Într-un text nesemnat, aflat în arhiva Mărgăritei Miller-Verghy (1865-1953) de la Biblioteca Academiei, cel mai probabil un raport editorial, sau o recenzie la Cealaltă lumină, cele trei romane autobiografice ale acesteia sunt numite „un triptic sentimental”: ,,Romanul L’autre lumière/Cealaltă lumină al dnei Mărgărita Miller-Verghy este ultimul dintr-o serie de trei alcătuind un triptic cu titlul general de Tryptique sentimental.”[1] Autorul continuă, arătând că primul, Théano, apărut la Paris și la București (1919/1921) și următorul, probabil Blandina, ,,aflat la Cenzură” (era în anul 1944), descriu dragostea sub forma ei ,,idilică și pasională”, iar ultimul, Cealaltă lumină (1944), ,,are ca temă tot dragostea, ajunsă însă la o totală dematerializare, la un sens de puritate și de înălțare, prin întoarcerea ei către divinitate.”[2] Ce este adevărat și ce este fals în acest text care însoțește romanul Cealaltă lumină? Romanele conțin toate, într-adevăr, o poveste de dragoste, dar această dimensiune ,,sentimentală” nu este singura și, așa cum vom vedea în continuare, pe fundalul ei se proiectează alte dimensiuni: cea autobiografică, cea morală și spirituală, cea reflexivă și auto-reflexivă, cea a unei scriituri feminine.
Deși apărute în secolul al XX-lea, romanele autobiografice ale Mărgăritei Miller-Verghy au fost concepute (cel puțin două dintre ele: Théano și Une âme s’ouvre à la vie. Blandine) la sfârșitul veacului al XIX-lea, au fost scrise în franceză și publicate în română (în afară de Theano care a apărut și în franceză). Ele au apărut la intervale mari de timp unul de altul: Théano, în 1919/1921, Cealaltă lumină, în 1944, iar Blandina, în 1980, publicat postum, la aproape 30 de ani de la moartea scriitoarei, în traducerea Emiliei Șt. Milicescu. Manuscrisul original, în franceză, pe care am avut privilegiul de a-l descoperi la Biblioteca Academiei, comportă multe ștersături și cuvinte barate, pentru că, la sugestia lui Perpessicius, scriitoarea a decis să schimbe numele personajelor și să elimine anumite pasaje. De aceea traducerea a fost trunchiată, cu pagini lipsă, pe care însă, din fericire, le-am găsit într-un alt dosar al arhivei. De aceea, atât ediția în română a romanului Blandina, publicată la Editura Muzeul Literaturii, cât și cea în franceză (Une âme s’ouvre à la vie. Blandine), apărută la Editura Universității București, conservă integralitatea textului, recompus cu ajutorul paginilor descoperite în dosarul intitulat Pagini răzlețe. Găsirea versiunii iniţiale, în franceză, ne-a prilejuit confruntarea directă cu această muncă de laborator care presupunea scrierea, rescrierea, corecturile, adăugirile la textul inițial și este de notat lungul travaliu de elaborare, apoi munca de traducere a romanului.[3]
În ordinea cronologică a apariției, primul roman, publicat în 1919 în România și doi ani mai târziu în Franța este Théano, povestea unei femei care în urma unei suferințe din dragoste se confruntă cu boala și moartea, dar găsește resursele interioare pentru a supraviețui, al doilea este Cealaltă lumină, publicat în 1944 la București, în care eroina, sub un alt nume acum, Ariana, parcurge același drum de la moarte la viață, dar descoperă, spre deosebire de Theano, lumina interioară. Ultimul în ordinea apariției, dar care a fost scris totuși mult mai devreme și a fost publicat postum este Blandina, având titlul original în franceză Une âme s’ouvre à la vie. Blandine[4]. Cele trei romane marchează, ca şi nuvelele aceleiași autoare, drumul de la o proză de factură mai mult poetică, încă destul de inconsistentă din punct de vedere psihologic, în Theano, unde personajele sunt abia conturate și sunt mai degrabă simbolice (chiar şi numele lor o mărturisesc: Doctorul, Pictorul, Englezul), la o proză de analiză, cum este cea din Cealaltă lumină, în care introspecţia este pe primul plan, iar personajele capătă mai multă substanţialitate.
