurnalul său intim. Ce l-o fi apucat pe Mihai să-mi încredinţeze mie această „moştenire”?…
Da, într-adevăr, am fost buni prieteni din copilărie, împărtăşind multe pasiuni și nebunii. Dar am ales căi diferite în viaţă şi anii de facultate au lărgit distanţa dintre noi. Mihai a devenit noua stea a secţiei de psihologie. Eu am rămas împotmolit, ca să zic aşa, în vechea mea dragoste pentru filme şi literatură, ceva ce Mihai privea cu condescendenţă. „Hmm, literatura – cea mai supraapreciată, supraestimată minciună din lume!”, mă tachina el ori de câte ori ne mai întâlneam la o beţie ieftină studenţească.
Temperamental, Mihai a fost un om de ştiinţă până în măduva oaselor. Studiul obiectiv, asiduu, atenţia meticuloasă la detalii şi fapte au dat roade şi în cele din urmă a obţinut un post la unul dintre cele mai prestigioase institute de cercetare ale României – o raritate într-o ţară în care nepotismul şi sicofantismul erau suverane. Cu siguranţă, într-o bună zi ar fi ajuns o somitate mondială dacă nu ar fi fost „implicat” într-un incident politic de tristă notorietate.
Mihai a fost unul dintre sutele de intelectuali, artişti şi oameni politici care au devenit victime ale bizarului scandal numit „afacerea meditaţiei transcendentale”, una dintre cele mai ample epurări politice ale epocii post-staliniste. Faptul că un regim comunist pedepseşte aspru pe cei ce se fac vinovaţi de activităţi împotriva sistemului nu este surprinzător. Ceea ce face ca acest incident să fie deosebit de sinistru este persecutarea capricioasă a sute de persoane nevinovate, persoane care au fost invitate sau chiar obligate de autorităţi să ia parte la activităţi ce vor fi apoi catalogate ca „anti-comuniste”.
Mihai a respectat toate regulile sistemului de la bun început. Ȋntr-un mod straniu, soarta lui a fost legată de acest incident de la banalul său prolog până la epilogul kafkian. Ȋn 1979, Mihai a fost însărcinat să întocmească un raport asupra practicii meditaţiei transcendentale destinat Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.
Aceasta s-a întâmplat la doi ani după primele sesiuni de meditaţie transcendentală oficial sancţionate în România. Mihai a evaluat favorabil potențialele beneficii de relaxare şi concentrare ale practicii, subliniind însă necesitatea unor date şi experimente suplimentare. Ȋn plus, a atras atenţia şi asupra „ritualurilor de coloratură religioasă care însoţesc meditaţia transcendentală”. Ca marea majoritate a populaţiei la acea vreme, Mihai nu credea în marxism-leninism, dar știa perfect ce aşteptau autorităţile de la el. Lipsa menţionării „elementelor religioase” ar fi putut însemna semnarea mandatului propriei sale arestări.
Mihai nu a aflat niciodată ce s-a ales de raportul său. Aproape că uitase de el până într-o bună zi din ianuarie 1981. Alături de 22 de colegi de la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice, a primit dispoziția să ia parte la un experiment. Cercetătorii aleşi de autorităţi trebuiau să studieze practica meditaţiei transcendentale direct de la un specialist străin venit în vizită în România. Sarcina lor era de a evalua în mod obiectiv potenţialul practicii pe baza propriilor experienţe.
Din punct de vedere ştiinţific, procedura era logică. Cunoaşterea directă a meditaţiei transcendentale, obţinută în cursul a patru stagii intensive, a făcut posibilă redactarea unui raport detaliat, trimis de data aceasta Ministerului Educaţiei şi Comitetului Central al Partidului Comunist. Ȋn esenţă, concluziile raportului repetau evaluarea făcută de Mihai cu câţiva ani în urmă: tehnica de bază a meditaţiei este benefică, dar ritualurile ce o însoţesc nu corespund „valorilor ateiste care definesc societatea socialistă”.
„Ȋntocmit conform logicii ştiinţifice, jucat elegant din punct de vedere politic”, îmi povestea Mihai la câteva zile după raport în timp ce sorbeam un pahar de Fetească tămâioasă – vinul lui preferat.
Autorităţile comuniste nu au dat niciun răspuns raportului prezentat de Mihai şi de colegii săi. Ȋntre timp, meditaţia transcendentală ajunsese la modă printre elitele mondene, inclusiv printre cadrele de partid mai „rafinate” şi odraslele lor chinuite de plictiseală socialistă.
Nimic deosebit până într-o zi din februarie 1982 când fulgerul teroarei i-a lovit pe toţi cei implicaţi în această „mişcare”. Un articol vitriolant publicat într-o revistă de propagandă a partidului denunţa meditaţia transcendentală ca fiind un cult subversiv. Pe deasupra – insinua articolul –, practicanţii acestui cult nu numai că încalcă normele fundamentale ale ideologiei „noastre” ateiste dar sunt şi trădători de ţară.
Un uriaş val de epurări a dislocat din rădăcini vieţile a sute de „practicanţi” şi a afectat destinele a mii de persoane doar tangenţial sau deloc implicate în această „afacere”. Nu toţi au fost loviţi însă cu aceeaşi duritate. Unii au fost pedepsiţi sever, dar albia vieţii lor, oricât de zguduită ar fi fost ea, a rămas mai mult sau mai puţin neschimbată. Alţii au trecut prin experienţe atât de dezumanizante încât vieţile lor au fost cu totul strivite.
Vă închipuiţi că Mihai şi colegii lui au scăpat teferi, nu? La urma urmei, ei au avertizat autorităţile asupra incompatibilităţii ritualurilor meditaţiei transcendentale cu „valorile ateiste ale societăţii noastre”. Imediat după primele atacuri publice asupra noului „cult”, Mihai era de fapt optimist în ceea ce priveşte viitorul său. Naivitatea i-a fost însă zdrobită la numai câteva săptămâni de la începutul persecuţiei.
Directorul principal şi directorul adjunct al Institutului au fost mai întâi obligaţi să-şi retracteze erorile ideologice. Au făcut-o căci aceasta era singura cale de a supravieţui. Dar au implorat autorităţile să verifice rapoartele oficiale depuse la organele de partid şi de stat, aceleaşi organe care au dat dispoziție să cerceteze direct practica meditaţiei transcendentale. Cererea lor nu a făcut decât să complice lucrurile. Directorul şi adjunctul lui au fost concediaţi şi daţi afară din partid, fiindu-le interzisă ocuparea oricăror poziţii oficiale.
Persecuţia nu s-a oprit aici. După câteva luni, întregul institut a fost desfiinţat. Motivul direct al deciziei a fost refuzul personalului de a condamna în mod public „actul de trădare” al foştilor superiori. Mihai a fost identificat ca unul dintre principalii „suspecţi” din cauza faptului că, de ani de zile, fusese conştient de „pericolul” meditaţiei transcendentale (deşi rapoartele sale avertizaseră asupra posibilelor riscuri!). Ȋn cele din urmă, a fost arestat şi torturat luni de zile fără nicio acuzație oficială.
Mihai nu mi-a spus niciodată despre această amară perioadă a vieţii sale. Probabil nu a împărtăşit-o nimănui. Jurnalul său – scris, fără îndoială, la câtva timp după întoarcerea acasă – a deschis pentru prima dată o fereastră asupra acestor sumbre amintiri. Lectura sa nu este însă uşoară. Adesea frazele se întrerup, incapabile să ţină pasul cu agonia internă. Uneori ele se topesc într-un haos de mâzgăleli. Poate Mihai mi-a încredinţat „moştenirea spirituală” sperând că un iubitor al artelor ar putea găsi vreo semnificaţie în această mlaştină de cuvinte şi linii misterioase ce arată mai degrabă ca o reprezentare abstractă. Nu mă simt la înălțimea unei asemenea sarcini, dar ceea ce pot face este să reproduc câteva pagini din jurnalul său, pagini care sunt cât de cât inteligibile.
***
JURNALUL LUI MIHAI
Ȋn detenţie
- O zi pe la sfârşitul lui mai –
Ȋntuneric din nou. Să fi trecut câteva minute – sau ore… ori poate zile… – de la ultimul interogatoriu. Am pierdut firul timpului, zăcând pe un pat de fier, fără saltea, fără pernă. Sau poate că mă prăbuşisem pe duşumeaua umedă a celulei. Ce contează? Măcar să mă lase să dorm. Dar nu! Iar mă târăsc brutele în lumina nemiloasă a neonului.
Ȋntrebare, după întrebare – uneori zbierate, alteori şoptite. Toate se reduc la „mărturiseşte ce ai făcut”.
– Nu am făcut decât să urmez ordinele care mi s-au dat. Şi să ştiţi că am prevenit autorităţile asupra elementelor necorespunzătoare din practica meditaţiei transcendentale.
Nu e pentru prima dată când le spun asta imbecililor de la Securitate. Dar nimănui nu-i pasă de fapte şi logică. Probabil li s-a ordonat să fie imuni la orice explicaţie ce nu reprezintă mărturisirea unei infracţiuni. Dar ce infracţiune? De ce mă acuză?…
– Asta nu-i totul. Ai semnat şi o adeziune la acest cult, nu?
– Nu e vorba de aşa ceva! Toţi participanţii au trebuit să-şi scrie numele la intrarea în sala unde se practica meditaţia transcendentală.
– Deci a fost un complot organizat?
