Biruit-au gândul, rostea cândva beizadeaua Cantemir, cel biruit de moirele istoriei și totuși nebiruit pe câmpul de luptă al ieroglifelor scrisului românesc. Deși personalitatea principelui Dimitrie Cantemir (26.X.1673-21.8.1723) devine celebră, în plan european, încă în timpul vieții sale, opera acestui remarcabil savant și controversat domnitor continuă a incita spiritele, ridicând probleme până în zilele noastre. Valorificarea treptată a acestui tezaur pune în lumină noi și noi dimensiuni istorice, traductologice, artistice etc. ale genialului nostru precursor. Eseul de față își propune să scoată în evidență o calitate mai puțin elucidată și aproape deloc abordată sistematic în alte studii, anume, aceea de poet și precursor al poeziei române moderne.
Nicolae Iorga este printre primii cercetători care încă pe la 1901 (!) semnala substanța poetică a textelor cantemirești. Un prim travaliu de autonomizare a fragmentelor de texte filozofico-artistice se pare a fi a lui Em. C. Grigoraș (1933). Cea mai autoritară opțiune critică în favoarea textelor poetice cantemirești a fost emisă, răspicat, încă în anii ’30 ai secolului XX, de George Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Entuziasmat de poemele cantemirești citite printr-o frapantă grilă a modernității și „așezate într-o altă statură tipografică” prima tentativă masivă de antologare o face, ghidat de infailibilul său gust poetic, Nichita Stănescu în Cartea de recitire (1972). De atunci a trecut ceva timp, dar nici până astăzi nu avem, din păcate, un volum mai consistent (cvasiantologic și autonom față de operele din care descind) al textelor lui Dimitrie Cantemir, care i-ar pune în valoare tocmai calitatea de poet!
Este adevărat că spre sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI, în virtutea asimilării critice și schimbării viziunii interpretative din perspectiva noii critici europene, au apărut un șir de studii, eseuri, culegeri tematice în care cercetătorii, scriitorii și criticii noului val conferă tot mai mult spațiu și atenție structurilor poetice finite (puține!) încadrate în pânze mai mari sau fragmentelor de texte cu certă valoare poetică, risipite cu generozitate prin toată opera cantemiriană.
Vom schița aici doar câteva dintre lucrările mai recente care consideră și interpretează textele poetice cantemirești ca pe un dat sui generis al poeziei și culturii române în zorii devenirii sale: Antologia Poezia românească de la începuturi până la 1830 de Gabriela Gabor, cu prefața lui Dan Horia Mazilu, editată de Fundația Culturală Română, București 1996 (include patru poeme din Istoria ieroglifică); Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Editura Polirom, Iași, 2004 (include șapte „texte-reper”); Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir între umanism și baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2002; Gabriel Mihăilescu, Universul baroc al Istoriei ieroglifice. Între retorică și imaginar, Academia Română, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2002; Dimitrie Cantemir, Sentenții. Selecție și vocabular de Em. C. Grigoraș, prefață de Dan Horia Mazilu. Editura Gramar, București, 2013. Din culegerea de Sentenții desprindem un Cantemir sapiențial, un adevărat Confucius al zorilor iluminismului european, poate și un Descartes al ornamentalismului baroc rătăcit fantomatic la Porțile Orientului, dar și un Saadi european, transformându-și Divanul său poetic într-un sistem de gândire descendent din civilizația greco-latină.
În sprijinul aserțiunilor noastre se înscrie și atenția sporită a unor poeți de cea mai înaltă clasă (Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dan Botta etc.) pentru opera ilustrului lor înaintaș, atenție ce îndeamnă spre recunoașterea și consacrarea definitivă a unui mare și nedreptățit poet, care așteaptă să fie cunoscut în profunzime inclusiv pentru opera sa poetică, așa cum este ea, risipită și topită în canavaua altor scrieri pătrunse de poeticitate, după cum le-a gândit însuși poetul.
Cu siguranță, din perspectiva noutății, ineditului scriiturii sale în raport cu tradiția și luându-se în considerație posibilul impact copleșitor asupra contemporanilor al unei opere originale, mereu mustind de idei (nonconformiste, paradoxal-ironice, alegorice și metafizic-abstracte până la absurd), Dimitrie Cantemir ar fi fost catalogat drept un postmodernist.
Scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul; Istoria ieroglifică și Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, fiind o nesecată sursă de idei, informații, sentințe, imagini poetice și deschideri filozofice – apar ca o triadă fundamentală a limbii și culturii române moderne, ele consacră în mod strălucit filozofia, romanul și istoria națională, propulsându-le de la umanism și baroc către iluminism și modernitate.
Aspectele stilistice, unele tatonări asupra intențiilor poematice, comentariul surselor și încercărilor de elaborare a terminologiei literare au fost abordate tangențial sau complex în studiile semnate de Virgil Cândea, Elvira
Sorohan, Manuela Tănăsescu, Ecaterina Țarălungă și, în special, deja menționatul Dragoș Moldovanu, acesta din urmă în eseul de stilistică comparată Dimitrie Cantemir între Orient și Occident. Până la constituirea unei poetici de ansamblu, am putea vorbi de anumite premise, care vin din poeticitatea propriu-zisă a majorității textelor lui Cantemir, parte din ele pierzându-și valoarea destinată sau alterându-și noimele, dar amplificându-și în timp savoarea speculativă în sine, punerea în evidență a vorbirii de epocă, jocul spumos, o anumită turbulență verbală și ingeniozitate a construcțiilor hermeneutice care acced până la descoperirile literaturii moderne.
În schițele acestei poetici ar putea să-și găsească locul observațiile asupra frazării intermitente cu unele ordonări ritmice, dar și deconstrucții sintactice, de tipul „să te prăpădind chinuiască” ori „să răsaie și să odrăslind crească”.
În avalanșa interstițiilor verbale, a pleonasmelor (gen „s-au dusu-s-a”, „l-au încorporatu-l” etc.) și a inversiunilor de topică, timp și demonstrații logice, Cantemir realizează, la un moment dat, o metaforă apoftegmatică de cea mai aleasă probă artistică și de cea mai profundă vibrație existențială, precum sublinia și criticul George Călinescu: „Născutu-m-am –/muri-voi,/ muri-voi –/ și iarăși învia-voi”.
Diferitele experimente (împerecheri eufonice, rime ascunse, accente vocale în final – cu infinitivul în -are, -ea, -i etc.); sau a sufixelor adjectivale (-oasă, -ie, -ate); melodicitatea genitivului „mioritic” („ochii șoimului, pieptul leului,/ fața trandafirului, fruntea iasiminului” – a se vedea: G.Călinescu. Istoria…, pag.42, sau a gerunziilor și participiilor folosite din abundență, firește, dau cursivitate și fluiditate deosebită textelor, pe alocuri stufoase, „oblice” sau obscure, ale operei cantemiriene. În principiu, este vorba de o sensibilitate metaforico-armonică de elevată substanță poetică și muzicală, în ajutorul căreia Dimitrie Cantemir dă frâu liber imaginației și realizează spontan structuri imagistice de o uluitoare modernitate. Este tocmai cazul mirării unui Nichita Stănescu din convingătoarea sa Carte de recitire. În treacăt fie spus, Nichita Stănescu se pare că a „împrumutat” și s-a inspirat copios din moștenirea ieroglifică a nefericitului prinț.
Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul (1698, Iași) după modelul Banchetului platonician sau al înțeleptului și poetului persan Saadi conține o serie de dialoguri cu caracter antologic, spumoase, savante și cu tâlc, dintre spirit și materie, constituindu-se într-un veritabil eseu filozofic, scris într-o manieră liberă, ludic sentențioasă, cu numeroase exemple biblice, din poeții și înțelepții elini și orientali (Omer,
Solomon, Saadi etc.), cu proverbe și pilde populare, versete și stihuri traduse sau de improvizație proprie. După toate semnele, Divanul pare să fi fost una dintre cărțile de căpătâi ale laboriosului Mihai Eminescu.
„Autorul Divanului nu a creat, până la urmă, limba filozofiei românești, cum visa, și nici un stil emulativ: a rămas fără urmași, dar, în splendida lui unicitate, poate fi citit astăzi cu o încântare neegală”, scrie Nicolae Manolescu
în Istoria critică a literaturii române (FCR, 1997, pag.85). Dialogul dintre Înțelept și Lume este un adevărat poem oratoric, ritmat și rimat, glumeț și patetic, concis și luxuriant, furtunos și calm, impregnat de un enorm suflu liric în toată împletitura lui de întrebări și răspunsuri.