Dintre cele trei romane, cel care a avut, se pare, cea mai mare vizibilitate a fost Cealaltă lumină. Aşa cum remarcă Perpessicius în scrisoarea pe care i-o trimite Mărgăritei Miller-Verghy ca răspuns la rugămintea acesteia de a-i citi romanul și de a-i spune opinia, acesta este ,,o carte de tulburătoare experienţă fiziologică şi sufletească, un document, bănuiesc, unic în literatura română al cărui accent de intensă umanitate va avea puternice ecouri în inima cititorilor”, ,,o lucrare de excepțională valoare, atât ca document clinic, cât şi ca realizare literară”.[5] Criticul o sfătuiește pe autoare în scrisoarea sa, datată 20 martie 1942 să dea tiparului cartea L’autre lumière, ceea ce scriitoarea va face, dar abia în 1944 – intervalul de timp care s-a scurs până la apariție a fost probabil datorat și rigorilor traducerii în română. Succesul de care era sigur Perpessicius s-a adeverit: romanul a primit în 1944 Premiul Academiei, în urma raportului semnat de Mihail Sadoveanu, care remarcă, în cuvântul său, preocupările înalt morale și spirituale ale autoarei: ,,Doamna Mărgărita Miller-Verghy e o scriitoare mult cunoscută. Domnia sa a încercat și o traducere în limba franceză a operei poetice a lui Eminescu. În lucrările sale, domnia sa a adus totdeauna o grijă artistică deosebită și preocupări morale de o desăvârșită noblețe. Acestea din urmă poate ar fi ca să le punem în legătură cu infirmitatea ce i-a umbrit ființa pământească, deschizându-i însă sufletul spre o lumină pură și eternă. În această durere își caută domnia sa subiectul romanului ce ne înfățișează, și cu frământările, șovăirile și biruința ultimă îi înflorește paginile”. Scriitorul pune în evidență și frumusețea stilului, fina analiză psihologică: ,,Cartea e frumos scrisă: analiza durerii și evoluția ei spre lumina cea adevărată, dusă cu măiestria pe care numai o îndelungată suferință o poate ascuți. Dacă e adevărat că autoarea a putut găsi în durere o răscumpărare prin spiritualitate, răsplata ce i-ar putea da Academia i-ar fi o mângâiere în plus în această necăjită viață pământească.” [6]
Deși autobiografice, romanele Mărgăritei Miller-Verghy sunt scrise la persoana a III-a şi relatează momente diferite din viaţa autoarei: Blandina este primul ca perioadă biografică și descrie copilăria, adolescenţa, tinereţea, următorul este Theano, care continuă povestea de dragoste cu care se sfârşește Blandina, iar Cealată lumină, ultimul ca perioadă din viața scriitoarei, este o mărturie a perioadei petrecute în clinica doctorului Sourdille, din Nantes, în urma operației destinate recuperării vederii. Dimensiunea autobiografică este foarte prezentă în cele trei romane și indiciile care ne duc către o astfel de concluzie sunt mai multe. În primul rând faptele concrete ale vieţii autoarei, pe care le cunoaştem atât din biografiile publicate, cât şi din documentele de arhivă existente la cele două biblioteci, BAR și BNR din București. Cu toate acestea, scriitoarea nu are curajul, sau nu dorește să scrie la persoana I, nu-și asumă până la capăt pactul autobiografic şi recurge la acea formă hibridă numită ,,roman autobiografic”, care îi permite să nu se distanțeze de personaj, ci să rămână ,,în spatele” lui. Folosirea persoanei a treia pentru a-și scrie propria istorie a vieții este, așa cum remarcă Philippe Lejeune, fie expresia unui mare orgoliu, ca în cazul lui Cezar, fie o formă de smerenie, ca în autobiografiile religioase. În cazul nostru, este vorba de o apropiere de cea de a doua variantă, autoarea asumă o meditație care, cel puțin în Cealaltă lumină, este clar îndreptată către transcendență. Între a scrie și ,,a se dezvălui” și a scrie și a rămâne ,,ascunsă”, autoarea găsește această formulă aflată la mijloc între două opțiuni. Ambivalența care apare sub diferite forme în opera sa este și o particularitate a trăirii mistice, pendulând mereu între cer și pământ, între suferință și har. Propensiunea către mistic este prezentă în toate romanele, și uneori există un transfer de religiozitate către pasiunea amoroasă, de aceea trăirea dragostei și a suferinței devin pentru eroinele Mărgăritei Miller-
Verghy experiențe mistice. Dimensiunea reflexivă și autoreflexivă o întâlnește uneori pe cea mistică în descrierea stărilor sufletești, iar suferința devine o experiență spirituală de transgresare a vieții și a morții.