– Nu! Nu uitaţi că am participat la aceste stagii după primirea unui ordin de la partid şi…
Un croşeu puternic în coaste mi-a fracturat argumentaţia.
– Şi ai promis să nu-ţi divulgi numele secret primit în timpul acestor întruniri, nu-i aşa?
– Cred că vorbiţi despre mantra personalizată, despre cuvântul sanscrit sau silaba sacră pe care fiecare practicant o primeşte pentru practica meditaţiei…
Un şut mârşav în stomac mi-a reamintit că nu făceam o prelegere academică.
Uşa se deschide… Paşi lenţi, măsuraţi… Să fie oare ultimele clipe de viaţă?… O mână fină, puţin umedă, mă ajută să mă ridic şi îmi oferă o ţigară. Ezit… dar în cele din urmă o iau. E maiorul însărcinat cu investigaţia.
– Eu te cred. Nu ai făcut nimic rău din proprie iniţiativă. Dar spune-mi: ţi-au cerut cumva indivizii ăștia care vă iniţiau să daţi informaţii speciale, cu alte cuvinte, să spionaţi pentru ei?
– Nu, categoric nu!
– Bun, o să revenim la asta mai târziu, dar ce ne interesează acum este adevărul despre… despre puterile supranaturale…
Maiorul se opri, brusc cuprins de o tuse nervoasă. Să fi fost fumul înecăcios? Ori stupiditatea întrebării? Expresia feţei trăda o jenă abia mascată.
– Poţi să zbori, să te faci invizibil sau să treci prin pereţi?
– Glumiţi, nu?
– Răspunde la întrebare!
Maiorul îşi ridică privirile către subordonaţi, nişte gorile care abia aşteptau să dea ajutor cu pumnii şi picioarele.
– Am citit, în literatura tradiţională indiană, despre yoghini care au asemenea puteri, dar, sincer să fiu, eu nu cred în astfel de superstiţii.
– Hai, mărturiseşte, ai tu, personal, sau alţii asemenea puteri?
– Nu! Nu pot să zbor sau să mă fac invizibil. Poate că voi puteţi…
Bum! – un pumn, şi… încă unu’, … şi încă unu’…
– Dar poate că ai reuşit să deprinzi măcar tehnica de a trece prin pereţi?
– E pur şi simplu o tâmpenie. Credeţi că aş fi rămas aici dacă aş avea o asemenea putere?
Gorilele nu sunt dispuse să intre în subtilităţi logice. Nici azi, nici mâine, nici zilele care urmează. Aceleaşi zile, aceleaşi întrebări, aceeaşi mizerie existenţială…
***
Următoarele pagini ale jurnalului sunt în mare parte mâzgăleli ininteligibile mustind de un chin adânc ce amintesc de universul Ţipătului lui Munch.
Ȋn cele din urmă, Securitatea l-a eliberat pe Mihai fără nicio acuzaţie. Dar totul în viaţa lui s-a schimbat în mod radical. A fost suspendat din posturile de cercetare pe termen indefinit. Autorităţile l-au repartizat ca muncitor necalificat pentru a curăţa echipament industrial într-o fabrică de produse chimice – „singura slujbă disponibilă”, i s-a spus.
Revoluţia din 1989 i-a restituit libertatea politică şi socială. Nu însă şi pacea sufletească. Mihai s-ar fi putut întoarce în lumea universitară, dar a ales să devină profesor de istorie la o şcoală gimnazială din provincie. „Pentru a ajuta noile generaţii să privească lumea într-un mod raţional” – mi-a spus cu un zâmbet timid când, întâmplător, am dat nas în nas cu el pe la începutul anilor 1990. „Şi, în plus, o să am timp berechet.”
Timpul era într-adevăr o problemă arzătoare pentru Mihai: de ce şi cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Chiar și cele mai tiranice sisteme social-politice necesită o „logică”, indiferent cât de deviantă ar fi ea, la fel cum limbile, până și cele mai primitive (cea a totalitarismului înscriindu-se printre ele!), au nevoie de o gramatică.
Mihai nu era singur în efortul de a dezlega acest enigmatic capitol din istoria socialismului românesc. De-a lungul anilor, multe victime ale „afacerii meditaţiei transcendentale”, alături de numeroşi cercetători şi jurnalişti, au încercat să găsească răspunsul. Unii au susținut că această absurdă serie de evenimente a fost cauzată de neglijenţă şi erori birocratice care au permis, uneori chiar încurajat, practica meditaţiei transcendentale. Nu! – au spus alţii – totul a pornit chiar de la Elena Ceauşescu, temuta soţie a detestatului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Adevărul este – au afirmat alţii – că acest complot machiavelic a fost plănuit de Securitate pentru a elimina intelectuali, artişti şi membri de partid mai liberali care dădeau sau ar fi putut da dureri de cap conducerii supreme.
– Toate acestea nu reprezintă decât factori colaterali. Ştii care e problema cu tine şi cu toţi ceilalţi amatori care încearcă să analizeze esenţa evenimentelor istorice? Voi patinaţi pe suprafaţa realităţii, incapabili de a atinge miezul problemei. Identificarea cauzalităţii esenţiale trebuie lăsată pe seama cercetătorilor profesionişti!
Mihai aproape că urla la mine în mica cârciumă în care intrasem. Apoi îşi sorbi vinul în grabă şi se repezi să prindă ultimul tren către trista lui garsonieră, unde nu-l aşteptau decât vrafuri de hârtii şi teze necorectate.
Dar căutarea acerbă, maniacă, a dat în cele din urmă roade. Norocul i-a surâs şi a obţinut acces la jurnalul misteriosului „tovarăş P.”, un apropiat în care Ceauşescu avusese o nemărginită încredere. După luni de negocieri, familia „tovarăşului P.”, care între timp decedase, i-a permis să copieze numai acele pagini din jurnal privitoare la „afacerea meditaţiei transcendentale”. Ele au fost însă suficiente pentru a descoperi „miezul problemei”, un eveniment din viaţa lui Ceauşescu petrecut într-o noapte a anului 1982.
Mihai era pe cale să înceapă monografia definitivă a acestei „afaceri” de tristă notorietate când un necruţător atac de cord i-a răpit viaţa. Faptul că şi-a dorit ca descoperirile sale să devină cunoscute unui larg public este uşor de înţeles. De ce însă am fost eu „cel ales” să duc această misiune la bun sfârşit rămâne un mister. Dintre toţi prietenii şi colegii lui Mihai eu sunt cel mai puţin legat de lumea ştiinţelor exacte. Să fi fost datorită faptului că eu eram cel mai susceptibil de a spune „da” ultimei sale dorinţe? Sau poate a simţit că „miezul problemei” se reduce la o secvenţă narativă? Drept să spun, nu ştiu…
Oricare ar fi fost motivele sale, singurul mod în care eu aș putea reda „miezul problemei” este să țes straniile evenimente ale funestei nopţi într-o povestire. Pentru a proteja identitatea persoanelor care nu erau figuri publice la acea dată, le-am schimbat numele. Restul rămâne fidel descoperirilor lui Mihai.
***
Miezul problemei
– O noapte din viaţa lui Ceauşescu,
reconstruită pe baza notelor lui Mihai D. –
Apropiindu-se cu mişcări şerpuitoare, veniţi din măruntaiele mâniei, cu feţe cadaverice, orbitele sclipind alburiu, năpădite de viermi… O beznă sufocantă… tăcere paralizantă… Corpurile vinete, duhnind a ură şi răzbunare, ies în roiuri din pereţi şi plutesc deasupra patului său în stranii poziţii acrobatice. Ȋncercă disperat să cheme garda, dar creaturile i-au înăbuşit orice horcăitură, l-au imobilizat, gâtuindu-l fără milă…
– Uită-te la tine, tovarăşe Ceauşescu, preamărit Preşedinte al Republicii Socialiste România, erou între eroi! Nu eşti nici măcar în stare să tragi aer în piept.
Se luptă din răsputeri, dar blestematele creaturi au supt până şi ultima picătură de oxigen. Totul în jur devine o mlaştină putredă, un infern înăbuşitor lipsit de aer şi lumină.
– Lă…sa…ţi-mă…!, buzele uscate reuşesc să lege numai câteva silabe abia perceptibile în liniştea lugubră ce-l învăluie ca un giulgiu. Dar, în sfârşit, a reuşit să îngâne ceva. Ȋn sfârşit, a reuşit să tragă aer în piept. Poate oare să-şi mişte degetele? Da, poate! Şi ochii? Pleoapele sunt grele, lipicioase, dar în cele din urmă se deschid. Dormitorul arată neschimbat. Şi nu se vede nicio creatură.
– Ce-i asta?, propriile-i şoapte dau răgaz creierului să se târască înapoi la realitate.
– Coşmar?!… Da, sigur… Trebuie că-i din pricina tărăşeniei ăsteia afurisite a meditaţiei trasdencen… trascedetale… Pizda mă-sii! Că şi numele e greu de pronunţat. Şi cum se numesc ăia care fac prostia asta?… Yoghişti? Sau yoghini? La dracu’ cu ei! Nişte fachiri trădători!
Arareori vorbeşte Ceauşescu de unul singur, dar acum are nevoie de un dram de alinare, de normalitate, chiar dacă aceasta e adusă de propria-i voce.
