conversații cu miez și coajă (de nucă) la gura sobei
Vin sărbătorile. Zile cu drumuri multe, cumpărături și aglomerație. Dar și cu pierderi de sens. Comunitatea se agită la fiecare colț de stradă, magazin sau în adâncul minții, încercând să calculeze moduri eficiente de a rezolva problemele „de sezon”. Unde ar mai fi un loc de vorbit în tihnă sau timp pentru o discuție de taină? Aparent nu e timp. Mai ales că timpul – de tip Chronos – al telefonului mobil duce spre o fragmentare a comunicării și spre o disoluție a comuniunii dintre oameni.
Poate că arta conversației, în sensul ei clasic, este o artă pierdută. Arta conversației este și un roman splendid al scriitoarei Ileana Vulpescu, nu doresc să trec cu vederea acest lucru.
Cu telefonul mobil mereu la dispoziție, ca o prelungire anatomică veritabilă, os de plastic, metale și sticlă. Acest partener al zilelor și nopților, mereu la dispoziție, cosmopolit, cu replica la-ndemână, concis, eliptic: dap, nope, BRB, BTW, OMG, ILY, THX, IMO, IDC, AKA și multe altele.
Pe ușa unei cafenele independente scria, pe un bilet pus în geam, BRB. O femeie mai în vârstă se oprise acolo și privea cu interes mesajul. Eram în preajmă, așa că m-a întrebat ce înseamnă. Mă întorc imediat, în limba engleză, o lămuresc. Femeia, întrebătoare și pașnică, mi-a sugerat că ar mai avea nevoie de explicații suplimentare. S-a pornit o mini-conversație pe tema felului în care se exprimă noua generație. Atunci, am realizat că nu tema în sine e importantă, ci atenția, ascultarea, persoana.
Desigur, micro-conversația din stradă nu e o explorare a profunzimilor unui om. Însă e important gradul de prezență al ascultării, felul în care ești acolo pentru interlocutor. Mi-a venit în minte un posibil decalog al conversației, această, îmi permit să zic, uitată artă. În mod sigur se mai pot adăuga și altele, dar acum m-am oprit la acestea.
- Să nu vorbești doar despre tine.
- Să nu dorești să-l faci praf pe interlocutor.
- Să-i respecți intimitatea.
- Fii spațiu deschis, nu cușcă.
- Fii empatic.
- Taci mai mult.
- Ține un discurs cu sens, ca să nu pierzi vremea celuilalt.
- Nu te văita.
- Să nu aduci interlocutorul în iadul tău personal. Îi este suficient al său.
- Să mai ai cui spune povestea ta și mâine. O pledoarie pentru dozarea comunicării pentru a nu plictisi sau enerva.
Conversația cu miez (chiar și de nucă) nu cultivă sub nicio formă nepăsarea. Dacă știi să asculți cu atenție, afli multe detalii despre omul din fața ta sau despre anumite întâmplări. Subiectele pe care le abordează interlocutorul cu mai mult patos îi aparțin în mod organic. Uneori, legându-se cu patimă de anumite defecte ale altora, în realitate interlocutorul se descrie pe sine. Foarte important e să nu judeci, în acest fel mintea rămâne deschisă și inima caldă. E bine să fii îngăduitor, o conversație nu e un câmp de bătălie din care unul trebuie să iasă însângerat. Apropo de asta și ducând ideea în cu totul altă parte, am citit la un moment dat un text, de un umor involuntar. Un anume primar care se fălea cu satul și realizările sale a ținut o prelegere „de istorie” a localității. A menționat, înflăcărat, că în urmă cu vreo 500 de ani, primăria a fost cea care a pus la dispoziție terenul pentru o bătălie. Bătălia de la… nici nu mai contează. Cineva (dușmanul), ieșise de acolo strivit. Prilej de mândrie, de fală.
Într-o conversație, lucrurile pot escalada. Aici intervine și calmul interlocutorilor. Cu tact, spațiul în care cei doi discută se lărgește. Astfel ziua devine mult mai încăpătoare, ca o barcă pe un lac, într-o primăvară cu cireși înfloriți, ale căror petale cad leneșe în apă. Relația dintre cei doi interlocutori mai primește un nou orizont de referință, un al treilea interlocutor. Spațiul dintre ei.
S-au înmulțit și reuniunile: evenimente culturale, vernisaje, lansări de carte, conferințe, etc. Unele dintre ele au parfumul vechilor serate, literare sau nu. În anumite librării, în case-muzeu, în spații private ce alocă timp întâlnirilor pe teme culturale, istorice. Aceste locuri sunt ambianțe fertile în care arta conversației, subtilă, elegantă, aducătoare de sens, chiar și atunci când este vorba despre polemici bine temperate, renaște în jurul unor teme ispititoare. În momentele de relaxare de după prelegeri sau prezentări, apar „pe masă” subiecte ce pot fi lesne abordate și savurate ca niște sandvișuri de mici dimensiuni. Fiindcă în conversație există și ceva de tip gastronomic, mai ales în savurarea subiectelor. Papilele gustative ale interlocutorilor se pot răsfăța cu gusturi dulci sau picante, în funcție de temele discutate. De obicei aceste reuniuni sunt opera unui om entuziast sau a unei echipe inimoase. E nevoie de un om (sau un grup dedicat) ca să reformulezi o lume de idei preconcepute. Uneori soluțiile nu sunt atât de complicate, ele izvorăsc natural din sufletele generoase, din buna lor dispoziție și dintr-un profesionalism impecabil.
Arta de a asculta este o artă nobilă. Chiar și atunci când interlocutorul sparge gheața cu un subiect „meteo”. E o modalitate foarte englezească de a începe o discuție la care te înhami fără să știi exact unde duce și o faci de plăcere. În familie, la muncă, cu prietenii sau cu noi cunoscuți. Frumoasă zi, nu-i așa? Dacă vezi că nu e de ajuns, poți merge mai departe cu informații despre ziua de ieri, când a plouat zdravăn sau predicții (chiar și profeții) despre alura meteorologică a zilei de mâine, despre topirea iminentă a ghețarilor, despre aurorele boreale sau australe pe care le-ai trecut pe lista ta de „zece lucruri de făcut până mor”. Asta poate adăuga „panaș” cugetărilor tale sau măcar umor, chiar și involuntar. Și poate conduce și crește conversația, ca într-un tango pasional.
Se pot aduce în discuție și referințe meteo-culturale cum ar fi Furtuna de William Shakespeare, Zăpada de Orhan Pamuk, Bătrânul și marea de Ernest Hemingway, Typhoon de Joseph Conrad, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Marea, marea de Iris Murdoch sau La sud de graniță, la vest de soare de Haruki Murakami. Sau din muzică, Anotimpurile de Antonio Vivaldi ori Sonata nr. 17 în D minor de Ludwig van Beethoven numită Furtuna.
Parafrazându-l pe Herman Mellville în Negustorul de paratrăsnet (The Lightning-Rod Man), aș putea spune: – Hark, ce Himalaya de concluzii! („Hark, what Himalayas of concussions!”, în original).
Să avem cu toții parte de bucurii la final de an!