Cultul valorilor morale, idealul de bine, frumusețe, armonie, respingere a vulgarului, a trivialului definesc personajele, și autoarea nu este străină de această continuă introspecție care are și o finalitate etică. Drumul care trebuie să ducă la cunoaștere este de fapt o călătorie către Sine, bazată pe o reevaluare continuă şi care presupune existenţa unei viziuni proprii asupra lumii şi vieţii. Experiența de depășire a frontierelor dintre viaţă și moarte, ca și cea spirituală, de căutare a sinelui, fac din romane un moment de reflecţie asupra condiției umane. Temele și motivele pe care se clădește armătura textuală și care circulă subteran de la un roman la altul sunt: căutarea, drumul ascendent către o țintă spirituală, destinul ca o suită de lecții, meditația asupra timpului, pendularea continuă între trecut şi prezent, dragostea interzisă, vinovată, dedublarea, ambivalența (ultimele prezente și în nuvele), ele reprezintă constante ale acestei literaturi autoreferențiale.
Romanele au în centru un personaj feminin în jurul căruia se țese narațiunea. Cele trei eroine au nume simbolice: Theano este numele unei femei-filosof din Grecia antică, discipol, sau chiar soție a lui Pitagora, Blandina este numele uneia dintre primele martire creștine, iar Ariana este celebrul personaj de al cărui nume este legat labirintul. Eroinele parcurg toate un drum al cunoașterii care duce către un alt nivel al conștiinței: Blandina își începe viața prin căutarea virtuților, Theano o continuă prin descoperirea dragostei, iar Ariana prin cea a spiritualității. Succesiunea eu-rilor, a ,,stărilor”, dominate de căutări, reflectă însăși etapele vieții până la aflarea sensului final, ele reprezintă drumul de la necunoaștere la cunoaștere, de la necredință la credință, drumul către divinitate. Deşi eroinele poartă nume diferite, ele sunt toate un dublu literar al autoarei înseși, de la care împrumută trăsături, dar sunt și ipostaze ale sufletului feminin care este pus parcă sub o lupă ce mărește, uneori halucinant, cele mai mici detalii ale personalității. Eroinele, ca și alte personaje, tot feminine, care gravitează în jurul lor, sunt în mod ferm mai bine realizate decât cele masculine, au mai multă profunzime psihologică, ceea ce constituie o notă dominantă a literaturii feminine din secolul al XIX-lea.
Cele trei personaje feminine, Blandina, Theano și Ariana, au în comun pe de o parte vocația mistică, ascetică, iar pe de alta trăirea în imanent. În balansul continuu între cele două moduri de abordare a realității, învinge primul, adică puterea de a renunța la plăcerile vieții pentru a accede la valorile spirituale. Theano, eroina romanului omonim și Ariana din Cealaltă lumină trăiesc departe de lume într-o solitudine impusă, pentru prima, și forțată, pentru a doua. Ele sunt obligate să-și exploreze amintirile, și acestea se constituie într-un palimpsest complicat, care le însoțește pe eroine în drumul către însănătoșirea fizică și completa cunoaștere de sine. Suferința devine pentru ele purificatoare, iar experiența durerii le ajută să găsească lumina interioară. Ariana din Cealaltă lumină învață renunțarea la o viață fără idealuri, acceptarea suferinței ca mijloc de ispășire a păcatelor sale și ale celor apropiați, răbdarea, curajul, simplitatea.