Ce bine ar fi ca Elena să fie alături de el în aceste momente. Ȋşi întoarse privirea spre partea goală a patului… Pentru câteva momente imaginea ei de acum 40 de ani îi flutură prin faţa ochilor – tânăra femeie sclipitoare de la balul muncitorilor din industriile de încălţăminte şi pielărie. Nările lacome, trezite la viaţă, adulmecă parcă şi un miros de mititei sfârâind pe grătar şi bere rece la halbă. Elena a fost aleasă regina balului – e drept, cu puţin ajutor din partea lui că a mai „cumpărat” nişte voturi de la tovarăşi. Da’ neîndoielnic ei i se cuvenea acest titlu că era frumoasă foc, o adevărată regină – singura iubire a vieţii lui, singura făptură în care a avut şi are încredere deplină.
Elena a fost mereu alături de el, şi în politică şi în pat. Şi ar fi fost alături şi astăzi dacă datoria nu i-ar fi cerut să fie departe de casă. Ce să-i faci? Are și ea propria-i carieră. Uneori trebuie să plece în străinătate, ca acum la conferinţa asta internaţională de poli… polimetri…, sau cum dracu’ le zice că nu prea pricepe el bine. Da’ pentru ea e important. „Eşti sigur că te poţi descurca de unu’ singur?”, l-a întrebat astăzi înainte de a decola de la Otopeni. Sigur că da! Focul revoluţionar, elanul şi puterea nu l-au părăsit niciodată.
Se sculă cu chiu cu vai. Ȋl durea capul. Pizda mă-sii! Acum n-o să mai poată dormi. Deschise uşa dormitorului şi păşi alene în micul hol ornamentat ce ducea către biblioteca privată. Aici o lumină caldă, primitoare rămâne aprinsă 24 de ore – o oază de linişte gata să-şi primească genialul ei proprietar la oricare ceas al zilei şi nopţii.
Ceauşescu se lăsă greoi în fotoliul pluşat de la biroul de nuc. Pentru câteva momente, se simţi copleşit de vraful de dosare „speciale”, adică secrete şi urgente. Găsi puţină alinare în poza de familie pe care o ţinea pe un colţ al biroului. Erau cu toţii acolo: el, Elena, Nicu, Zoe, Valentin, mama şi tata. Trebuie să fi fost… da, cam cu un an înainte să se prăpădească bătrânu’.
L-au crescut pe el şi alţi nouă copii într-un bordei cu două odăi. Zi de zi aceeaşi mâncare pe masă: mămăligă – parcă îi mai simţea gustul acru, stătut – şi ce resturi mai reuşea mama să adune pentru noi. Bătrânu’ nu lăsa parale îndeajuns. Mai tot ce câştiga se ducea pe băutură şi curve. Şi ce bătăi îi mai trăgea, cu pumnii şi picioarele. Pe toţi îi atingea, dar pe el îl snopea cel mai des.
O grimasă amară zăbovi pe faţă până când zări dosarul MEDITAŢIA TRANSCENDENTALĂ. „Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci mai bine de cinci ani! Cine dracu’ a aprobat porcăria asta?”…
Da, Spornic e şi ea de vină, că-i datoria ei să fie la curent. S-a cam bâlbâit totuşi la şedinţa de azi dimineaţă a Biroului Politic. A început să îndruge nişte chestii generale despre pericolul misticismului în societatea socialistă şi măsurile de combatere, da’ a evitat orice detalii. Numai după ce s-a răstit la ea, a mormăit ceva despre „un telefon de la tovarăşa Ceauşescu”… S-a făcut albă ca varu’ când a întrebat-o însă ce dovadă are. N-are, zice, da’ apoi iar a schimbat-o: poate că a încurcat firu’ evenimentelor şi nu mai ştiu ce. Elena tăcea mâlc, pironind-o pe Spornic cu ochii ei necruţători ce grăiau parcă: „cum îndrăzneşti, fă, să mă implici în greşelile tale?” Ȋntr-adevăr! O aiurită care a încurcat totu’!
Singura dovadă care ezista era o notă de la Ambasada română din Paris, notă ce-l recomandă pe misticu’ ăla nenorocit – cum dracu’ îl cheamă?… că a uitat… – mă rog, şefu’ spionilor care a adus tâmpenia asta în România. Nota de la Ambasadă – că şi ăştia e mare proşti! – îl recomanda deci pe şefu’ ăsta ca fiind „specialist într-o tehnică mentală cu potenţiale beneficii pentru sporirea productivităţii oamenilor muncii din societatea noastră”.
Cum a putut Spornic să fie aşa de credulă? Şi de ce să n-o zică pe şleau: o imbecilă! Nu ar fi trebuit să o facă ministră a Educaţiei şi Ȋnvăţământului…. Da’ acum ea trebuie să dea socoteală de greşelile ei, chiar dacă au fost făcute din naivitate. Cum s-o pedepsească?… De proastă, e proastă, da’ e loială. Nu o s-o aresteze, da’ trebe destituită – şi ea şi mulţi alţi nătângi din partid care de ani de zile se bălăcesc în privilegii şi confort ca porcii în noroi.
Deschise dosarul alene şi se uită încă o dată la şirul evenimentelor: spionii ăştia cu meditaţia tras… cum dracu îi zice? … au sosit în România în 1977, imediat după cutremur. Hmm, uite că au oferit şi ajutoare pentru victime. Păi sigur că aşa te ademeneşte ei cu momeală dulce, ca vânzătorii de acadele sau mai rău, ca traficanţii de droguri.
Şi apoi, în 1978 Ministerul Educaţiei a aprobat primele stagii oficiale de meditaţie. Cum a putut cadrele de Partid şi de Stat – nu numai proasta de Spornic, da’ şi oameni deștepți, cu carte – să tolereze aşa ceva, ba chiar să încurajeze? Şi nimeni nu i-a spus LUI nimic! Mă rog, poate Securitatea a mai pomenit câte ceva, da’ nu l-au avertizat în mod serios. „Totu’ e supravegheat, controlat, nu vă faceţi griji!”. Cu refrenu’ ăsta se încheia fiecare întrunire şi raport.
Cum a putut să fie toţi aşa de tăntălăi? Sau să fie vorba de trădare în masă? Nu prea îi vine să creadă – după ce salarii şi privilegii grase le tot dă! Proşti, indolenţi: da! Dar trădători cu’ toţii?… hmm… puţin probabil. Cum însă a putut să zică că au totu’ sub control?
El unu’ nu mai e sigur după raportul prezentat la şedinţa Biroului Politic de azi dimineaţă, raportu’ ăla despre… yoga şi meditaţie în India. Trebuie să fie aici printre dosarele de pe birou. A, uite că l-a găsit!
Raport, zice, bazat pe studiile unui anumit „M. Eliade” care a studiat filozofia în India. „Eliade”? – parcă numele îi este cunoscut… Da’ cine dracu’ i-a aprobat bursa să studieze cai verzi pe pereţi în India? O să verifice mâine şi cel responsabil va plăti cu capu’. Păi cum se poate să permită ca valuta câştigată cu trudă de clasa muncitoare să fie risipită pe bursa unui intelectual fandosit? Un moftangiu care nu se învredniceşte să studieze marxism-leninismul şi îşi bagă nasu’ în porcării mistice indiene.
Raportul a fost o bălmăjeală păsărească despre cultura indiană şi aşa mai departe. Nişte tâmpenii… De ce să mintă? Nu-l prea interesează chiar dacă i se spune că-i cultură. Dar ceva din raport i-a reţinut atenţia: o listă de puteri super…naturale. Cică fachirii care meditează, yoghinii cum le zice ei, ar putea să zboare, să treacă prin pereţi, să se facă invizibili.
I s-a făcut negru în faţa ochilor când a auzit asta. Păi dacă… dacă au şi meditatorii ăştia din România puteri supernaturale?! Cine poate să-l asigure că nu au? Şi dacă au, atunci toate realizările sale glorioase, visul patriei socialiste – TOTUL va fi ameninţat de fachirii ăştia mistici care pot să-i intre în casă, să-i atace familia, poate chiar să-l omoare! Nu a mai răbdat: în plină şedinţă a Biroului Politic a sărit în picioare urlând:
– Cum s-a putut să se întâmple aşa ceva, tovarăşi? CUM?
Cuprins de o mânie oarbă, a izbit cu pumnul în masa masivă de stejar.
– Voi nu mă meritaţi, imbecililor! Voi nu pricepeți că un geniu politic ca mine se naşte doar o dată la o mie de ani?!
Că e nevoie să le reamintească nenorociţilor ăştia din Biroul Politic şi din conducerea Securităţii că LUI i se datoreşte prosperitatea şi independenţa României, respectu’ pe care ţara asta îl are acum în întreaga lume.
Mânia îl cuprinse din nou. Ȋi simte gustul amar în gură. Sări în picioare, şi începu să măsoare nervos odaia de la un capăt la altul, încercând să se calmeze – ştia că nu-i bine pentru sănătate. Hai că a fost numai un coşmar. Şi raportu’ ăla, doar o înşiruire de aiureli. De ce să se îngrijoreze de nişte superstiţii? El, un conducător comunist, un ateist convins!
– Da, un ateist, un adevărat marxist-leninist ce nu crede în superstiţii!
Suspină, puţin uşurat, şi se îndreptă către fereastră. Să fi fost cam după miezul nopţii. Trase perdelele purpurii: fu imediat fermecat de razele lunii pline ce inundaseră pajiştea din spatele casei, transformând-o într-un iaz argintiu. Privirea îi rătăci către pomii din spatele grădinii, sclipind şi ei în lumina lunii, împodobiţi parcă asemenea brazilor de Crăciun.
