Cu Poveștile cerului, poveștile pământului de Ștefan Mitroi (Editura Rao, 2021), distanța dintre cosmic și teluric se anulează, nu mai există antiteză, dimpotrivă, un suflet pur, precum cel al unui băiat de la țară (însuși autorul la vârsta aceea), preocupat nu de ludic, după tipare crengiste (Nică), caragialiene (Ionel Popescu) ori de eroic (Cuore al lui Edmondo de Amicis), ci de mituri, vis, miracole, în fond, o ființă sensibilă, aparte, cuminte, binecrescută, foarte atentă la social, legată afectiv de glie. Mezinul casei, unicul fiu al unor oameni obișnuiți, nepotul favorit, dotat cu o fantezie aparte este deținătorul unui tezaur de amintiri, imagini despre locuri de neuitat, instituții (biserica, școala), umanitate, obiceiuri, zidiri (clopotnița), evenimente tragice dar al căror tragic este atenuat prin lirism evocativ.
Se pot stabili similitudini ale personajelor sale cu alți protagoniști, gen Emil (Senin de august de D. R. Popescu), Niculăieș (Un om năcăjit de M. Sadoveanu) ori Ștefan Damaschin (Prăvale Baba de Ionel Teodoreanu), pe linia epicii scurte, concise, alerte, schiță, istorisire, legendă…, în fine, copii ce au ars etape ale formării spirituale prin descoperire, contact nemijlocit. Textele sunt niște caligrafii miniaturale cu destule irizări ale unei expresivități originale, circumscrise, zice Ștefan Mitroi, noțiunii de povestire, cu un parfum al arhaicului. Textele urmează un story când rectiliniu, previzibil, când zigzagat, unde se îngemănează doi poli, normalul, realul, totuși, în cheie atipică, respectiv, imaginarul strunit, nelăsat la voia întâmplării, insolitul… Ca tematică, apar familia mică și cea extinsă, natura, satul cu tradiții, cutume, religiosul și Dumnezeu, celei dintâi i se acordă o atenție sporită și un număr consistent de pagini.
Înconjurat de atenția, grija și dragostea alor săi (Mama, Ioana, Umerii tatei), a rudelor, de pildă, o mătușă (Aritina, pp.11-12) percepută ca o a doua mamă, supravegheat de Ochii bunicii (pp.244-245), mângâiat fie și numai cu privirea de cea care l-a adus pe lume (Mâinile mamei, pp.198-200), copilul le va răspunde peste decenii ca intelectual și scriitor, imortalizându-i prin pagini pline de reverberații. Fiecare părticică a neamului va fi proiectată pe un ecran al esteticului, grație mijloacelor poematice – metafora, hiperbola, paradoxul, personificarea – în Călcâiele bunicului (pp.27-28), cu un început inundat de fantastic, ireal (,,Odată, când eram foarte mic, m-am pitit într-o crăpătură din călcâiele bunicului”), Părinți și copii (pp.248-249) ori tabloul panoramic, retrospectiva, portretizarea, referința delicată în Despre bătrâni ( pp.87-89), în prim-plan figuri pitorești, memorabile, reale și mitizate, sau poemul Oameni din flori (pp.241-244), recte, genealogia neamului, cu toate încrengăturile: ,,Aproape toți din neamul meu erau făcuți din flori” (ciulini, salcie, lămâiță, lalele, pelin). Indivizi de o candidă simplitate, cu caracter, niște truditori ai ogoarelor, amabili, modești, prietenoși, cu înclinație către nemaipomenit, decupați dintr-un ev parcă atemporal, conservând trăsăturile poporului român, deci acești țărani au reprezentativitate indubitabilă. Concluzia/corul antic s-a translatat într-unul religios, teist, evlavios, denominat Maicile mele Preciste, șase la număr. Legătura dintre două generații, povestirea Părinți și copii, amintește prin emoția părinților în așteptarea măcar a unei ilustrate de la cei tineri și dragi, stabiliți pe alte meleaguri, de febrila ființă zămislitoare, de Mama lui Coșbuc. Arealul copilăriei, Siliștea din comuna Vitănești – un spațiu nealterat, neviciat de rocada la putere, cu o temelie morală, în care existența nu e clintită de nimic, nici de moarte ori de vreo catastrofă, prin contrast, timpul pare tolerant, o viziune parțial idilică, ferită de crime, acute conflicte sociale, interese materiale abjecte, cu ecou din semănătorism, din Duiliu Zamfirescu (Viața la țară).