În toate cele trei romane schema narativă clasică este înlocuită de o schemă complexă, în care fluxul narativ este întrerupt deseori prin inserarea unor scurte amintiri, tablouri, senzații, emoții. Descrierile, flash-back-urile, inserțiile de jurnal se constituie în multiple arborescențe textuale care creează, mai ales în romanul Theano, o impresie de vag, de flu, de lipsa unor contururi precise, specifică impresionismului. Pauzele discursive, acele evenimente textuale de natură să întrerupă sau să încetinească ritmul narativ îmbracă, în romanul Theano, patru forme: descrierile și întâlnirile cu cele patru personaje-martor sunt cele care nu întrerup timpul în desfășurarea lui cronologică, ci dimpotrivă, îi dau culoare și creează o acumulare de detalii care țin de arta narativă; flash-back-urile și insertul de jurnal sunt menite, dimpotrivă, să creeze un du-te vino între trecut și prezent, ele întrerup ritmul narativ și compun un mozaic, dincolo de care se zărește o personalitate feminină în plină criză existențială care se supune unui examen lucid de conștiință.
Narațiunea capătă adesea o dimensiune picturală, iar peisajul devine o reflectare a realității interioare. Discursul indirect liber este folosit chiar cu acest scop: acela de a traduce în limbaj fluxul interior al senzațiilor, sentimentelor, gândurilor. Cum „vocea” naratoarei pare să se confunde cu cea a eroinei, avem de-a face, conform terminologiei lui Genette, reluată de mulți teoreticieni, cu un narator intradiegetic; în ce privește focalizarea, alegând să prezinte istoria din punctul de vedere al personajului, naratoarea folosește focalizarea internă, favorizând proximitatea narativă, iar cititorul are impresia că „se confruntă cu o poveste vie”.[7] Romanele conţin mai multe ipostaze ale vocii narative, chiar dacă ea pare unică: cea a naratoarei ajunse la maturitate care își povestește istoria de viață de la distanța temporală parcursă, dar și cea care se confundă cu personajul său și retrăiește, alături de el, vârsta respectivă. Astfel, o separare între cea care își amintește și cea care a fost, există totuși, însă distanța temporală nu este perceptibilă decât în anumite momente. Adoptând perspectiva personajului, scriitoarea folosește introspecția și are o viziune dinspre interior către exterior; cel de al doilea narator este cel care devine comentator și interlocutor al cititorului, căruia i se adresează uneori în mod direct. Ca formulă stilistică, romanele Mărgăritei Miller-Verghy se apropie de cele ale altor autoare interbelice; sunt bazate pe un ,,discurs narativ hibrid, nehotărât între «subiectivitate» și «obiectivitate», între o formulă «clasică» de realism și variate forme «moderne»”, în care ,,instantaneul cvasi-fotografic”, ,,construcția mozaicată”, ,,insertul jurnalier” sunt deseori folosite.[8] Remarcăm de asemenea fluența discursului, gradația epicului, construcţia mozaicată la Blandina şi Theano.