Ceva interesant îi captă atenţia: trei umbre, mici ca nişte puncte la început, se îndreaptă alene către reşedinţa prezidenţială. Ce să fie? Păsări de noapte? Bufniţe? Da’ ceva nu-i în regulă: cum poate ele să zboare fără să bată din aripi?… Umbrele se apropie de casă, devenind din ce în ce mai mari. Sunt acum doar la câţiva metri de fereastră. Sub sclipirea argintie a lunii „păsările de noapte” îşi dezvăluie adevărata înfăţişare: sunt nişte creaturi monstruoase, cu chipuri omeneşti, dar parcă nu din lumea asta, creaturi care plutesc în aer cu picioarele încrucişate. Arată ca fachirii yoghişti din pozele raportului de azi dimineaţă. Creaturile îl privesc ţintă cu ochi roşii, sfredelitori. Cum a putut ei să zboare peste ditamai garduri din jurul reşedinţei prezidenţiale, neobservaţi de gărzile ce-l păzeau zi şi noapte?
Mâinile îi căzură paralizate de groază. Hai că ăştia a venit! I s-au adeverit cele mai sumbre presimţiri… Şi acuma sunt aici! Doar la câţiva metri afară… Oare or să intre în odaie?
Trebuie să apese butonu’ de urgenţă înainte ca ei să o facă. Ȋşi adună puterile şi se îndreptă grăbit către birou, când piciorul i se agăţă în somptuosul covor persan din mijlocul odăii şi căzu cu faţa’n jos… BUM! Deodată, o beznă desăvârșită.
Ȋn sfârşit, reuşi să deschidă ochii, cu greu, încet, tremurând la gândul că se va găsi înconjurat de creaturi… dar nu e nimic neobişnuit în odaie. Ȋl doare fruntea. O să aibă un cucui mâine. Dar se poate mişca. Se ridică anevoie uitându-se de jur împrejur. N-au intrat!
Cu mare grijă, de data asta, se îndreaptă cu paşi fermi spre birou şi, după câteva secunde agonizante, găseşte butonul de urgenţă. Apăsă nervos – nu o dată, ci de două ori, de trei ori. Ţârâiturile lungi se auziră undeva la distanţă şi apoi paşi grăbiţi pe scară. Cineva bătu timid la uşă, după care, fără să aştepte răspunsul, doi agenţi din garda personală intrară cu pistoalele în mână – aşa cum cere protocolul pentru situaţiile de urgenţă.
– Ceva în neregulă, Tovarăşe Preşedinte?, întrebă unul dintre agenţi. Ȋl cunoaşte pe ăsta, un chelios prost şi musculos. Popescu, parcă aşa îl cheamă. Da’ pe ălălalt, un tânăr negricios, nu l-a mai văzut niciodată.
Da’ ce dracu’ să le spună? Că zărise nişte creaturi, parcă fachiri plutind în faţa geamului? Cum? El, marele erou’ revoluţionar, comunist şi ateist? Da’ ceva trebe să le zică că altfel l-or crede nebun.
– Verificaţi geamu’! Cu pistoalele pregătite în caz de…
Agenţii se uitară nedumeriţi unul la altul, dar se apropiară tiptil de geam. Cheliosul trase perdelele cu precauţie şi verifică atent fereastra – închisă! – şi apoi perimetrul grădinii. Nu se zărea decât gazonul pustiu ce sclipea sub razele lunii.
– Nimic suspect, Tovarăşe Preşedinte.
– Eşti sigur?
– Absolut sigur!
O pauză jenantă puse stăpânire pe odaie. Agenţii aşteptau ordine, tensionaţi, cu pistoalele în mână. Ce explicaţie să le dea?… O bătaie la uşă îl salvă. Fără să aştepte răspunsul, Corcodel, adjunctul şefului gărzii personale, intră gâfâind. Slănina guşii îi tremura după alergătura de pe scară.
– Totu’-n regulă, Tovarăşe Preşedinte?
– Cred că am văzut nişte… umbre afară.
– Trebuie să fie băieţii noştri, că patrulează în două ture la fiecare 30 de minute. Şi avem şi soldaţi postaţi în afara perimetrului. Nicio grije, să ştiţi!
– Cum îndrăzneşti, mă tâmpitule, să mă contrazici?
Zbierătul Preşedintelui şterse orice urmă de zâmbet de pe buzele rumene ale lui Corcodel, lăsând doar sclipiri de groază în ochii lui mici de porc.
– Da’ nu mi-aş permite aşa ceva, Tovarăşe Preşedinte! Niciodată! Şi să ştiţi că vom dubla patrula. Ba nu! – chiar o vom tripla.
Corcodel salută plin de zel şi le făcu semn celor doi agenţi să părăsească camera. Tânărul negricios aruncă o privire către geam: oare nu se cuvine să tragă perdelele? Soarele dimineții o să fie orbitor…
– Ce pizda mă-ti faci, ţigane?, Corcodel strigă către ăla tânăr.
Speriat, băiatu’ abia putu să bălmăjească un „mă scuzaţi!” şi apoi o zbughi afară. Corcodel se întoarse către Preşedinte cu un zâmbet servil. Hai că el ştie să-şi facă datoria!
– Am să mă ocup eu personal de patrule. Şi-am să ies şi eu cu băieţii. Ȋntre timp, să le zic să vă aducă ceva de la bucătărie?
„Ţigane!” – va să zică tânărul negricios e ţigan? Hmm… Unu’ de ăsta poate că-i de folos într-o asemenea situaţie.
– Ce-ai zis, Corcodel?
– La bucătărie. Să le zic să vă aducă nişte brânză sărată cu roşii, aşa cum vă place dumneavoastră?
– Nu, mă! De băiatu’ ăsta. E ţigan adevărat?
– Sigur, Tovarăşe Preşedinte, sigur ca penele negre de cioară. Ăsta abia a absolvit şcoala de cadeţi, cică e cel mai bun din promoţia lui. Da’ eu nu prea am fost de acord, da’ mă rog… Tovarăşu’ General Pintilie a zis că-l recomandă personal. Da’ ce? A făcut ceva neregulamentar?
– Nu. Da’ vreau să discut cu el.
– Cu un ţigan prăpădit?…
Faţa Preşedintelui începu să se înroşească de mânie. Corcodel ştia prea bine ce-l aşteaptă dacă nu-i face voia.
– Sigur, Tovarăşe Preşedinte. Imediat. Acuș îl aduc.
Corcodel închise uşa încet, cu o grijă evlavioasă, şi răsuflă uşurat pe coridor. Hai că a scăpat de data asta.
Rămas singur, Ceauşescu se uită din nou de jur împrejur, plin de îndoială. Să fi fost doar un vis? NU! Creaturile ălea monstruoase de la geam a fost reale, la fel de reale ca cei doi agenţi, reale ca prostu’ ăsta de Corcodel.
Un ciocănit timid la uşă. Ceauşescu nu se grăbi să răspundă. De ce să-i dea nas? Ȋn sfârşit, se auzi un „da” şi ţiganu’ intră salutând ca la carte. Era însă mai mult mort decât viu. Da’ oare ce-o fi făcut de l-a chemat Preşedintele?
– La ordinele dvs., Tovarăşe Preşedinte!
– Pe loc repaus!, zise Ceauşescu cu un zâmbet afabil. Ȋl măsură din cap până în picioare şi apoi continuă:
– Cum te cheamă?
– Ursan Benone.
– Da’ acasă cum îţi zice?
– Păi, ai mei îmi zic „Beni”.
– Hai că am să-ţi zic şi eu „Beni”, da?
Beni, încă nedumerit, abia avu puterea să îngâne un „da” leşinat. Cu zâmbetul pe buze, Preşedintele se îndreptă agale către un bufet aurit de unde scoase o sticlă de whisky şi două pahare de cristal. Le puse pe măsuţa de cafea şi îi făcu semn lui Beni să se aşeze într-unul dintre cele două fotolii pluşate.
– Sper că nu mă refuzi să bem un păhărel?
Lui Beni nu-i venea să-şi creadă urechilor.
– Şi, aşa cum e bine înainte de culcare, poate mai spunem şi noi câte o poveste, mai discutăm de familie, de ale casei.
Ceauşescu dădu paharul peste cap, lingându-şi buzele hulpav.
Beni îl urmă servil, sorbind tăria fără să-i simtă gustul, parcă hipnotizat, prizonier al unui vis fără noimă.
– Am sticla asta de whisky de la Carter, fostu’ preşedinte SUA – îţi aduci aminte de el, nu? Mi-a dat-o în 1977.
Ceauşescu turnă din nou două porţii generoase ce sclipeau auriu în paharele de cristal.
– Hai noroc, Beni!
Beni bâlbâi şi el „noroc” şi trase o duşcă bună. Aoleu, da’ ce tărie faină, frate!
– Nu fii timid, Beni. Hai să arătăm sticlei ăsteia capitaliste de ce sunt în stare comuniştii!
Ceauşescu chicoti şi trase o duşcă zdravănă.
Beni îl urmă. Da’ să ştii că Preşedintele nu e un om posac, imprevizibil, un pachet de nervi gata să explodeze în orice moment – aşa cum l-au avertizat. „Dacă vrei să supravieţuieşti, să te faci invizibil” – i-au zis colegii din prima zi când a intrat în garda prezidenţială. Da’ uite că e un om cumsecade, chiar simpatic.