Acest suflu liric de sorginte ecleziastică a mai fost exploatat în epocă în Viața Lumii, poemul lui Miron Costin. Însă vechiul motiv poetic meditativ capătă la Cantemir un plus de afectivitate subiectivă, ce se poate citi în finalul invocației, precum scrie Elvira Sorohan: „Unde sînt moșii, strămoșii noștri,/ unde sînt frații, priiatenii noștri, / cu carii ieri-alaltăieri/ aveam împreunare/ și într-un loc petrecere,/ carii acum din mijlocul nostru periră/ și acmu să pare că n-au mai nice/ odinioară fost?” (Divanul, 26).
Iată un poem, ca o așchie de plămadă hesiodică, de o stranie frumusețe armonică, oscilând în alternanțe și în incertitudini (nemuriri și vremelnicii) străbătute de doruri germinatoare, tinzând spre perfecțiunea împlinirii de-o clipă:
„În tine iaste pământ,/ la om trup,/ ierbile și copacii sînt bunele lucruri;/ roadele și semințele tale/ sînt bunătățile și pomenele;/ soarele – a vecinicilor înțelepciune;/ luna – a vremelnicilor arătare;/ peștii, care sînt pururea-n apă, sînt plecăciunele;/ pasirile zburătoare sînt cereștile privéle;/ dobitoacele – a săracilor agiutoriu și agiutorie;/ tîrîtoarele, adecă lighioanele/ carele pe pîntece se trag;/ sînt a altor doruri-pătimiri;/ jiganiile însămnează/ a demonilor și răutăților chitiri;/ iară omul, spre a lui Dumnezeu închipuire făcut,/ însemnează hireșea sau fireasca/ omului alcătuire/sau hireșea și fireasca/ a minții plinire (!)”
Să reținem pentru minunata lor profunzime poetică aceste „doruri-pătimiri”, cât și „soarele – a vecinicilor înțelepciune;/luna – a vremelnicilor arătare”. (!)
Scrutând în profunzime viața lumilor și, cu obstinație, adulmecând fantoma adevărului, Cantemir-Înțeleptul nu uită să-și ordoneze permanent discursul, potrivindu-și stilul cu al altor autori („stihotvorțul pérsiesc” al-Saadi, de exemplu, sau elinesc: Horațiu, Vergiliu etc.). Credem că e o sincronizare mai mult intuitivă sau orgoliu de enciclopedist, autorul stăpânind virtuoz tehnica versificației, pe alocuri risipește bijuterii memorabile, de rare eufonii, precedând modernitatea: „Sfârșitu-ț-ai dară vârstele/ și tu cu dânsele/ împreună, viața./ După acestea dară/ venitu-ț-au vremea,/ sositu-ț-au ceasul/ și mai mult a păși/ ți s-au scurtat pasul.” (Sfârșitu-ț-ai dară vârstele).
Pentru echilibru, autorul Divanului apelează, în final, la suportul poruncilor, formulate de stoici, și la învățăturile unitarianului Andrea Wissowatius, Stimuli virtutum, învățături-silogisme, care, prin paradoxurile lor laconice, nasc asociații cu Glosa și Oda în metru antic de Mihai Eminescu: „Curate-ți varsă rugile./ Cu cele puțintéle te slujéște./ De cele multe fugi./ Multe ascultă. Grăiaște puțintéle.// Taci cele tăinuite./ Învață-te celor mai mici…// Celui mai mare urmează…// Ridică zăbăvile. Nemica te miră.// Probozește pe cel mândru.// Leapădă cele rele.// Învață-te lui Dumnezeu a trăi.// Învață-te a muri.” (Curate-ți varsă rugile].
