După cinci volume de poezie (primul, publicat în 1983), trei romane și alte volume de eseuri, proză scurtă și interviuri, Radu Sergiu Ruba publică un nou roman cu titlul Semnătură indiană. După volumul de succes O vară ce nu mai apune, pentru care a primit premiul Academiei Române în 2016 (tradus în engleză, italiană și portugheză), acest nou roman (de întindere mare, 478 de pagini) este tot unul autobiografic.
Cartea cuprinde un episod din viața tânărului de 17 ani, elev în clasa a 11-a la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj, perioadă care se întinde pe patru săptămâni, din 18 noiembrie până în 15 decembrie 1971. Ca urmare a Tezelor de la Mangalia din 7 iulie 1970, în țară se resimte dureros lipsa unor activități culturale și a unor emisiuni la radio, care își schimbă drastic grila de program. Ceea ce înainte fusese hrana spirituală de fiecare zi pentru tânărul nevăzător – care și-a pierdut definitiv vederea la 11 ani – emisiunile culturale, poeziile recitate și teatrul radiofonic cu piese de ținută, multe ale unor mari dramaturgi străini, apoi, muzica rock și progresivă, formații românești, cât și cântăreți străini, au fost interzise. Tânărul resimte frustrare și o adâncă sărăcire a vieții personale. Ca urmare, devine un înfocat ascultător al postului Europa Liberă, singurul loc unde mai poate asculta emisiuni care să-i hrănească nevoile spirituale. Ca urmare, îi vine ideea să scrie o scrisoare, în care, plângându-se de regimul atât de drastic instaurat, de conducătorul aflat în vârful acestuia (pe care îl compară cu Nero și Hitler), cere anumite piese muzicale cu dedicație. Scrisoarea, semnată cu un nume indian, Vainateyananda, fără alte indicii ale expeditorului, dă și titlul cărții. Plicul, cu textul dictat sorei mai mici (de doar 13 ani), este interceptat la poștă și, printr-o acțiune amplă de verificare grafologică, extinsă în tot orașul Satu Mare, se depistează scrisul elevei din clasa a VII-a, care, amenințată și hărțuită de Securitate, mărturisește cine e autorul. Urmează un șir de „ridicări” de la liceul din Cluj de pe B. N. Antal 31 – adresa la care funcționa instituția, eufemism cu care își numeau internii habitatul, pentru a nu da explicații cu privire la deficiența lor fizică. Liceanul este dus la Securitate și interogat, brutal admonestat, înfricat, pus să dea declarații repetate, umilit ca nevăzător, amenințat că vor urma repercusiuni grave: exmatricularea, eliminarea din sistemul de învățământ, încadrarea în munca invalizilor, la Fabrica de perii etc. Toată starea de teroare este și mai accentuată deoarece, fiind nevăzător, doar celelalte simțuri îl ajută să se orienteze cât de cât în labirintul fricilor dinadins exacerbate.
Marea întindere a romanului o reprezintă descrierea celor patru săptămâni, evenimente care deschid drumul amintirilor din trecut. Aflăm astfel povestea copilului care orbește treptat, alunecă în întuneric, apoi ni se descriu frământările unui tânăr elev, descoperirea propriului trup în schimbare, revărsările hormonale, apropierea de fete, primele atingeri erotice. Uimirea genuină a acestuia vizavi de textele unor mari scriitori, români sau străini, măsurarea propriei vieți după descrierile acestora, deoarece marele simț al văzului lipsind (canalul prin care percepem aproximativ 80% din totalul de informație din lumea înconjurătoare), liceanul era nevoit să compenseze prin alte surse și canale.
După cele patru săptămâni de teroare, așteptare și chin sufletesc, pare că lucrurile se liniștesc și, susținut de colegi și profesori, Radu Sergiu Ruba rămâne în școală. În ultima parte a romanului, ni se descriu efectele de mai târziu ale scrisorii: dejucarea planului de respingere la Facultatea de Litere din Cluj, intentată de Securitate, dar nereușită, și intrarea la Universitatea din București, ca apoi, după 20 de ani, informații amănunțite să iasă la suprafață printr-un personaj ivit târziu, unul din fostul sistem al interogatoriilor și îndosarierii cazului. Aceste pagini, deși sunt importante în economia cărții și în constructul romanului, deși aduc informații dorite de cititor, ca stil își pierd din strălucirea beletristică, mai pregnantă în partea de descriere a tinereții, cele din urmă au un ton oarecum jurnalist, de dare de seamă.
