În amintirea lui Nicolae (Tsumpi) Trifon[1]
Mansarda lui Tse nu e la Paris, ci la București. Mai exact, ea era acolo. Casa mai e acolo și azi, dar spațiul pe care-l știam în acel timp îndepărtat ca fiind al lui și-a schimbat destinația. Mansarda era mereu plină de prieteni și de cărți, dar nu te înăbușeai acolo. Tse găsea tot timpul o nouă scuză ca să nu se apuce să aranjeze mormanele sale de cărți astfel încât invitații să poată să respire cât de cât. Uneori aveai impresia că acele cărți respirau mai bine decât noi, ceilalți, se auzea parcă foșnetul paginilor întoarse fără ca nimeni să le răsfoiască, vorbe, sau uneori fraze se desprindeau dintr-o carte și ne uluiau cu sonoritatea lor, fără vreo semnificație sau în primul rând prin bine alese. Tse ne întorcea spatele ca să-și pună în ordine cărțile, se întorcea din când în când spre noi ca să ne lanseze vreo frază neașteptată, era destul de imprevizibil, se poate spune că asta se întâmpla când te așteptai mai puțin, sau poate noi eram atenți numai la propriile noastre cuvinte; eram acolo ca să umplem spațiul cu vorbe, asta ne făcea bine, ne ajuta să uităm câteva ore afară-ul. Și totuși, afară-ul era în realitate marea preocupare a tuturor celor care se aflau acolo. Nimeni nu se afla acolo din întâmplare. Ca să ajungi acolo trebuia să urci o scară strâmtă, care înconjura casa, dar prin interior, ca să zic așa. Nimeni nu s-a scufundat în scara asta fără un scop precis. Odată ajuns sus, în fața intrării camerei pe care Tse o alesese drept refugiu în acea casă familială, erai aspirat de un zgomot de cuvinte, abia înțelese, înecate de muzica, cel mai adesea sud-americană, revărsată dintr-un pick-up. Mathias avusese privilegiul să-l întâlnească, în mai multe rânduri, pe Tse singur, sau în compania frumoasei sale care, e drept, rareori era aceeași. În doi sau în trei, discuțiile erau întotdeauna foarte animate, parcă aprindeau toate lemnele și acolo Mathiaas a realizat mai bine ce însemna un cuvânt bine ales. Și nu era singurul care să fie, astfel, captivat de sensul unor cuvinte. Astăzi încă, după atâția ani, el își mai amintește de cuvintele care provocau hohote nebune de râs instantanee, dar, uneori, și o gravitate bruscă, neașteptată până atunci. Această gravitate nu era căutată, nu era intenționată, ea apărea acolo ca un bonus și cel mai adesea noi refuzam să o acceptăm, căci eram acolo pentru cu totul altceva, spuneam noi, decât pentru a părea sau pentru a deveni oameni serioși. Dar ce era cu exactitate acest lucru n-am fi putut spune și încă nici azi n-am putea, erau toate piedicile din lume pentru a-l enunța cu claritate. Căutarea unei fisuri prin care noi ne-am fi putut strecura în adevărata viață era ceea ce ne absorbea cel mai clar timp.
Noi am găsit fisura, sau fiecare dintre noi credea că a găsit-o, dar adevărata viață a fost trăită foarte repede, în timpul câtorva anotimpuri, după care ea a dispărut. Viteza cu care adevărata viață a fost trăită nu fusese calculată de nici unul dintre noi, căci o asemenea încercare risca să fie privită de la început ca golită de sens, având în vedere chiar adevărata viață. Și apoi, era fisura de-acolo și fisura de-aici. Au fost, trebuie să mărturisesc, momente de bucurie intensă, în ciuda întâmplărilor neașteptate, ca și cotidiene, ale vieții sub dictatură. E totuși nevoie să te întrebi, mă gândesc uneori, cum de o asemenea fervoare a cititului, a scrisului, de a ne regăsi între noi, a fost posibilă, atunci când, altfel, eram profund dezgustați de tot ceea ce ne înconjura.
Și unde suntem noi acum? – este o întrebare pe care nu vom renunța să ne-o punem. Dacă mai e posibilă. Suntem noi, încă, în căutarea acestei fisuri care duce drept spre adevărata viață, sau am și găsit-o deja? Și când scriu noi e sigur că nu mă întreb în numele tuturor, ci numai pentru unii dintre noi. De ce? Pentru că au fost întotdeauna (și mai sunt încă) cei sau cele care-și trăiesc propria viață ca pe un program, sau mai degrabă își trăiesc programul ca și cum ar fi propria lor viață. Cei sau cele cărora le place să-și găsească odată pentru totdeauna programul lor, ritmul lor, itinerariul cotidianului lor. În ce-l privește pe Mathias, „eu nu mănânc pâinea asta” părea să fie emblema lui. El încerca să-și traseze în fiecare zi calea, nu doar în acel oraș unde se afla altădată mansarda lui, ci în toate orașele unde gustul său de rătăcitor îl purta. Încercase asta de multă vreme și concluziile nu erau încă trase.
Cu această întrebare ar putea avea impresia că a ars, încă o dată, o etapă. Poate chiar mai multe. Sau cel puțin că n-a deschis încă o paranteză. O paranteză în interiorul alteia și așa mai departe… În fond, a preferat întotdeauna să ardă etapele în loc să deschidă paranteze. Chiar mai mult decât asta. A ars totdeauna etape, cel mai des fără să se gândească mult la asta. Dar nu-i totdeauna așa? Tse nu ne-ar fi contrazis, fără îndoială.
Cu cât trecea timpul, Tse le întorcea tot mai mult, celorlalți, spatele ca să-și aranjeze cărțile? Dacă mansarda părea să fi rămas la locul ei, etajul de dedesubt, unde locuiau părinții lui, fusese golit. Parterul, ca și curticica ce dădea spre stradă au fost transformate într-un birt prelungit printr-o discretă grădină de vară unde, la adăpostul privirilor trecătorilor, convivii puteau întârzia cât voiau. În mansardă, nici acolo, nu mai e nimeni de multă vreme, chiar dacă se aud încă, din timp în timp, cum spun vecinii, scârțâituri bizare și chiar explozii de voci care par să vină din altă lume. Aceste zgomote au puțin a face cu foșnetul foilor de altădată. Și totuși îndoiala persistă. Întors uneori prin locurile alea, sau prin apropiere, însuși Tse pare a-și fi dat seama că acolo se țese un lucru neobișnuit. Dar ce anume, nici el, nici puținii prieteni de altădată care se mai întorc uneori prin aceleași locuri n-ar putea să spună.
Fragment dintr-un roman în lucru, în românește de N. Prelipceanu
[1] Nicolae (Tsumpi) Trifon a fost un istoric și eseist, doctor în lingvistică la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris. Născut la București, în 1949, plecat dintre noi, Paris, 2023.