Învață-te a muri, sfătuiește înțeleptul Cantemir și cu mare nedumerire îi răspunde suferindul Eminescu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”…! Ca și în cazul lui Eminescu, învățarea muririi i-a adus lui Cantemir nemurirea. Semnificativă, în acest context, este precizarea din eseul acad. Alexandru Zub, Dimitrie Cantemir – erudit și om politic: „Mihai Eminescu îmbogățește Biblioteca Universității din Iași cu un exemplar (al Divanului – n.n.) plătit cu 170 lei noi în 1874, acela folosit azi de cercetători” (din volumul omagial Dimitrie Cantemir (1673-1723) Principe român și cărturar european, Editura Trinitas, 2003, pag.16). Acest amănunt constituie încă o mărturie a cunoașterii și prețuirii deosebite pe care marele nostru poet național o acorda ilustrului principe. În această ordine de idei, putem vorbi de preeminența unei școli poetice și a unei continuități organice a sistemului de gândire artistică în spațiul poeziei naționale. Semnele preeminescianismului se citesc și în această cutremurătoare elegie: „Toți muritorii/ pururea în sân doi sorți purtăm,/ carii unul a morții,/ altul a vieții sint,/ și amândoi din ceasul zămislirii/ împreună cu noi în toate părțile,/ în toate locurile/ și în toate vremile/ din fire să tovărășăsc;/ Deci, oricarile povață înainte ne-ar merge,/ vrând-nevrând ieste să murim./ Nu lipsăsc unii dintre muritori/ carii pre sorțul morții/ groapa cea mai de pe urmă-l hotărăsc, / însă aceasta la cei (cu) adevărat înțelepți/ pururea de batjocură s-au ținut./ De batjocură dzic,/ căci altora spaimă,/ iară lor socoteală aduce./ Spaimă, dzic, altora,/ căci trăind,/ a muri nu se învață” [Toți muritorii]. Elegia cantemiriană este o Odă eminesciană inversată, în metrul spaimei refulate către cei ce nu știu/ nu vor să învețe a muri, scrisă cu o cantemirească mirare și cutremurare în fața oglinzilor timpului cadențat în implacabila metrică a trecerii universale.
Desfășurată poematic în ritmuri și volute aproape cantabile, Istoria ieroglifică rămâne a fi o sursă inepuizabilă de simboluri (unele deja clasicizate!), imagini și structuri metaforice mustind de poezie. Reținem, pentru frunusețea-i inedită, această perlă poetică de o rară expresivitate metaforică și originalitate suprarealistă, între teluric și abstract transgresând metafizicul: „Au nu tu,/ odinioară, prin fundul mării primblându-te/ și spre vânarea peștelui/ șipurindu-te,/ eu din faţa apei/ te oglindeam?” (Au nu tu?)
…Vremurile și nevoințele nu i-au permis lui Cantemir-poetul să-și desăvârșească sistemul poetic. Moștenirea poetică a lui Dimitrie Cantemir, cu ingenioase frământări de aluat „brudiu” al limbii române încă dospinde, cu fragmente de bestiar mitologic și de coloane dorice risipite-n moloz este ca o ultimă operă nefinisată a lui Michelangelo – marmură atinsă de geniu, cu urmele mușcăturii de leu, ascunzând în lacătul blocului perfecțiunea.
Atât cât este, risipit sau tălmăcit în textura scrierilor sale ca un Klondayk
încă ascuns pentru ochiul poetului modern, poetul-romancier Dimitrie
Cantemir, cu necesarele rezerve impuse de epocă și cu limite conceptuale explicabile, se poate spune că mânuiește cu dezinvoltură intuitivă aproape întreaga paletă a esteticii pre și post-moderne: în-cifrare/des-cifrare; digresiune/in-serțiune; ludic/dramatic; realism grotesc/reverie epifanică; macrocosm/microcosm; invenție lexicală/gratuitate textualistă; sacralizare/de-sacralizare; limpezire/ascunzire; ex-plicare/im-plicare; construcție/de-construcție; creș-
tere/des-creștere și mărginire/dez-mărginire a hotarelor lumilor imaginare mistice, teosofice, lingvistice, filozofice și meta-po(i)etice.
Așa cum ne apare azi din negura vremilor, încă surprinzător de tânăr și de enigmatic, Dimitrie Cantemir se constituie ca un nobil aliaj (nobil în sensul trăiniciei!) între epoci și civilizații, între genuri, specii și discipline umaniste proiectându-se din epoca luminilor spre ecranul viitorului ca un veritabil homo universalis, cum puțini ca el s-au născut în neamul nostru într-o „nedezruptă continuație” întru devenire și desăvârșire.