– De unde eşti, Beni?
– Din Dolj.
– Va să zică şi tu eşti oltean. Hai atunci să bem în cinstea oltenilor!
Şi încă două pahare date peste cap.
– Părinţii-s în viaţă?
– Da, Tovarăşe Preşedinte.
– Şi cu ce se ocupă? Vând oale? Sau le fac? Că ţiganii e buni fierari, ştiu eu. Sau poate se ocupă cu ghicitorie, cu niscai vrăjitorie, cum mai e pe la ţară?
Preşedintele surâse şi făcu cu ochiu’.
– Tata-i miliţean şi mama lucrează la C.A.P.
– Deci nu tu ghicitoare, nu vrăjitor?…
– Nu, Tovarăşe Preşedinte. Că şi eu şi tata suntem membri de Partid.
Ţiganu’ minte – nu de Partid, nu de taică-su sau mă-sa, da’ ceva ascunde. Păi dacă el n-ar fi avut intuiţia asta de a şti cine minte, cine ascunde, cine trădează, cum ar fi putut să ajungă ditamai Secretar-general de Partid, Preşedinte al ţării? Un secret sau două trebuie să aibă şi ţiganu’.
– Sigur că te cred. Şi ca un bun comunist, tu ai zdrobit lanţurile religiei şi superstiţiei. Da’ ştii ceva, Beni? La noi acasă, la ţară, nu totu’ era numai superstiţie, credinţă oarbă. Tradiţiile strămoşeşti poate nu erau toate ştiinţifice, dar aveau un loc în viaţa noastră, o noimă pe care noi ăştia de la ţară o ştiam. Ia de pildă basmele, că nu-i vorba numai de zmei şi zâne, da’ ne-a învăţat şi înţelepciunea vieţii, ce-i bine, ce-i rău.
Ceauşescu umplu din nou paharele, de data asta cu vârf. Se uită apoi atent la faţa ţiganului care se zgâia pofticios la lichidul auriu. Ȋncă un ghiont şi un pahar şi are să spună şi laptele ce l-a supt de la mă-sa.
– Chiar şi descântecele. Sigur, noi nu credem în prostii religioase. Noi suntem ateişti şi nu orice ateişti. Noi suntem ateişti comunişti, ateişti ştiinţifici, ateişti radicali. Da’ totuşi, putem să apreciem şi valoarea folclorului, tradiţiile strămoşeşti. Nu-i aşa?
Beni dădu din cap. Sigur, orice zice Tovarăşu’!
– Şi atunci, hai să bem în cinstea tradiţiilor strămoşeşti!
Amândoi sorbiră zdravăn din licoarea capitalistă, care era pe terminate. Feţele li se înroşiseră, minţile se tulburaseră, clătinându-se între realitate şi vis. Dar Ceauşescu nu-şi uitase scopul. Trebuie să-l facă pe ţigan să vorbească, să afle vreo soluţie de la el, vrăjitorească sau nu, ce-i pasă – orice numai să supravieţuiască blestematelor creaturi.
– Şi, că veni vorba de vechile obiceiuri de la ţară, cum era pe la tine, Beni? Ai văzut tu vreodată ceva ieşit din comun?
– Să vă spun drept, noi am trecut prin nişte clipe, mă rog, nu ştiu cum să le numesc, dar nişte clipe…
Beni se opri brusc. L-a luat gura pe dinainte! Simţi o sudoare rece năclăindu-i faţa fierbinte de la băutură. Dar, deja cherchelit şi încurajat de zâmbetul părintesc al lui Ceauşescu, parcă se simţi ca acasă.
– Hai, spune, că nu-i nimeni aicea să te judece. Doar noi doi – doi oameni simpli de la ţară!
– Păi… să vedeţi, s-a întâmplat aşa că ai mei au fost atacaţi de un strigoi.
– Ce fel de strigoi?
– Păi, nu ştiu. Unu’ obişnuit, cred… Unu’ care de murit a murit dar n-a ajuns în lumea blajinilor, un cadavru rătăcitor ce nu-şi găseşte locu’ nici printre morţi nici printre vii.
– Şi ce poţi face când te atacă ăştia?
– De unu’ singur nu prea ai ce face, da’ noi avurăm noroc. Tanti Trandafira, sora mamei, se pricepea la astea că era, cum să zic… un fel de tămăduitoare tradiţională.
– Adică vrăjitoare, ca să-i spunem pe şleau, nu?
– Nu vrăjitoare vrăjitoare! Adică nu înşela, nu propaga misticismu’ sau ştiu eu ce prostii. Ea era cu înţelepciunea din moşi strămoşi, vindecări tradiţionale, ierburi medicinale şi câte şi mai câte. Mai ghicea ea din când în când, mai spunea un descântec să se întoarcă soţu’ sau să dezlege de necuratu’.
– Da’ ia spune: de ce v-a atacat strigoiu’?
– Povestea a început când aveam eu cam de doişpe ani şi tata a arestat-o pe Lelea Miţa, văduva de la pod. Nu ştiu ce-a apucat-o da’ într-o zi a tăbărât pe Baba Leanţa, aia ştirba, şi o bătu-o aşa de rău că au dus-o la spital. Tata nu era aspru cu ăştia din sat, că se mai certau, se mai băteau ei din când în când, da’ atunci a fost musai să o aresteze pe Lelea Miţa. Deh, ce să-i faci? Că de data asta o făcuse prea lată. Tata a trimis-o la judeţ, unde i-au dat trei ani de închisoare.
– Da’ ce-are astea cu strigoiu’?
– Păi să vedeţi că are, că omu’ lu’ Lelea Miţa murise de câţiva ani. Murise el, da’ de mort nu era mort ca toată lumea. Se făcuse strigoi. Că oamenii din sat îl vedeau noaptea, mai ales joia când îşi dăduse duhul. Şi Ion, că aşa-l chema pe soţ, se scula din mormânt în fiece joi, se ducea acasă la Lelea Miţa, poate – ştiu eu? – mai bea un pahar, mai halea câte ceva şi apoi, cică, se împreuna cu muierea sa.
– Da’ poate era alt hăndrălău care venea s-o reguleze pe văduvă?
– Aş! Ion era. Negreşit! C-a stat de pază oamenii din sat şi l-a ginit bine: Ion era! Avea faţa lividă ca moartea, ochii bulbucaţi, sclipind roşu de mânie. Se zice că multă ură au strigoii pe cei vii. Şi puțea ca un cadavru sculat din mormânt.
Beni îşi făcu involuntar semnul crucii.
Faţa lui Ceauşescu se făcu palidă ca un giulgiu. Să fi fost oare umbrele ălea de la geam… nişte strigoi? Cuprins de panică, mâna i se ridică către frunte tremurând, gata să-şi facă semnul crucii. Se opri însă la timp.
– Da’ spune-mi, Beni, oare putea strigoiu’ ăsta, Ion ori cum îl chema, să zboare?
– Ştiu eu? Nu l-a văzut nimeni zburând, da’ se zice că strigoii ar putea orice. Ce contează asta?
– Nu contează. Zi înainte!
– Ion strigoiu’ nu chinuia oamenii satului. Poate că o făcea ca să-şi protejeze muierea sau pe sine însuşi, căci sătenii, să ştiţi, s-ar fi răzbunat. Ar fi putut să-i înfigă un par în inimă atât timp cât soarele strălucea pe cer. Oricare să fi fost motivu’, adevăru’ era că te treceau fiorii când te gândeai că-i un strigoi în sat, da’ n-avusesem nicio belea cu el – până când tata i-a arestat muierea. Asta i-a pricinuit o ură nebună.
Amintirea creaturilor de la geam îi reveni ca un uriaş val de spaimă. Ochii lor roşii, mocnind de mânie, parcă îl ţintuiau din nou. I se făcu pielea găină. Inconştient, Ceauşescu îşi ridică mâna către frunte, o coborî, apoi o duse la dreapta şi la stânga – nu-şi mai făcuse semnul crucii din copilărie. Simţi o alinare profundă alături de ruşinea fierbinte a slăbiciunii sale. Dar Beni nu-i dădu nicio atenţie, continuându-şi povestea:
– Strigoiu’ a început să-şi verse ura pe noi. Ȋntâi, ne-a omorât găinile. Câinele a lătrat de parcă era turbat, da’ în cele din urmă a rupt lanţu’ şi a luat-o la fugă. A doua noapte, ferestrele zdrăngăneau ca la cutremur şi o voce răguşită, parcă venită de pe lumea cealaltă, înjura şi blestema foc. Mama pusese usturoi afară pe uşă şi o icoană cu candelă înăuntru. Se vede că strigoiu’ n-a putut să intre în noaptea aceea. Dar mâine? Poimâine? Cât poate dura asta numai Dumnezeu ştie. Strigoii sunt de o viclenie ieşită din comun şi în cele urmă găsesc ei o cale de răzbunare.
Ceauşescu se uită din nou către fereastră, bărbia tremurându-i de frică. Mulţumesc lui Dumnezeu, strigoii fachiri – sau ce dracu’ or fi fost creaturile ălea de la geam – nu au reuşit încă să intre în odaie. Da’ până când?…
– A doua zi dimineaţa mama a chemat-o pe Tanti Trandafira. Pe vremea aceea, ea locuia la Târgovişte şi i-a trebuit cam juma’ de zi să ajungă în sat la noi. A venit însă la timp. Era pe înserate. Puterea strigoilor sporeşte pe zi ce trece, pe măsura urii ce o poartă celor ce, cred ei, i-au nedreptăţit.