Fiind personajul principal al unui roman de formare, Blandina, eroina romanului cu același nume, reflectă în conștiința sa lumea; destinul ei se construiește din totalitatea situațiilor de viață pe care le parcurge. Din punct de vedere formal, romanul este organizat în mici secvențe pe care autoarea le numește, în versiunea în franceză, ,,estampes”, în care evocă momentele cele mai importante ale existenței. Naratoarea încearcă să restituie afectele, trăirile pe care le-a avut în perioada copilăriei și a tinereții, dar în același timp să reinterpreteze evenimentele în lumina experienței acumulate ulterior. Scriitura capătă astfel o putere eliberatoare, cathartică. Cea mai mare parte a secvențelor (estampes) au o structură asemănătoare: încep cu faptul evocat și se termină cu o pauză discursivă, o pauză de reflecție, care ține de discurs, având o funcție ontologică și conținând o tentativă de autoevaluare care îl implică în același timp pe cititor. Acesta capătă o poziție activă în procesul de reflecție critică. De multe ori bucla narativă exprimă decalajul dintre realitate și aspirațiile personajului, ideea că fetița de altădată a evoluat diferit față de ceea ce s-ar fi așteptat de la ea în copilărie. La nivelul discursului apare astfel o întrepătrundere între vocea naratorului prezent în enunțare și cea a celuilalt narator, care este de fapt vocea autoarei ajunsă la vârsta maturității. Temporalitățile sunt reflexul acestei ambiguități: există un timp al discursului și un timp al povestirii între care are loc un du-te vino continuu, o repunere în discuție a trecutului din perspectiva prezentului narativ, un buclaj textual realizat prin intermediul buclei reflexive care presupune o distanță polemică. Naratorul face un comentariu empatic, ca și cum ar fi în interiorul personajului, dar și în afara lui, folosind turnùri intero-exclamative, sau întrebări retorice. Dedublarea de personalitate are ca reflex dedublarea narativă, iar naratoarea oscilează între acceptare și o luare de distanță polemică față de acțiunile trecute: ,,Singurul plan pe care și-l formase în mintea ei pentru viitor era să scrie cărți frumoase. Cum ar fi putut ghici obstacolele pe care acest proiect avea să le întâlnească în jurul ei și mai ales în sine? Miloasa orbire prin care viitorul este ascuns tinerilor îi permise să se bucure mult timp de o viață interioară pe care nu o tulbura nicio presimțire a adevărului.” [9]
Analizând noţiunea de timp în cele trei romane, constatăm că experienţa temporală are faţetele ei: există un flux narativ şi un ritm interior în fiecare dintre ele. Dihotomia aristotelică dintre mimesis şi poesis poate fi văzută şi ca un act de narativizare a experienţei temporale. În Theano/Théano de exemplu există o temporalitate obiectivă care corespunde noţiunii de mimesis, fabula, povestire, şi o alta subiectivă care corespunde noţiunii de poesis, ceea ce duce la apariţia a două axe temporale: una având un sens ascendent, temporalitatea subordonată diegezei, şi cealaltă, mai degrabă descendentă, cu valoare de poeticitate textuală, constituită din întoarceri în timp, reflecţii, descrieri, prin care vocea narativă se manifestă subiectiv. Această dispoziţie temporală conferă romanelor Theano/Théano şi Celaltă lumină un anume ritm interior. Romanele capătă astfel aspectul unui discurs polimorf ce pare un asamblaj de fapte, sau de roman ,,cu sertare”.
Autoarea folosește o întreagă panoplie de mijloace stilistice pentru a pune în evidență această dihotomie, folosește deseori auto-ironia, mărci ale subiectivității (elemente apreciative sau evaluative). Nevoia de complicitate, de auto-analiză permanentă, colorată de indulgență, care sunt de multe ori apanajul unei scriituri feminine, apar foarte des în proza Mărgăritei Miller-Verghy: ,,Un instinct inexplicabil, venit parcă din străfundul sufletului, făcea din ea, fără să știe, și fără să fi citit vreodată Evanghelia, un discipol al Celui care spunea: «Un singur păstor, o singură turmă». Să-i iubească pe cei dezmoșteniți, pe răufăcători, pe negri după citirea cărții Coliba unchiului Tom, să iubească evreii datorită lui Mordecaï îi părea o necesitate vitală, la fel de vitală ca aceea de a-l admira cu pasiune pe unchiul Alecu și tot ceea ce spunea și făcea el. Ea nu-și dădea încă seama ce dificultăţi întâmpină în drumul lor cei care pot spune precum Antigona: «M-am născut pentru iubire, nu pentru ură». Până la sfârșitul vieții, Blandina păstră în suflet o nevoie neostenită de compasiune, care ar fi putut fi exprimată în următorii termeni: «N-aş putea urî nimic altceva decât ura».”[10]