Sunt câteva direcții care m-au interesat în mod special pe parcursul acestei cărți. Scrisă într-un stil realist (autorul păstrându-și numele în roman), pe lângă datele care evocă vechiul Cluj, atmosfera perioadei respective este descrisă cu multă acuratețe.
Apoi, apar anumite persoane din lumea literară care și azi sunt prezente în filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor: cel mai des apare poetul Ion Cristofor, care îl vizita adesea ca să-i citească diferite cărți, în special de poezie, apare apoi
Constantin Cubleșan, care conducea cenaclul, mai târziu, Constantin Zărnescu etc.
Dar cel mai interesant lucru pe care l-am urmărit a fost felul în care ni se descrie o lume la care noi nu avem acces, o lume a întunericului „viu”, pașii pierderii luminii și dezvoltarea unui simț nou sau, mă rog, extensia unuia existent, al ecolocației, unul străin nouă. Noi, „poluați” de informațiile acaparatoare ale văzului, bombardați de stimuli, neavând suficientă atenție pentru a dezvolta noi simțuri, asistăm în cazul protagonistului la un fel de evoluție dictată de criză, foarte delicat explicată de cel care o trăiește. Descrierile, deși tangențiale, nefăcând obiectul cărții, sunt uimitoare. Voi da câteva exemple.
Autorul ne înfățișează etapele orbirii: înainte de 11 ani având văz și, suferind de un tip de glaucom care ducea la orbire definitivă, mama, înțeleaptă, îl poartă prin tot felul de spații, peisaje, situații ca să apuce să vadă cât de mult, pentru a avea amintirea lucrurilor depozitate în memorie, nu doar descrierea lor mai târzie. În sensul acesta se considera un norocos: știa ce înseamnă culorile, nuanțele, privise câmpul, cerul, soarele și stelele, lacul și pâraiele, cunoștea forma obiectelor pipăite cu privirea, nu doar conturul lor tactil, cum era cazul multor colegi. Văzuse chipul oamenilor, de aceea, în momentul în care își imaginează o iubită – îi dă și nume, Else –, stând de vorbă ore în șir cu ea seara în pat, îi poate atribui și un chip: roșcată cu ochi negri, gropițe în obraji, cercei de argint: „figura ei îmi apărea oridecâte ori mi-o evocam”.
Pe urmă, în momentul în care Securitatea îl ridică și încep interogatoriile – este episodul cu care începe romanul –, în pas cu intrarea în întunericul pierderii libertății, este descrisă pierderea luminii „ultimei ferestre”. Întristarea tânărului avea ca motiv faptul că pata albă a ferestrei se făcea tot mai cenușie: „Ajungeam la etajul întâi și așteptam atingerea ferestrei mele. Ca pe un sărut, o simțeam pe toată fața. Albastrul lunecos al peretelui se înnegrise până la dispariție. Nu cu cerul nopții semăna, ci cu o scufundare sub ape. Nu-l mai simțeam. Ultimele cerneri ale ferestrei peste fața mea m-au atins ca o ninsoare.” Când, întors după vacanță, își verifică la fereastră restul de văz, descoperă că vede „din amintire”, că în ochi nu mai este nimic organic, ci văzul este mental: „Am coborât să-mi încerc ochiul la fereastra mea. N-am mai zărit-o. Abia când am auzit prin ea zgomotul curții, a început să mi se arate pata ei albă. Dar puteam să țin ochiul închis, că pata era tot acolo. Nu mai vedeam, îmi aminteam doar, îmi aminteam…”