Beni se opri câteva clipe şi trase o duşcă straşnică de whisky.
– Şi cum spuneam, Tanti Trandafira veni pe seară şi se puse imediat pe lucru: stropi pereţii cu agheasmă, mai puse nişte funii de usturoi descântat la colţurile casei. Şi apoi unse uşa şi ferestrele cu sânge de porc tăiat la sărbătoarea Sfântului Ignat.
– Da’ de ce nu i-a înfipt un par în inimă?
– Păi era deja întuneric când sosise. Dacă te duci la groapa unui strigoi după apus, e moarte sigură chiar dacă oi fi tu ditamai vrăjitoare – adică, mă rog, tămăduitoare tradiţională. După apusu’ soarelui, cel mai bine e…
– Da’ de ce sânge de porc tăiat la sărbătoarea lu’ Sfântu’ Ignat?
– Cică e zi deosebită, ce dă descântecelor puteri speciale.
Ceauşescu îşi scărpină capu’ şi oftă dezamăgit.
– Da’ sânge de ăsta e cam greu de obţinut imediat…
– Imediat?
– Nu contează. Zi înainte.
– Şi apoi am aşteptat toţi cu inima în dinţi până se făcu miezul nopţii. Strigoiu’ se ivi din nou. Da’ parcă ceva se schimbase. Ȋntâi bătu pereţii şi zgudui geamurile, dar când auzi descântecu’, începu să se tânguie, să se vaiete, să urle ca un câine turbat. Tanti Trandafira a rămas netulburată şi a rostit descântecul de patruzeci de ori. Urletele strigoiului s-au stins în gemete, apoi horcăituri şi, în cele din urmă, o linişte de mormânt. Tanti Trandafira a deschis uşa încet, încet, cu grijă. Noi – ca să fiu sincer, mă scuzaţi – ne căcasem de frică. Că dacă o aştepta strigoiu’ în faţa uşii?… Da’ nu era nimeni acolo. Tanti Trandafira a dat ocolu’ casei de trei ori, tot mormăind decântecu’ ei. Nici urmă de strigoi! Pasămite plecase el din lumea asta – ne-a spus ea când s-a întors în casă.
– Da’ la mormânt v-aţi uitat sau nu?
– Cum să nu? Primu’ lucru ce-l făcurăm de dis-de-dimineaţă a fost să mergem la cimitir. Tata a săpat până a dat de coşciug. Şi am văzut cu ochii noştri: cadavru’ lui Ion, deşi murise cu ani de zile în urmă, era neputrezit, parcă încetase din viaţă abia ieri. Şi stătea întins cu faţa-n jos.
– Cu faţa-n jos?
– Cică-i semn bun, ne-a zis Tanti Trandafira. Arată că duhu’ mortului s-a îndreptat către lumea cealaltă unde ar fi trebuit să meargă dintru bun început. Tanti Trandafira stropi cadavru’ cu apă aghesmuită şi apoi tata acoperi mormântu’ la loc şi-l pecetlui cu o cruce mare de lemn ce i-o făcuse dinainte.
– Ştii ce? Mi-ar face mare plăcere să o întâlnesc pe Tanti Trandafira. Aş putea trimite un elicopter să o aducă aici chiar acum.
– Imposibil, Tovarăşe Preşedinte. A răposat acum trei ani, odihnească-se în pace!
Pentru câteva momente, crezuse că va avea o soluţie, indiferent cât de neobişnuită ar fi ea. Bezna disperării puse din nou stăpânire pe sufletul său. Oare au să-i vină de hac fachirii-strigoi? Dacă nu azi, poate mâine? Sau poimâine?… Păi cum te poţi lupta cu ei dacă are puteri supernaturale? Şi nici ăştia de la Securitatea, nici de la Armata nu e pregătiţi să facă faţă la un atac ca ăsta! Gustul amar al înfrângerii îi umplu gura…
Dar nu pentru mult timp! Căci nu renunţă el aşa de uşor – el, marele erou neînvins, care a supravieţuit torturii Siguranţei, trădărilor, comploturilor mişeleşti de asasinare? El, cel mai viteaz fiu al acestui neam? NU! Nu renunţă la luptă! Nu se va lăsa învins de nişte fachiri nenorociţi – strigoi sau ce dracu’ or fi…
Tanti Trandafira era soluţia perfectă, da’ dacă nu e, nu e. Ţiganu’ ăsta trebe să ştie el ceva, trebe să fi deprins niscai descântece de la mătuşe-sa.
– Da’ ia spune, Beni, bunu’ meu prieten, îţi mai aduci tu aminte de descântecu’ lu’ Tanti Trandafira? Că tare-aş vrea să-l aud şi eu.
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Preşedintele Republicii i-a spus „bunu’ meu prieten”! Lui, un boboc abia sosit în garda prezidenţială! Lui, un ţigan dispreţuit de toţi! Cum ar putea să refuze?
– Drept să spui, descântecu’ ăsta mi s-a întipărit în minte.
Beni puse paharu’ deoparte şi îşi îndreptă spatele, înfăţişarea sa căpătând o aură solemnă. Cu o voce limpede de tenor începu să intoneze descântecul:
Strigoiule, moroiule,
Strigoiule, moroiule!
Ascultă vorbele ce le rostesc,
Vorbe ce pecetluiesc,
Ca fulgerul te izbesc,
Precum focu’ pârjolesc
Şi la moarte osândesc—
Apele te-or curăţa,
Vântu’ te va spulbera
Până când nimic n-o sta,
Şi-ntru moarte vei pleca,
Lumea de dincolo-i a ta.
Incantaţia magică îi aduse izul unui trecut de mult uitat, unui trecut când nu ştia nici de ateism, nici de religie, când inima sa de copil găsea alinare într-o Putere dincolo de lumea asta plină de minciuni, foamete şi durere.
Ceauşescu aruncă o privire către fereastră: senzaţia de ameninţare se diminuase. O simte în rărunchi. Se vede că descântecu’ românesc e mai straşnic decât puterile supernaturale ale Indiei. Inima i se umplu de o voioşie puerilă. „Iar am ieşit biruitor! Nici nu se aşteptau strigoii-fachiri la un descântec aşa tare ca ăsta. Da’ stai puţin! Ţiganu’ parcă a zis că mătuşe-sa a rostit descântecu’ de patruzeci de ori.”
– Deci Tanti Trandafira a recitat descântecu’ de patruzeci de ori, nu?
– Da, că cică-i nevoie de patruzeci de zile ca duhu’ să ajungă complect în lumea de dincolo.
– Păi n-ar trebui atunci ca, pentru – cum să mă esprim? – precizie ştiinţifică…, să mai zici tu descântecu’ de trezeşinouă de ori?
– Trezeşinouă de ori?
Ceauşescu dădu din cap în semn de aprobare. Beni mai trase o duşcă sănătoasă şi se apucă iar de intonat.
Odaia se umplu de o pace simplă, un sentiment de siguranţă viscerală. Ceauşescu se relaxă în fotoliu, lăsându-se purtat pe aripile incantaţiei. Simţi că apele curăţă odaia de forţele necurate, şi vântul…
…Vântu’ te va spulbera
Până când nimic n-o sta…
Da, vântu’ ce purifică, vântu’ ce alină precum zefiru’ câmpiei. Nu mai simţise aşa ceva de pe vremea când era prunc şi mama-l ţinea în braţe. Se uita la frunzele ce foşneau în vânt şi dădea să le prindă cu mânuţele lui stângace. Mama surâde şi-l pupă pe obrăjori, plină de dragoste, murmurând o rugăciune: să fie sub paza Celui Bun… Lipsit de griji, pluteşte într-un iaz de linişte… până când…
… până când un zgomot iritant rupe pacea, din nou… şi din nou… Cineva bate la uşă şi apoi o voce dulceagă:
– Tovarăşe Preşedinte, mă iertaţi, da-i trecut de ora opt.
Abia reuşi să deschidă pleoapele. Aoleu… a adormit în fotoliu. Ȋşi pipăi grumazu’ înţepenit şi privi de jur împrejur, mahmurit, până ce ochii îi dădură de Beni: ţiganu’ zăcea întins pe podea cu sticla goală de whisky în braţe. Iar la uşă, Corcodel cu gura căscată şi ochii beliţi de mirare.
Pizda mă-sii! Un simplu agent începător din garda personală dormea dus pe duşumeaua odăii sale. Şi unde mai pui că-i ţigan! Un potop de ruşine îl trezi ca o găleată cu apă rece.
Beni deschise şi el ochii, zâmbind pentru câteva clipe către Ceauşescu. Ȋl zări însă apoi pe Corcodel. Speriat, ca şi cum l-ar fi văzut pe dracu’, începu a se zvârcoli ca un gândac căzut pe spate. Abia reuşi să se scoale şi să schiţeze un salut stângaci.
– Ce pizda mă-tii faci aici, mă, idiotule?, urlă Corcodel, parcă turbat, nu altceva.
– Eu, mă scuzaţi, eram, sunt…
– Eşti beat ca porcu’ şi dormi în timpul datoriei.
– Mă scuzaţi, dom’le Colonel, da’…
– Da’ ce, mă? Crezi că scuzele te salvează de la tribunalu’ militar?
– Tribunalu’ militar?!, exclamă surprins Ceauşescu.