Formula narativă originală care presupune o alunecare continuă între cele două tipare discursive: mimesis, ca reprezentare a evenimentelor exterioare și poesis, ca zugrăvire a evenimentelor interioare, realizată prin subjectiveme: fie afective (centrate pe sentimentele eroinelor) fie evaluative (discursuri interioare, judecăți), fluxul narativ întrerupt de aceste pauze care au rolul de a încetini sau întrerupe ritmul narativ pentru a crea efecte poetice, picturale sau muzicale, pendularea continuă între două temporalități, prezentul narativ și trecutul, ale cărei urme irump deseori în prezent, marile teme ale vieții și morții care circumscriu un discurs epic în care valorile morale sunt continuu repuse în discuție, fac din romanele Mărgăritei Miller-Verghy, „o revărsare continuă de intimă poezie și de înalt înțeles moral”, iar din Mărgărita Miller-Verghy ,,o figură de o reală originalitate printre scriitorii româniˮ[11], care ar merita o repunere în drepturi ca scriitoare francofonă în primul rând și o reevaluare din perspectiva unei scriituri feminine interbelice în al doilea. Romanele ei, care în trecut erau rarități, existente doar în marile biblioteci, sunt acum reeditate și pot deveni o opțiune de lectură, chiar și pentru un cititor din zilele noastre.
Edițiile reeditate ale romanelor Mărgăritei Miller-Verghy
Mărgărita Miller-Verghy, Theano/Théano, ediție bilingvă, prefață și note de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2018
Mărgărita Miller-Verghy, Blandina, traducere, îngrijire de text, prefață, notă asupra ediției, repere cronologice și index de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020
Marguerite Miller-Verghy, Une ȃme s’ouvre à la vie. Blandine, édition établie, préface, repères chronologiques de la vie de l’écrivaine, index et bibliographie par Mihaela Bacali, Editura Universității din București, 2020
Mărgărita Miller-Verghy, Cealaltă lumină, ediție, prefață și note de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020
[1] Mărgărita Miller-Verghy, Cealaltă lumină, Ediție, prefață și note de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii, București, 2020, Notă la Cealaltă lumină”, p. 348.
[2] Idem.
[3] A se vedea ediţia în română a romanului: Blandina, Traducere, îngrijire de text, prefață, notă asupra ediției, repere cronologice și index de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020 și cea în franceză:Une âme s’ouvre à la vie. Blandine, édition établie, préface, repères chronologiques de la vie de l’écrivaine, index et bibliographie par Mihaela Bacali, Editura Universității din București, 2020.
[4] Acesta este titlul inițial, aflat pe prima pagină a manuscrisului, pe care însă traducătoarea nu l-a respectat, preferând un titlu mai scurt, Blandina, pe care l-am folosit și noi pentru versiunea în română. Este de menționat că autoarea a publicat în Revista scriitoarelor și scriitorilor români fragmente din roman, sub titlul Înflorește un suflet.
[5] Mărgărita Miller-Verghy, Cealaltă lumină, Ediţie, prefaţă şi note de Mihaela Bacali, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2020, Addenda, Scrisoarea lui Perpessicius adresată Mărgăritei Miller-Verghy la citirea romanului, p. 314.
[6] Romanul primește în 1945 premiul ,,General Constantin și Maria Burghele” al Academiei, în valoare de 4000 de lei, în urma raportului redactat de Mihail Sadoveanu, susținut în ședința din 3 iunie 1945.
[7] Vincent Jouve, Poétique du roman, SEDES, Paris, 1998, p. 33.
[8] Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Cartea Românească, 2010, p.31.
[9] Mărgărita Miller-Verghy, Blandina, ed.cit, Partea a doua, Capitolul 22, ,,Mama Blandinei”, p. 168-169.
[10] Ibid, Partea a doua, Capitolul 27,,,Unchiul Alecu”, p. 184.
[11] Evoluția scrisului feminin în România, Editura Bucovina, București, 1935, p.284.