Suplimentar, pentru demonstrație, anexez această microantologie:
Dimitrie Cantemir
[PRUNDUL EVFRATHULUI MĂRGĂRITARIU NAȘTE]
Prundul Evfrathului mărgăritariu naște,
Cămila din iarbă céle scumpe paște.
Mâna Afroditii cunună-mpletéște,
Evfrathul Evropii nou lucru scornește.
Din cele cu soldzi Helgile ivéște,
Norocul ce va toate biruiaște.
Cu(nu)na-npletită norocul o tinde,
Capul fără crieri cu mâna o prinde.
O, Helge, ficioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă,
Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăliagă.
Margă la Athina ce iaste s-aliagă.
Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șése vremi roadă să-i coboară,
Fulgerul, fierul, focul mistuiască,
Patul nevăpsit nu să mai slăvască.
[ÎN MUNTELE CEL ÎNALT…]
În muntele cel înalt coada Struţului,
În copaciul cel mai mare cornul Boului.
Galbănul și albul toate biruiaște,
În cap de Cămilă corn de buăr créște.
Vrăjitorii vândzători ce nu nemeresc?
Pe frumos soare și lună, toate povestesc.
[CU PENELE ȘOIMUL…]
Cu penele Șoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirănéște,
Nici din hereghie pre drept stăpânéște,
Ce-n cuibul altora oaăle ci-au scos,
Tare laba Șoimului le va da-le gios.
Cel ce un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cére cu svinte cuvinte,
În curândă vréme, după fulger, tunul
Râu îi va detuna, din mulţi pân’la unul.
[A LUMII CÂNT CU JELE…]
(Cântec de nuntă)
A lumii cânt cu jele cumplită viaţă,
Cum să trece și să rupe, ca cum am fi o aţă.
Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,
Părintele și fiul, rude ș-alalt statul.
În zi ce nu gândește, moartea îl înghite,
Viilor rămași otrăvite dă cuţite.
Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă,
Izbânda, dreptate, în ce-l află-l giudecă.
Unii fericiţi se dzic într-a sa viaţă.
După moarte să cunoaște. C-au fost sloi de gheaţă.
[NĂSCUTU-M-AM…]
Mai cu deadins însă acesta
în toată vremea
și peste tot ceasul
din minte
și din chiteală
Să nu-ţi iasă, adică:
născutu-m-am –
muri-voi,
muri-voi –
și iarăși învia-voi,
învia-voi
și la strașnica
și dreapta dumnezeiască judecată
a ieși îmi este.
TÂNGA ȘI PLECAREA INOROGULUI
1.
Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedicatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut,
puterii vrăjmașului s-au vândut.
(…) Ce mângâiare i-au rămas? Nici una.
Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una.
Ce priietin i se arată? Nici unul.
Munți, crăpați,
copaci, vă despicați,
pietre, vă fărâmați!
asupra lucrului ce s-au făcut
plângă piatra cu izvoară,
munții puhoaie pogoară,
lăcașele inorogului, pășunele,
grădinele cernească-să,
pălească-să, veștedzască-să,
nu înflorească, nu înverdzască,
nici să odrăslească,
și pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor, negrele,
suspinând, tânguind,
nencetat să pomenească.
2.
Ochiuri de cucoară,
voi, limpezi izvoară,
a izvorî vă părăsiţi
și-n amar vă primeniţi.
Gliganul, sălbatec viieriu,
și-n în livezile lui ursul ușeriu
să să facă! (…)
Clătească-să cerul,
tremure pământul,
aerul trăsnet, nourii plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură
vântul să aducă.
Soarele zimții să-și reteze,
luna siindu-se să se rușineze,
stelele nu scânteieze,
nici Galateea să lumineze.
Tot dobitocul ceresc glasu-și sloboadză,
fapta nevăzută, plecându-se, vadză.
(…) Mute-se Arcticul,
strămute-se Antarcticul!
Osia sfericească în două să se frângă,
toată ușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile toate tocmirea să-și piardză,
orânduială bună în veci nu mai vadză,
toate în dreapta și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să se uluiască,
de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească!