ROMÂNIA LITERARĂ 39-40 / 2023
Din 22 septembrie. Nicolae Manolescu, la Editorial: După câțiva ani de când am intrat în posesia DUI (Dosar de Urmărire Informativă), mi-am luat inima în dinți și l-am răsfoit… În ce mă privește, m-am confruntat cu aceleași mizerii cu care s-au confruntat cei mai mulți, dar nu m-am numărat printre adevăratele victime ale Securității… Textele sunt olografe sau bătute la mașină. Majoritatea provin de la informatori și de la ofițeri de Securitate. Textele ofițerilor sunt semnate cu, foarte probabil, numele real și, peste tot, descifrabil. Cele ale informatorilor, cu unele excepții, sunt acoperite. N-am cerut să fie desecretizate… Securitatea se baza pe informatori care spuneau, de obicei, ce le venea la gură, bârfe, păreri „personale”, mici răutăți gratuite, adesea minciuni, pe care ofițerii le interpretau tendențios… Nu vecinii de bloc sau oamenii întâlniți întâmplător m-au procopsit cu cele mai penibile denunțuri, ci unii dintre colegii mei de breaslă, scriitori, și unii dintre foștii mei dascăli și colegi de universitate… La Eseu, Irina Petraș cu „Autor, editor, cititor – un pas de trois imprevizibil”: Cărțile se nasc în seama cărților care le-au precedat (din legitime jafuri de extaze, cum ar zice Cioran), cu adaos de experiență personală. Suntem cu toții moștenitori. Importantă e, însă, fărâma de culoare proprie pe care o poți adăuga cu inteligență și har. Cunoașterea, informarea nu devin automat imitație și furt… După apariția cărții, intervin cititorul multiplu și incontrolabil, cu variantele sale de lectură, și cititorul profesionist, criticul literar. În mod ideal, verdictul celui din urmă ar trebui să conteze. Dar imparțialitatea sa e parțială, căci e om ca toți ceilalți, iar recipientul său are setări variabile. Fie e un ageamiu și cuvântul să nu contează decât pentru autorii care-și numără înfrigurați cronicile la cartea cea nouă, confundându-le cu audiența, fie e un cititor serios și nuanțat, dar nu evaluator infailibil, desigur. La ancheta intitulată „Exercițiu de imaginație” (realizată de Cristian Pătrășconiu) răspund 38 de scriitori, între ei – 1) Gabriela Gheorghișor: Reușita unui text literar nu se rezumă nici la temă, nici la viziune, nici la tehnica literară, care pot fi „furate / imitate / mimate”. Cred că ceea ce aparține cu adevărat scriitorului este amprenta stilistică, precum o monogramă personală recognoscibilă. Stilul însuși reprezintă o combinație de talent (o doză de inefabil imposibil de programat ori de împrumutat) și de meșteșug (reguli de scris care se învață). 2) Marta Petreu: Serios, nu toți putem fi autorii geniali ai capodoperelor românești ori universale, cred că ajunge să fim, la talentul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu sau natura, vorba șlefuitorului de lentile, onești și serioși… Ceea ce înseamnă să scriem numai când avem ceva de spus. 3) Răzvan Voncu: Numai dacă acceptăm că nu este posibilă scrierea unei istorii literare fără a ține cont și de receptarea literaturii, adică de variile schimbări de interes pe care un curent sau o operă le-au avut în timp, pe măsură ce codul literar s-a modificat, putem înțelege de ce critica și istoria literară se confundă. În accepția „științifică”, dimpotrivă, ele sunt două chestiuni total diferite: de istoria literatură se ocupă „savanții”, în „proiecte colective” derulate de „institute de cercetare”, în timp ce biata critică, impresionistă și „subiectivă”, ar fi relegată pe seama „literaților”. 4) Varujan Vosganian: Problema de fond, care mă privește, e că sufletul mi se împarte în două firi diferite, una căreia îi place spațiul intim, cu bucuria lecturii și a scrisului… cealaltă, atrasă pe spații largi, de dialogurile pe teme ample, de tentația de a schimba lumea, oferindu-mi, de unul singur, șansa să gust, în cele din urmă, dezamăgirea. În sumar (selectiv): Mihai Zamfir, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Liviu Capșa, Laura Poantă, Adrian Alui Gheorghe, Alex Ștefănescu, Ion Buzași, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Hanna Bota, Mircea Gelu Buta, Adrian Lesenciuc, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffman, Marina Constantinescu.
CONVORBIRI LITERARE 9 / 2023
Ioana Diaconescu, „Aurel Dumitrașcu, «un poet cu preocupări contestare»”: Cumplit este faptul că rețeaua informativă țesută de securitate în jurul lui va fi alcătuită din așa-ziși prieteni care îl anturau nu din solidaritate literară ci pentru a obține informații raportate cu cinism celor ce ridicaseră astfel, cu ușurință, zidul în jurul nefericitului poet… DOSARUL „INTELECTUALUL”, [a fost] deschis la 20.IV.1982 asupra numitului DUMITRAȘCU AUREL, învățător (sic!) la Școala Generală din Borca Neamț, membru al cenaclului „Petrodava”, Piatra Neamț, semnalat că făcea o serie de comentarii tendențioase cu privire la politica partidului și statului nostru în domeniul culturii. Dosarul s-a deschis cu aprobarea organului de partid, cel în cauză fiind m.d.p. Stabilindu-se prin sursele „Iordache”, „Colba” și „Balan” și prin alte mijloace folosite („S” și investigații) că această situație este urmarea unor greutăți pe care le întâmpină în publicarea lucrărilor sale și a altor probleme personale, s-a trecut la contactarea lui pentru influențare pozitivă, măsură care este în curs de realizare, cu rezultate suficiente. În alte pagini, Magda Cârneci cu „Jurnal spiritual (pe sărite) – 1999”, serializat: 2 august. M-am trezit şi am început să repet în neştire „Isuse Hristoase, nu mă lăsa!” şi, încet-încet, prezenţa care mă strângea acum numai de încheieturile mâinilor m-a lăsat în pace, m-a părăsit, odată cu greutatea de plumb din tot trupul. Am rămas o vreme trează de tot, înspăimântată, pe poziţie de apărare, căci recunoscusem forţa aceea nocturnă, mă mai întâlnisem cu ea. Crezusem că scăpasem de „răul” ei în ultima vreme, dar mi-am dat seama cu spaimă că nu. Şi am realizat că acest gen de „atac” va mai reveni, va reveni periodic… 21 august. Resemnare, un fel de resemnare sau de liniştire, de îmblânzire. Ca o oboseală, după atâta efort, atâtea lecturi, atâta rugăciune, abstinenţă şi încercări (nu prea reuşite) de post. M-am obişnuit să mă rog zilnic dimineaţa şi seara, citesc cu regularitate cărţi teologice și spirituale, dar parcă nu mai sunt la fel de prezentă, de vie, ca la începutul acestei veri. Parcă m-am obişnuit şi cu asta! Azi mi-a venit în gând că probabil trebuie să mă ţin în continuare de toate aceste ocupaţii spirituale, dar fără să mai aştept nimic, să-mi fac cumva datoria, căci asta e sarcina mea, iar restul să-l las în seama timpului, destinului, Divinului, sau Influenţei C, cum se spune în Şcoală. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Adrian Dinu Rachieru, Angela Furtună, Ion papuc, Gh. Grigurcu, M. Cimpoi, Theodor Codreanu, Mircea Popa, Ovidiu Pecican, Mircea Platon, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, C. Bostan, Liviu Georgescu, Lucian Scurtu, Cristian Livescu, C. Dram, V. Spiridon, Antonio Patraș, Cristina Scarlat, I. Lascu, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Pompiliu Crăciunescu, Simona Modreanu, Dan Ciachir.
RAMURI 9 / 2023
Gabriel Coșoveanu, „«Progresismul» reîncălzit”: Pentru un filolog, conflictul inevitabil cu limbajul de lemn, product ideologic, se resimte, îmi pare, mai intens, din simplul motiv că el se vede nevoit, în scris sau în orice intervenție publică, să precizeze de ce anume vocabule sunt „compromise”. Nu lingvistic, ci istoric… Totul era – și este! – să te dovedești progresist. Ce este, de fapt, un progresist, în acceptul neomarxist? Categoric, un luptător, un cutezător, un dezinhibat și, mai presus de toate, un însetat de sângele a tot ce nu vibrează ca el. Iată ce remarcă Eugen Negrici, studiind versurile „progresiste” din perioada stalinistă (propagate, endemic, prin școală): „Scris parcă în timpul stării de asediu, versurile sunt dominate de imagistica confruntării și sunt presărate de cuvinte din câmpul semantic al războiului: atac, a înarma, a dezarma, a combate, a se război, obiectiv, post, avanpost, oaste, detașament, ofensivă, dușman, front, a nimici, marș ș.a. Titlurile unui număr stupefiant de poezii (la care se adaugă articolele de ziar și broșurile) cuprind cuvântul «luptă», pentru că arta, cultura aparțin ideologiei (prin ea însăși militantă), iar scriitorii sunt, cum afirma chiar Maxim Gorki, soldați ai cuvântului din marea Armată Roșie, prinși în bătălia înverșunată a lui «care pe care» cu dușmanul de clasă. La rubrica sa, Nicolae Prelipceanu, „Medievalități”: Întâlnirile dintre tehnicile cele mai moderne și concepțiile cele mai apropiate de un trecut îndepărtat nu se petrece numai în Rusia, ci mai peste tot în lume, acolo unde statul de drept e în continuare considerat o aberație occidentală, o invenție a „omului alb”, vinovat de colonizări și de toate relele. Inclusiv de descoperirea matematicii, o știință rasistă, cum cântă altă parte a lumii, adunată sub umbrela woke. Lumea civilizată, compusă, încă, din state de drept, ar trebui să reflecteze, poate, cu mai multă seriozitate la pericolul unirii celor două capete: panrusismul și wokismul. Pentru că atacul împotriva civilizației de azi se petrece din toate părțile, dar mai ales din interiorul ei. În sumar (selectiv): Gh. Grigurcu, Cătălin Pavel, M. Ghițulescu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gela Enea, Silviu Gongonea, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghișor, Ion Maria, Andreea Răsuceanu, Ana Herța, Suzana Fântânariu, Cristina Gelep, Florian Copcea, Viorica Gligor.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 8 / 2023
Adrian Popescu, „Vacanță la Hurgada”: Stăm într-un resort după tiparul celor din Grecia sau din Turcia; diferența este că servesc aici numai bărbați iar turistele de religie musulmană intră în apă îmbrăcate și cu capul bine acoperit. Sunt mulți români, dar și ruși, ucraineni, turci în această mică și vioaie comunitate, care seara petrece, fără să întreacă măsura, pe scenă, în spațiul de dans, larg, după ce jocul cu focuri sau cântărețele de hituri s-au retras. Copiii ocupă locul din fața meselor, conduși de o animatoare; toți debordează de energie; generația de poimâine nu are niciun complex. Dialog sumar, gesturi multe, mișcări libere, armonioase. Vacanță veritabilă, dar și exersarea unui limbaj al viitorului. La Marea Roșie, plaja e generoasă, apa e puțin adâncă, umbrelele și șezlongurile la o distanță rezonabilă între ele. Bate mereu o briză plăcută. „Asta face farmecul locului!” îmi spune Angela. Apa e limpede, nepoluată. În ultimele zile ale sejurului nostru la Hurgada, alarmați de atacul unui rechin asupra unui tânăr, steagul roșu interzicea intrarea în mare. Rămâneau, desigur, piscinele, vreo șase, însă nu este același lucru… Și anul trecut întâlnirea, tot pe aici, cu un rechin, a fost fatală pentru o concitadină; acum tânărul rus ucis sub ochii îngroziți ai celor apropiați a alarmat autoritățile, care au pornit imediat în urmărirea rechinului ucigaș, l-au găsit și l-au harponat. În altă pagină, Adrian Lesenciuc, „O literatură locală”: Pe parcursul procesului de clasicizare care durează ani sau decenii intervin, în ordine, marketingul editurii, critica de întâmpinare, premiile literare, traducerile, pentru ca în final și cota de piață să aibă un rol oarecare în ajustarea poziției lucrării. Fiecare dintre aceste etape se produce cu zgomot, este menționată valoarea lucrării în fiecare dintre ele, dar accentul se mută de pe lucrare pe etapă în sine. De aici se și creează confuzii valorice și, mai ales, așteptări uriașe. Autorii caută o formă de validare care, dacă nu vine din partea criticii neideologizate, conduce la excese. Pe de o parte se creează, în limitele cercurilor ideologice grupate în jurul unor edituri ori a unor publicații, un fals orizont de așteptare. Pe de alta, autorii se agață de cronici și mai ales de premii pentru a-și demonstra valoarea care, de asemenea, nu poate fi suplinită de o vizibilitate/ notorietate efemeră. Această bătălie pentru clasicizare este cea care duce la apariția unor aberante topuri exclusiviste. În sumar (selectiv): Aurel Maria Baros, Arcadie Suceveanu, Alex Ștefănescu, Anastasia Dumitru, Marius Miheț, Linda Maria Baros, Mircea Bârsilă, Dan Stanca, Simona-Grazia Dima, Horia Gârbea, Ovidiu Pecican, Emil Lungeanu, Hanna Bota, Gabriela Popescu, Elisabeta Bogățan, Virgil Todeasă.
HYPERION 7-8-9 / 2023
Gellu Dorian, „Ce mai reprezintă azi valoarea scriitorului român”: Valoarea scriitorului român de azi, atunci când ea există şi nu apare în imediata receptare a celor meniţi s-o evalueze, este una incomparabil de luat în seamă faţă de cât a fost luată în evidenţă şi eternizată valoarea unor scriitori români din alte epoci, a căror operă, chiar şi în cazul unora meritorii, este, după receptări din alte perioade, trecută la „şi alţii” sau la „autori de dicţionar“ sau pur şi simplu ignorată de evaluatorii contemporani. Ceea ce se petrece cu scriitorii români de azi e mai grav, pentru că în lipsa unei prezenţe vizibile acum, vor deveni total invizibili în viitor. În plus, confuzia de valori acum este una ce ţine de rocada pe care o fac cei care se află acum în poziţii administrativ-politice şi pot fi lesne confundaţi cu cei care sunt cu adevărat îndreptăţiţi să se ocupe cu pricepere de aşezarea în rafturi a scriitorilor români de azi. La Invitatul revistei, interviu cu Arcadie Suceveanu (realizat de Maria Ivanov): Da, am avut mai multe gânduri obsesive, iar unul dintre ele a fost şi continuă să fie sincronizarea cu scrisul românesc, cu poezia ce se scrie astăzi atât în România cât şi pe alte meridiane. Sunt sigur că şi alţi colegi ai mei au avut şi au aceeaşi obsesie. Pentru că noi încă din anii debutului am conştientizat faptul că facem parte din marea literatură română, că trebuie să ne aliniem la valorile şi standardele acestei literaturi… Asta a fost marea mea obsesie, pe care am avut-o şi în perioada cât am fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: sincronizarea şi integrarea noastră în circuitul general românesc. Alt interviu (realizat de Daniel Cristea-Enache) cu Alexandru Cistelecan: Eu zic şi acum că Ardealul, literar, e ratat. Nu ştiu cum arată el în romanele ungurilor, dar în cele româneşti e aproape banal de simplificat… Cred că, văzînd în ’89 cât de fragil era de fapt sistemul, ne-a cuprins pe toţi ruşinea pentru ceea ce am făcut şi mai ales n-am făcut. Retrospectiv privind lucrurile, nu era cum să nu ne năpădească ruşinea. Poate psihanaliştii vor analiza situaţia şi vor vedea dacă nu cumva noi am exagerat forţa regimului tocmai pentru a ne justifica teama, pentru a ne găsi o scuză. Deşi atunci, înainte de ’89, n-aş fi zis, acum cred că aşa am procedat, făcând mitologică puterea organelor pentru a ne justifica inatitudinea. Poate din această ruşine să fi ieşit şi anticomunismul post-comunist, cu atât mai vehement cu cât ruşinea va fi fost resimţită mai tare. Nu avem, de fapt, justificare şi „rezistenţa prin cultură“ e un slab merit – au dreptate cei care ne reproşează tupilarea în spatele ei. În alte pagini, dialog cu Nicolae Panaite (realizat de Gellu Dorian): Nu am scris niciodată ca să fiu inclus în vreun curent, direcţie sau şcoală poetică. Întotdeauna am scris ce am simţit, trăit sau cum „mi s-a dictat“. Acelaşi lucru îl fac şi astăzi. Încerc să umplu hăurile foii albe cu trăiri, imagini şi privelişti care nu-mi dau pace o vreme şi, când în clocotul lor îmi dau peste mână, le trec pe hârtie. După un timp revin asupra textului şi, evident, elimin ceea ce nu îmi mai place înlocuind cuvinte şi expresii cu altele mai inspirate ce fac bună casă cu celelalte. În sumar (selectiv): Radu Șerban, Liviu Georgescu, Ioana Diaconescu, Dan Perșa, N. Sava, D. Ungureanu, Alexa Visarion, Viorel Savin, Leo Butnaru, N. Corlat, V. Spiridon, Toma Grigorie, N. Oprea, P. Gorban, Savu Popa, Val. Coșereanu, Ioan Holban.
ARCA 3 / 2023
Victor Neumann, „Teoria și practica istorică”: Tensiunea dintre spațiul experienței și orizontul așteptărilor explică necesitatea unei interpretări istorice contextualizate a limbajului folosit în fiecare caz. E ceea ce se aplică, de exemplu, în privința angajaților Securității comuniste din România. Aceștia nu erau obligați să demonstreze corectitudinea informațiilor lor, neputând fi contraziși de cineva (o trăsătură specifică regimurilor totalitare). Nu existau instituții ale statului care să controleze faptele, notele și mesajele Securității. În consecință, documentele provenind din arhiva amintitei instituții necesită o analiză lingvistică din partea istoricilor, a profesioniștilor în științele umaniste și social-politice. Examinarea logicii lingvistice specifică serviciului de securitate al statului național-comunist român arată diferențe majore între limbajul angajaților acestuia și limbajul societății. Pentru a înțelege și mai exact diferențele amintite, se cere analizat și rolul jucat de limbajul partidului comunist, ceea ce presupune cercetarea a trei „limbi”. Se poate susține cu suficiente argumente că în timpul regimului național-comunist din România nu exista un discurs comun. Afirmația potrivit căreia „X a spus cutare lucru despre cutare persoană” ori „X a spus asta și asta” nu e legată de realitate, nu provine dintr-un anume mediu social, nici măcar din limbajul cotidian al epocii. E un limbaj artificial, particularizând o instituție aflată în slujba puterii, punând în aplicare ideile și legile statului totalitar ce pedepsea ori excludea diferențele de orice fel. E vorba aici de o logică a limbajului (spațiul experienței, orizontul așteptării) construită de instituția totalitară însăși. Cu alte cuvinte, arhiva serviciului Securității statului național-comunist – transferată după 1989 Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), instituție cu statut juridic propriu și a cărei conducere e numită de partidele politice – nu ajută la diagnosticarea realității social-politice, informațiile din documentele ei nefiind corecte. Cât privește suprapunerile conceptuale identificate în vocabularul din piesele de arhivă, ele indică modernizarea statală incompletă. E un alt motiv pentru ca să încurajăm cercetările competente, putând contribui la înțelegerea nuanțată a oamenilor și a lucrurilor, a realităților unui timp în care obsesia secretelor, interdicțiile și manipularea prin minciuni făceau parte din doctrina oficială. Regimurile totalitare creează spații de experiență și orizonturi de așteptare care trebuie examinate prin prisma propriului lor context lingvistico-politic, mai ales că limbajele instituționale devin principalul instrument de constrângere, subminând dezvoltarea relațiilor interumane. În sumar (selectiv): Ioan Moldovan, Felix Nicolau, Radu Ciobanu, Lucia Cuciureanu, Romulus Bucur, Horia Al. Căbuți, Victor Neumann, Liviu Georgescu, Emilia Poenaru Moldovan, Iulian Negrilă, Florin Ardelean, Ildiko Șerban, Ioan Matiuț, Lucian-Vasile Szabo, Liviu Franga, Cosmin Lotreanu, Carmen Neamțu, Sonia Elvireanu.
EX PONTO 2-3 / 2023
Număr apărut în septembrie. Anastasia Dumitru, „Revista Ex Ponto – douăzeci de ani de apariţie”: Revista condusă de Ovidiu Dunăreanu a găzduit scrierile unor autori balcanici: bulgari, sârbi, turci, albanezi, macedoneni, demonstrând deschiderea şi buna înţelegere a acestui mozaic interetnic, aflat sub semnul lui homo balcanicus. Pentru a înţelege mai bine sud-estul european, teritoriul de confluenţă a culturilor, acest „sac fără fund pentru cercetători” (după cum scria Mircea Muthu), revista a alocat mult spaţiu aromânilor, turcilor şi tătarilor din Dobrogea. În cartea Dinspre Sud-Est (Editura Libra, 1999), Mircea Muthu defineşte acest topos multietnic cu sintagma lui L. Blaga, un „pământ de cumpănă”, cercetătorul admite că există cu adevărat „un tip sud-est european”, dar el nu poate fi caracterizat decât după câteva delimitări prealabile: omul oriental, bizantin şi balcanic. „Greutatea rezidă însă în faptul că, de cele mai multe ori, omul balcanic era ori este echivalat cu spiritul tranzacţional ori cu neseriozitatea funciară”, susţine cel care a scris despre „homo duplex”. Zona balcanică a fost considerată un „butoi cu pulbere” din cauza conglomeratelor etnice, a diseminărilor, dar şi a tensiunilor de natură religioasă, fiind, pentru un „ochi neavizat” un „puzzle exploziv”. Pentru a evita orice risc iscat din pricina acestui „butoi cu pulbere”, este necesară cunoaşterea interetnică, a dramelor multiple ale popoarelor aflate la interferenţa atâtor culturi şi civilizaţii. „Balcanismul este o dramă colectivă ce a primit nu de puţine ori accente tragice. Dramatismul acesta s-a amplificat în ultimele două veacuri, rezultanta fiind un echilibru instabil, deja moştenit de la mileniul bizantin şi de la „pax ottomanica”, afirmă Mircea Muthu. Sintagma „supt vremi” are tot forţa de „a face haz de necaz” şi de a întoarce astfel drama în derizoriu, dintr-o necesitate triplă: rezistenţă, supravieţuire şi eliberare măcar interioară a acestui „homo duplex”. La Istorie și cultură, Angela Anca Dobre: Războiul de Independenţă a României, desfăşurat între anii 1877-1878, a avut ca rezultat, pe lângă obţinerea Independenţei de stat a României, şi reintegrarea ţinutului pontic în graniţele fireşti, situaţie consfinţită prin Tratatul de la Berlin din 1878. Acesta s-a semnat la 1 iulie 1878 şi, la articolele 22-46, făcea referire la România căreia i se recunoştea independenţa de stat dar şi stăpânirea asupra „insulelor formând Delta Dunării, sangeacul Tulcei cuprinzând districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge (Constanța), Medgidia”. În sumar (selectiv): Enache Puiu, Ana Dobre, Titi Damian, Stan V. Cristea, Gabriel Rusu, Lucia Cuciureanu, Florina Zaharia, Liviu Capșa, Sorin Roșca, Costel Bunoaica, Viorel Dinescu, Ștefan Codrin, Ștefan Mitroi, Ovidiu Dunăreanu, Dan Anghelescu, C. Dram, Valeria Manta Tăicuțu, Diana Dobrița Bîlea, Ana Ardeleanu, Daniela Varvara.
BANCHETUL 7-8-9 / 2023
Revista, ajunsă în anul VIII, apare sub egida Uniunii Scriitorilor la Petroșani, are 282 de pagini (formatul revistei Steaua). Spune V.G. Paleolog (interviu realizat de Romulus Rusan cândva): Brâncuși folosea așa-numita vorbire în dodii, adică un fel de exprimare directă redusă la esențe lexicale, compusă mai mult din iluzionări decât din cuvinte. Cel mai des se întâmpla la un pahar: începea să vorbească mai pe larg despre sine sau despre opera lui. Atunci el își pierdea, în înflăcărarea interioară, nu șirul, dar sintaxa: nu mai făcea legături, fugea de conjuncții, folosea numai atribute, întretăiate de exclamări și interogații, de multe ori curate ghicitori ori bătrâne proverbe, ieșite din uzual. Propozițiile îi erau eliptice. El exprima doar esențe, criptic uneori. Dacă am fost prieteni așa de buni s-a datorat faptului că izbuteam să ne înțelegem oricând și oricum. – Îmi dați un exemplu?, întreabă Romulus Rusan. – „Azi e mâine”, era o vorbă foarte frecventă la el. Am crezut că e pur și simplu un ecou din Heraclit, dar el nu o folosea numai în sens cronologic, ci și etic, deontologic față de devenire. Enunțai o prostie, îți amintea: „azi e mâine”. Îi spuneai ceva neplăcut? Ți-o repeta iar. Alte expresii care îmi revin: „De jos de pe pământ, dar de mai sus, dincolo de el, e ce să vrei” Sau: „Am încercat să fac ce încă nu se poate” (vorbind de opera lui). Cu acest din urmă cuvânt îți răspundea când voiai să afli ceva mai mult despre ea… Altădată îl întrebam cum de a ajuns în fața soluției cutare sau cutare, cum de a optat pentru aceasta, pentru una din cele zece mii de posibilități la care ar fi putut aduce materia. Avea oroare de teorie, de filozofări zadarnice. „Mă, Basilache, – îmi răspundea, în cel mai bun caz – am vrut să fac ce nu se poate face: să stea cap pe cap și șteap pe șteap” (Șteap = vârf.) Un alt răspuns în dodii. În sumar (selectiv): Dumitru Velea, Magda Ursache, A.I. Brumaru, Marian Barbu, Mariana Buruiană, Mihai Barbu, Dan Dănilă, Nicoleta Crăete, Dan Rotaru, Christian W. Schenk, Indira Spătaru, Rodica Bretin, Dumitru Hurubă, Marcel Mureșanu, Stan V. Cristea, Ana Dobre, Evelyne Maria Croitoru, Monica Grosu, Savu Popa, Pan M. Vizirescu.
EXPRES CULTURAL 9 / 2024
Gellu Dorian, „Modalități de percepere și atitudine”: Vreau să ilustrez un mod de percepere şi atitudine faţă de un act cultural de rezonanţă, şi anume cel al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, aflat la cea de a 32-a ediţie, sechestrat de UAT Botoşani, prin înscrierea mărcii la OSIM. Am scris nenumărate articole, am dat comunicate de presă, am tras un semnal de alarmă la nivel naţional. Dar, în afara unor solidarităţi de tip like-uri ori păreri de rău că premiul ajunge în derizoriu, nu s-a întâmplat nimic. Ba mai mult decât atât, cu o dorinţă de a se continua oricum acest premiu, organizat acum de nişte impostori şi vanitoşi, raptul a fost legitimat de un reprezentat al U.S.R., instituţie cu care am început încă din 1990 organizarea acestui premiu, în parteneriat cu primăria botoşăneană, care oferea doar cadrul oficial, nu şi o participare cumva la organizarea premiului; mult mai târziu s-a implicat şi financiar, ceea ce, în judecata primarului actual, însemna că premiul este proiectul lui cultural. În fine, nu aceasta este important, ci faptul că s-a ajuns la acest nivel de asumare a unor decizii abuzive, care creează medii alterante, care deteriorează grav actul de cultură de calitate. Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Cosmopolitism și… cosmopolitism”: Retorica naționalistă s-a perpetuat ca linie oficială și cine o contrazice devine și astăzi „dușman al românismului”. Or, Maiorescu constatase că naționalismul deschide o poartă de salvare pentru eșecuri, pentru jumătăți de măsură – punând deasupra eticheta de produs românesc. Maiorescu sesizează riscul de a prezenta mediocrul ca excepțional numai pentru că este produs local și astfel îi satisface orgoliul cultivat de retorica naționalistă. (E ridicolă acea retorica și astăzi când de îndată ce apare pe plan internațional vreo personalitate, născută, formată, afirmată în cine știe ce spațiu cultural care n-are nimic în comun cu România, se descoperă că personalitate respectivă are… rădăcini românești… Este activ încă acel naționalism etnic, după care… esența românismului se transmite inevitabil la descendenți…) După Maiorescu, ceea ce este rău în altă parte este rău și la noi… Adevărul e că prin exercițiul său critic el repune în discuție o problemă veche: valori universale vs. valori locale. Există sau nu lucruri acceptate universal care pot fi superioare altora al căror merit principal e până la urmă acela că sunt realități locale? În sumar (selectiv): N. Panaite, C. Cubleșan, Virgil Rațiu, Mihaela Grădinariu, Galina Martea, Emanuele Ilie, Radu Andriescu, Eugen Munteanu, Magda Ursache, N. Tzone, Dan Bogdan Hanu, Marcel Mureșanu, Traian Lazăr.
NORD LITERAR 9 / 2023
Irina Petraș, „Judecățile ultime”: Pariind pe provizoriu, pe fragment, pe nuanţă, dezîncântată şi exuberantă deopotrivă, sentimentală uneori şi ironică până la cinism alteori, nu mă simt străină ori exclusă din vremurile de azi, dar nici nu-mi pierd ochiul critic şi îngăduinţa. Și nu uit nicio clipă că sunt muritoare. Înclinată să judec lumea în zeci de mii de griuri – unele cenuşă, altele strălucitoare ca argintul –, nicidecum în alb şi negru, să spun aici că, în ce mă priveşte, n-am avut nevoie de decenii pentru a pricepe cam cum stau lucrurile. Încă din 1990, îmi săreau în ochi asemănările de atitudine dintre proletcultism şi postrevoluţie faţă în faţă cu chestiunea dereticării moştenirii culturale… Capitalismul şi socialismul sunt amândouă extreme, la fel de departe de om… Contextul şi spiritul vremii explică parțial, dar nu justifică deloc mentalităţi, atitudini, convingeri, acţiuni… Oamenii au trăit mereu, de când există oameni, în nişte împrejurări: nu văd de ce ar fi jalnică şi demnă de marginalizare „est-etica” şi, în schimb, ar merita un tratament privilegiat „vest-etica”. Literatura adevărată nu opune o teză altei teze. Ea vorbeşte despre omenesc în condiţiile orei sale istorice. Nicio societate şi niciun sistem nu sunt perfecte pentru toate fiinţele omeneşti… Nu îmi place lumea spre care, pare-se, ne îndreptăm. Economia de piaţă e tradusă abuziv prin excluderea dintre oameni a gesturilor omeneşti pure şi simple, care nu pot fi plătite în bani… Mă îndoiesc de toate şi nu mă simt vinovată în vreun fel că aşa stau lucrurile. Așa se cade, așa se cuvine, așa fac toți, așa făceau și strămoșii, așa fac occidentalii nu mi se par argumente valabile când e vorba de ceasurile, locurile, feţele vieţii mele individuale… Noţiuni precum ideologie, represiune, manipulare sunt de legat, în orice discuţie serioasă şi pe cât cu putinţă riguroasă, obiectivă, de ideea de Putere şi de mecanismele ei extrem de perfide, dar şi cu o răspândire ce aruncă în derizoriu orice explicaţie care se rezumă la politic, regim, societate anume. În sumar (selectiv): Gheorghe Pârja, Alexa Gavril Bâle, Ion Papuc, Gh. Glodeanu, Delia Muntean, Daniela Sitar-Tăut, Ovidiu Pecian, Horia Bădescu, Vasile Igna, Dana Buzura-Gagniuc, Doina Uricariu, Nichita Danilov, Mircea Popa, Lucian Perța.