– Păi da, Tovarăşe Preşedinte, că aşa e regulile.
Asta nu-i bine! Ce-o să se facă dacă ţiganu’ nu-i aici când… cine ştie?… poate iar vine creaturile? Şi-n plus, dacă zice el ceva la tribunal de descântec?…
– Nu, Corcodel, nu! Ce tribunal? L-am invitat eu la un pahar că deh, am mai vorbit noi de Oltenia, de acasă. Nu-i aşa, ţigane?
Beni dădu din cap.
– Ȋmi cer iertare, Tovarăşe Preşedinte! N-am ştiut eu situaţia…
– Păi ce! Trebe să-ţi raportez ţie, mă?
Ceauşescu îi aruncă o privire dispreţuitoare lui Corcodel şi apoi se întoarse către Beni. Ȋl măsură din cap până-n picioare. Nenorocitu’ arăta ca un şoarece salvat de la înec. Oare o să-şi ţină fleanca? Poate să aibă încredere într-un ţigan?…
– Ursan, ţi-ai făcut datoria sau nu?
– De făcut, am făcut-o, Tovarăşe Preşedinte, da’ mi se făcu somn şi…
– Da’ datoria aia specială de… trezeşinouă de ori?
– Da, sigur, am îndeplinit-o până la capăt!
Faţa lui Ceauşescu se lumină. La urma urmei, a scăpat. E teafăr! Ce dovadă mai bună că strigoii-fachiri fuseseră alungaţi!
Da’ ce să facă cu ţiganu’? Dacă se duce zvonu’ că el, marele comunist, călăuza ateismului ştiinţific, l-a rugat pe un ţigan să recite descântece de strigoi? Dar el i-a zis clar că-i numa’ o discuţie despre folclor, nu? Şi-n plus, dacă s-or ivi din nou creaturile?… Ce-o să se facă fără ţigan? Ȋl trecură fiorii.
– Mă scuzaţi, Tovarăşe Preşedinte, da’ la ora unşpe aveţi o vizită la Uzinele 23 August, zise Corcodel cu o voce mai servilă ca de obicei.
– Ah, vizita, da…
Se uită din nou la ţigan. Nu-i prea surâde ideea, da’ s-ar putea să mai aibă nevoie de el. Nu trebuie însă să dea niciun semn de slăbiciune.
– Să ştii că dacă mai dormi în timpu’ datoriei, am să te trimit eu la tribunalu’ militar. Ai înţeles, mă?
– Sigur, Tovarășe Președinte! Niciodată nu se va mai întâmpla aşa ceva.
– Te iert de data asta, da’ să-ţii minte. Eşti liber să te retragi.
Beni salută viguros şi ieşi afară răsuflând uşurat.
– Ascultă aici, Corcodel. Dacă auzi că ţiganu’ îndrugă vreo prostie…
– Ce prostie?
– Prostie ca…, ce contează? Ceva ce nu-i la locu’ lui… Atunci să-mi raportezi imediat mie.
– Mai e vorbă, Tovarăşe Preşedinte? Eu sunt totdeauna la ordinele dvs. Da’ să ştiţi că mai e o soluţie mai simplă: îl duc eu pe ţigan cu dubiţa la pădure, îi zic să se pişe sau mai ştiu eu ce, şi-l împuşc în cap. Şi aşa nu mai vorbeşte el nicio prostie. Garantat!
– Nu! Categoric nu! Că poate mai avem nevoie de el.
– Păi ce nevoie să avem, Tovarăşe Preşedinte, de un ţigan împuţit ca ăsta? Că avem o sumedenie de români gata să-şi dea viaţa, ca de pildă eu, căci oricând m-aş sacrifica pentru Patrie, pentru Partid, pentru dvs.!
Corcodel continuă să trăncănească – ca de obicei, mănâncă rahat. Un sentiment de euforie pusese stăpânire pe inima lui Ceauşescu. Cuvintele lui Corcodel nu-i mai ajung la urechi. E fericit că e în viaţă, fericit să vadă soarele, cerul senin plin de lumină. Strigoii-fachiri au fost alungaţi! Trebuie însă să se asigure că nu se vor mai ivi niciodată, să elimine orice posibilitate de răzbunare mişelească.
Da! El va ataca întâi – decisiv, prompt, puternic! Şi trebuie să se acţioneze în timpul zilei când creaturile nu au puteri speciale. Ȋi va aresta pe toţi, pe TOŢI fără excepţie. Ȋi va neutraliza înainte de venirea nopţii, înainte de a-şi putea folosi forţele supernaturale.
– Corcodel, amână vizita la 23 August. Şi cheamă imediat pe Postelnicu, Pleşiţă, Dincă şi Popescu. Ȋi vreau prezenţi la Comitetul Central în cel mult două ore. Ȋnţeles?
– Sigur, la ordine ca totdeauna!
– Şi Corcodel, pregăteşte-ţi şi dubiţa.
– Pentru ţigan?
– Nu, mă, ţi-am zis că nu.
– Da’ atunci ce nevoie să fie de dubiţă?
– E pentru ăia din nou’ cult de mistici trădători.
– Aha! Ăia de-i zice mediatorii transnaţionali, nu?
– Le zice meditatori tras… trascedetali – sau cam aşa ceva – da’ nu contează. Important e că e spioni, trădători ai idealurilor noastre comuniste, ateiste. Da’ nu ne vor învinge! Că tot noi suntem mai tari şi deştepţi.
– Sigur, Tovarăşe Preşedinte! Mai tari şi mai a’ dracului ca ei, Corcodel chicoti în barbă.
– Misticii care mărturisesc totu’, care colaborează, pe ăia o să-i ţinem sub supraveghere strictă şi om vedea noi dacă are puteri speciale. Da’ pe trădătorii ăia ce nu cooperează şi nu dezvăluie ce puteri are…
– Da’ ce puteri să aibă nenorociţii ăştia? Că m-am uitat eu prin dosarele lor. Sunt nişte moftangii cu pretenţii care abia poate să ridice o foaie de hârtie.
– Da, Corcodel, nişte moftangii, da’ cine ştie ce-a învăţat de la spionii străini? Noi, comuniştii, patrioţii, ateiştii, noi nu putem să ne luăm riscuri. Ne vom ocupa de ei înainte să înceapă să folosească vreo şmecherie.
– Da’ bine le ziceţi, Tovarăşe Preşedinte!
– Deci pe ăia recalcitranţi, ce nu mărturiseşte, pe ăia ţi-i dau ţie să-i duci cu dubiţa la pădure şi să…
Ceauşescu surâse maliţios. Corcodel chicoti fericit de încrederea acordată.
– Da’ să ştiţi că o merită cu vârf şi îndesat. Că sunt nişte nemernici ce au trădat idealurile noastre comuniste, ateiste. Şi aş mai zice eu, cel mai important, v-a trădat pe dvs., Tovarăşe Preşedinte, pe iubitu’ nostru conducător!
– Cuvinte înţelepte, Corcodel. Bine ai zis!
E prima oară când Preşedintele îl laudă. Un zâmbet slinos se lăbărță pe faţa lui Corcodel. Dacă-i place aşa de mult, hai să-l mai ridice în ceruri. Că mai cu nişte linguşiri, mai cu sârguinţă la dubiţă şi o să-l promoveze la general.
– Păi, ca să vă zic adevăru’, Tovarăşe Preşedinte, eu îi urăsc pe toţi ăştia care crede în misticisme, în superstiţii, mă rog, în prostii religioase, mai ales ălea venite de peste hotare. Cum poate ei să uite ce înseamnă a fi comunist, a fi patriot adevărat? Eu unu’ sunt român simplu de la ţară, fără pretenţii de carte sau mai ştiu eu ce, da’ să ştiţi că eu îmi iubesc ţara şi datinile ei. Ca, de pildă acum că vine Paştele şi abia aştept să mai ciocnesc nişte ouă roşii…
Zâmbetul lui Ceauşescu se schimbă într-o încruntare plumburie.
― Corcodel, taci în pizda mă-tii şi du-te să-ţi pregăteşti dubiţa. De azi înainte să-mi raportezi câţi ai dus la pădure şi…
***
Acesta a fost – potrivit lui Mihai – „miezul problemei”, acel eveniment singular care a declanşat întregul lanţ de nebunie. Datoria mea ar trebui să se încheie aici, dar – iartă-mă, Mihai! – nu pot pune jos condeiul cu conştiinţa împăcată. Acest „lanţ de nebunie” nu e doar povestea vieţii tale. Adevărat, enormul preţ pe care l-ai plătit prin propria suferinţă şi admirabila competenţă profesională te îndreptăţesc să-ţi exprimi opinia mai mult decât noi ceilalţi. Dar o parte a acestei poveşti este şi istoria mea, a noastră, a tuturor celor ce am stat pe margini neputincioşi (sau închipuindu-ne astfel…). Descoperirea acestui eveniment necunoscut din viaţa lui Ceauşescu va deschide negreşit noi dimensiuni în înţelegerea straniului univers al „afacerii meditaţiei transcendentale”. Dar se reduc toţi parametrii ei la acest „miez al problemei”?…
Eu unul mărturisesc că geografia „afacerii” e mai uşor de priceput când adaugi şi alte „condimente”. Acest lanţ de nebunie mi se pare mai degrabă un încâlcit zaiafet de erori birocratice şi indolenţă, groază şi neînţelegere, agende personale şi vendete politice, prostie şi lăcomie – toate mirodeniile care au dat gustul specific istoriei româneşti de-a lungul veacurilor.