Legat de culori, ele, cu timpul, au început să se descompună chiar și în amintire. Adică, retina nu mai făcea efortul să se activeze. Trecând pe culoarul lung despre care știa că avea pereții vopsiți în albastru, revenea „memoria” culorii doar când își dorea: „Când nu voiam să le evoc culoarea, retina scufundată nu se activa… rămâneau doar… stavile absolute, ca niște mase de umbră”. Teama cea mare, spaima era să nu uite imaginile, să nu se șteargă inclusiv din amintire. „Nucul din curte redevenea verde și întunecat numai dacă știam că mă aflu în prejma lui. Dar verdele și lumina lumii sesizasem că se topesc, se șterg, se prăfuiesc asemenea ferestrei de la primul etaj.” Ca să facă ceva împotriva uitării, tânărul copiază în scriere Braille fragmente și pasaje cu felurite priveliști, rostirile unora care îndrăgeau natura, își face un caiet pe care îl va purta cu sine: „Doamne ferește să dispară, să le pierd (…): un ciocârlan pe zăpadă într-o pată de lumină, o margaretă atinsă de un fluture, umbra unei sălcii peste cojocul ciobanului, (…) pălăria unei ciuperci cu vinișoare roșii, gâze translucide plutind…”
În fine, după pierderea totală a văzului, ca să se poată orienta în „labirintul” obiectelor și al oamenilor din lumea reală, ca să funcționeze cât mai aproape de cei care impun ritmul lumii acesteia, avea nevoie de atenția îndreptată constant asupra prezentului, asupra a ceea ce se întâmpla în imediata vecinătate (adică, dacă era cu gândul în altă parte, „orientarea” era deficitară, se ciocnea de oameni și lucruri). Astfel, și-a dezvoltat simțuri suplimentare sau, poate, s-au ascuțit cele existente. Își explica fenomenul ca o „reflectare a sunetului din masa obstacolului, a barajului ivit”. Ca urmare, „obstacolul… îmi apărea schematic sub pleoape, ca masă întunecată. Senzația se producea întotdeauna la nivelul ochilor, nu în altă parte, ca dovadă că văzul acela pineal de nouă sute de mii de ani funcționa. Pe măsură ce mă apropiam, masa de umbră devenea tot mai apăsătoare, mă avertiza să nu înaintez ca să nu mă izbesc de ea.” Și concluzia este: „Toți ne deplasăm ca liliecii, prin ecolocație.”
Una dintre episoadele cele mai halucinante, este descrierea unui meci de fotbal. Tinerii jucau pe un teren din curtea școlii meciuri pe clase cu o cutie de conserve umplută cu pietre. Deoarece o minge de cauciuc nu le-ar fi fost de niciun folos, tinicheaua plină de pietre grele hârâia cu zgomot când era lovită cu piciorul, așa că băieții se orientau după sunet. Deși părea că în învălmășeala de trupuri ar fi trebuit să se ciocnească grav, erau destul de puține cazurile, deoarece, cum spunea Ruba, presiunea trupului trimitea informația masei corporale și fiecare reușea să „simtă” prezența celuilalt, iar portarul, de cele mai multe ori era întins pe jos, cu spatele la jucători, astfel conserva de tinichea se lovea de trupul lui și nu trecea prin poartă. Și mai halucinant este momentul în care unul dintre băieți, de pe margine, comenta meciul cu viteza și exprimarea unui reporter sportiv, fără nici o legătură cu ce se întâmpla pe terenul pe care oricum nu-l vedea.
În fine, revenind la tema cărții, pe lângă chinul la care a fost supus liceanul, legat de gestul său extrem, romanul descrie viața din școala și internatul de pe B. N. Antal 31 (azi Dorobanților, același număr): o viață efervescentă, tineri care își caută rostul, cu interese pentru literatură, în care se citesc cărți sau se ascultă de pe benzi magnetice, se învață limbi străine, se fac cursuri de masaj. Radu Sergiu Ruba este deja recunoscut ca poet în școală, cu poezii puse la cunoscuta „gazetă de perete”, fala școlii, frecventa cenaclul „de afară” – sintagmă pe care o foloseau interniștii pentru tot ce însemna lumea celor fără deficiențe –, o lume destul de departe de a lor. Poate performanța școlară a fost norocul elevului de a nu fi exmatriculat.
O descriere vivace a vieții unui grup de tineri cu deficiențe, conștienți de prăpastia dintre cum trăiesc ei și cum este lumea – destul de nemiloasă față de cei cu probleme, mai ales în anii `70 –, o descriere la care n-am fi avut acces dacă n-ar fi venit din partea unui cunoscător.
Radu Sergiu Ruba, Semnătura indiană, Editura Trei, 2021