Dar poate că mă înşel. Mihai a fost, la urma urmei, un impecabil om de ştiinţă. Metodele ştiinţifice impun – aşa cum o spunea el adesea – depistarea unei cauze singulare. Dar totuşi, cum poate această teorie monocauzală să explice următoarele evenimente consemnate în jurnalul aceluiaşi Mihai? Nu sunt ele la fel de relevante precum „miezul problemei”? Nu mă credeţi? Iată paginile în chestiune, reproduse cuvânt cu cuvânt.
***
JURNALUL LUI MIHAI
Ȋn detenţie
~ 6 august 1982 ~
Ne-au târât pe toţi afară într-o curte cenuşie împrejmuită de garduri înalte din fier. Stăm tăcuţi, resemnaţi, cu spatele la zidul de beton. Oare ne vor executa? Momente de agonie… O parte din mine speră însă că intrarea în eternitate – orice ar fi ea – mă va elibera de toate suferinţele şi umilirile care mi-au măcinat existenţa în ultimele luni. Dar nu se întâmplă nimic. Aşteptăm, aşteptăm şi iarăşi aşteptăm – năclăiţi de sudoare sub razele nemiloase ale soarelui.
Ȋn sfârşit, două dubiţe intră în curte şi se opresc la câţiva metri de noi. Un colonel gras, cu ochi mici de porc şi bărbie triplă, coboară gâfâind din prima dubiţă, blestemând canicula. Ne aruncă o privire dispreţuitoare şi scuipă în direcţia noastră mormăind ceva despre „insectele naibii”…
Maiorul însărcinat cu anchetarea noastră, a cărui faţă îmi devenise familiară, şi doi tineri locotenenţi ies în fugă să-l întâmpine pe colonel. Se vede că e o persoană foarte importantă şi, dacă e să judec după stupoarea de pe faţa gazdelor, vizita îi luase pe neaşteptate.
Ȋşi cer iertare colonelului că l-au făcut să aştepte şi-l invită să se răcorească înăuntru. Dacă tovarășul colonel doreşte, ar putea să pregătească şi o mică gustare. Cu spatele la zid, nemişcat ca o piatră de mormânt, mă aflu la o distanță suficient de mică pentru ca vorbele lor să ajungă până la mine. Mă prefac însă că nu aud nimic. După sute de lovituri şi şuturi mi-am învăţat lecţia: reacţionez numai la ordinele directe.
– Lasă gustărica că n-avem timp de aşa ceva, frate. Tovarăşu’ vrea să vază rezultate cât mai curând, zise colonelul morocănos, ştergându-şi cascadele de sudoare ce-i curgeau pe faţa slinoasă.
– Veţi găsi totul în raportul nostru oficial. Mai sunt câteva pagini de bătut la maşină, dar am putea să vă dăm o copie chiar acum.
Maiorul vorbi tare cu o voce fermă şi gesticulă către un locotenent să aducă o copie. Dar apoi începu să şoptească ceva grăbit la urechea colonelului. Avea o faţă agitată, roasă de ceea ce mi se părea expresia unei profunde dileme. Ȋn ciuda suferinţelor prin care trecusem, mărturisesc că nutream nu doar ură, ci şi un vag sentiment de simpatie faţă de el.
– N-au, dom’le, nicio putere specială: nici zbor, nici invizibilitate, nici traversare prin pereţi!
Crâmpeie de conversaţie îmi ajung la urechi purtate de o timidă adiere de vânt.
– Nimic, nimic?, întreabă colonelul dezamăgit.
– Nimic! Sunt nişte nătângi care au trădat politica Partidului, dar nu au nicio putere supranaturală!
– Eh… nu contează. Datoria-i datorie…. Am să aleg eu doi atunci, zise colonelul cu un rânjet lugubru pe buze.
Continuam să privesc ţintă înainte, încercând să apar cât mai lipsit de importanță. De undeva veni un iz de grătar. Mirosea a mititei şi cârnăciori. Cine dracu’ face grătar pe vremea asta? Şi alături de izul de grătar, se mai simţea un miros rânced, miros de moarte.
Colonelul începu să păşească alene printre noi, măsurându-ne din cap până în picioare şi oprindu-se în faţa fiecăruia dintre noi ca să adulmece aerul – ca şi cum infracţiunile ar fi lăsat un miros specific.
După ce făcu un tur întregului şir de deţinuţi, colonelul arătă cu degetul către doi indivizi aflaţi la celălalt capăt al curţii. Doi soldaţi cu automate îi escortară la dubiţe. Stai puţin: pe unul dintre ei îl cunosc. E George, nu? George, colegul meu de la Institut! Dar ce dracu’ face el aici, că n-a fost niciodată implicat în cercetarea meditaţiei transcendentale? Nici măcar nu a participat la vreo sesiune de iniţiere. Singurele trăsături prin care se remarca erau pletele şi barba stufoasă, ce-l făceau să arate ca un chitarist hippie. Dar ce-au cu el? Unde-l duc?
Ȋn seara aceleiaşi zile mi se spune că sunt liber. „Hai, ia-ţi bulendrele şi pleacă acasă, în pizda mă-tii!” – parcă aş fi venit aici de bunăvoie… E atât de brusc că mă simt proiectat într-o lume suprarealistă, ca de fapt – dacă stau bine să mă gândesc – întreaga experienţă a detenţiei. Nu mi se dă vreo explicaţie de ce sunt eliberat (şi nici de ce fusesem acuzat!). Dar mă obişnuisem cu lipsa de sens ce defineşte lumea din spatele zidurilor de beton. Aş fi dorit însă să aflu dacă numai eu am fost eliberat sau şi ceilalţi prizonieri. Şi ce s-a întâmplat cu George? Niciun răspuns. Gurile agenţilor şi zidurile închisorii au rămas mute ca un cimitir.
***
Nu sunt oare aceste pagini la fel de grăitoare ca „miezul problemei”? Mă înşel eu cumva să văd o frapantă asemănare între „colonelul gras” şi „Corcodel”? Şi, într-adevăr, ce s-a întâmplat cu George? Singura mea „cercetare ştiinţifică” – dacă pot să o numesc astfel – a fost să caut urmele lui George S. (nume pe care am reuşit să-l identific). Din păcate, George n-a revenit acasă şi nimeni din familie sau dintre cunoscuţi nu a primit veşti de la el sau despre el. Autorităţile le-au spus – atât înainte cât şi după revoluţie – că nu există niciun document oficial care să ateste deţinerea sa şi nicio informaţie cu privire la locul unde s-ar afla.
Dacă presupunerile mele sunt cât de cât întemeiate, paginile de mai sus reprezintă dovada faptului că „suspecţii principali” au fost aleşi într-o manieră pur arbitrară de către „Corcodel” şi alţii de teapa lui. Nu ştiu dacă toţi au fost identificaţi pe baza mirosului…, dar foarte probabil, „suspecţii” au fost duşi cu dubiţa la pădure şi apoi… Nimic! Nici măcar un act care să ateste detenţia…
Să fi avut oare „Corcodel” o normă de execuţii? Sau poate că ambiţia feroce şi dorinţa patologică de a linguşi – „virtuţi” încurajate de Ceauşescu şi de regimul său – l-au determinat să-şi facă datoria cu exces de zel. (Mă întreb dacă o fi fost promovat, în cele din urmă, la gradul de general?…)
Mihai nu a legat aceste indicii – e drept, simple puncte izolate în oceanul evenimentelor – prin liniile cauzale bine conturate ce caracterizează o ipoteză ştiinţifică. De ce? Oare similitudinile nu l-au frapat, oare posibilitatea acestui scenariu nu i-a trecut prin minte?… Ori o fi reflectat la ele, dar le-a eliminat ca „neştiinţifice”? Nu ştiu care este adevărul, dar Mihai nu pomenește nimic care să permită aproximarea lui.
Poate că, în cele din urmă, am fost cu toţii precum orbii din vechea parabolă indiană, fiecare atingând o parte diferită a unui elefant, fiecare dând o descriere diferită a experienței și fiecare extrapolând-o. Nimeni nu a văzut elefantul în întregime. Şi nimeni, cu excepţia lui Mihai, nu a înţeles că elefantul din odaie era la fel de înspăimântat ca noi toţi. Dacă descoperirea lui Mihai are vreo valoare, aceasta este de a ne aminti tristul adevăr al spaimei universale ce defineşte orice societate totalitară.
„Miezul problemei” rămâne totuşi o descriere parţială a elefantului din odaie. Ultimele pagini din jurnalul lui Mihai sugerează că elefantul era nu doar înfricoşat, ci şi lipsit de control asupra modului în care propriile-i decizii – oricum, absurde şi eratice – erau puse în faptă.
Dar ce ştiu eu? S-ar putea ca și asta să fie doar o descriere parţială a unei realităţi pe care n-o vom cunoaşte niciodată. Mihai avea dreptate: „literatura este cea mai supraestimată minciună din lume!” Şi, în plus, una care lasă adevărul și semnificația deschise. Poate mult prea deschise pentru a mă face demn de încrederea pe care Mihai mi-o acordase.
Notă Versiunea originală (încă nepublicată) a acestei povestiri a fost scrisă în limba engleză între anii 2020-2022. Am rescris povestirea în limba română, cu modificări şi adăugări substanţiale, în primăvara şi vara anului 2023.
3 septembrie 2023, Manazuru (Japonia)