Natura e aliatul omului, într-o expresie desuetă, însă ea înseninează sufletele, izbucnește floral în case, prin grinzi, prin păsăretul din ogradă, nu cel domesticit, ci din păduri, văzduh sau prin belșugul agricol, vinicol, precum în Butoaie cu trezvie, izvoare de sănătate. Moartea nu vine singură tematic, ci, din contră, în tandem. Cu ritualul, prejudecățile, supozițiile respective. Spre exemplu, Cimitirul de nume – ,,Dacă nu știi ziua când o să mori, de ce s-o știi pe cea în care te-ai născut?!” Se sugerează teza creștină că lumea aceasta e doar o trecere, o vamă spre rai. Cei care au făcut voia transcendenței vor ajunge în sânul lui Avraam. O altă escală: românism, tradiții, în Acasă (pp.9-10), adică pretutindeni, altfel decât în proza (cu același titlu a) lui Fănuș Neagu, unde o vârstnică, perdantă prin naționalizarea bunurilor, proprietăților, revede casa părintească în ultima oră, intuindu-și sfârșitul pe aproape. Evident, însoțită de nepot. Tronsonul înaintași-urmași nu s-a demodat. De la bădița Vasile, Domnu’ Trandafir, Dăscălița lui Octavian Goga, Aron Pumnul la alți apreciați învățători/ formatori nu-i decât un pas, așa că a venit rândul unui dascăl din Teleorman, în Palma domnului învățător Bălțatu. Senectutea în straie curate, îngrijite, răzbate din Declarație de dragoste, fixându-și două ținte: un centenar, Simion Gârlea (veteran de război) și România, românimea, lecție discretă de patriotism, nu ditirambică. Fericirea nu rezidă în averi, în partea materială, ci în ascensiunea sufletului, cu șanse de a ajunge la cer (Despre fericire, ibidem, pp.92-93). În Duminica Tomii (ibidem, pp.108-109) pleacă berzele, deci religiosul se subordonează caruselului anotimpurilor. Visul – corcodușul alergând – e o dovadă a regenerării, a îngăduinței divine, nici vorbă de abstragerea din cotidian, ca o măsură dreaptă a ateismului, indiferenței, nepăsării (Despre înflorirea oamenilor, (pp.108-109). Supranaturalul se combină cu ortodoxismul – mama pe un nor (5 mai, pp.5-6) sau epistolele celor mici către Sf. Nicolae ca mama să se întoarcă acasă (De ce nu a nins alaltăieri, ibidem pp.77-78) Ștefan Mitroi e capabil și de alte finețuri prozastice, stilistice, cum ar fi omonimia (La război, ibidem, pp.70-71), asimilare noilor tehnici de comunicare ale mileniului III (Cu Dumnezeu pe whatsapp, , ibidem, pp.67-79), cufundarea descriptivismului – o femeie lipsită de studii, dar pasionată, ambițioasă, o croitoreasă repara totul, inclusiv, cosea nechezatul (Croitoreasa de păsări, pp.64-66) – în ironie și paradox. Dar gura lui Marin Țeapă nu o închidea nimeni. La obiceiuri ancestrale se alătură și Ața de mămăligă (ibidem, pp.15-16), întrebuințată cu zel și de Ilie Moromete, doar că utilizatorul se numește bunicul, nu părintele. Prozatorul operează o supradimensionare a obiectelor mărunte. Dacă la venirea pe lume, mama (,,istovită pe marginea unui nor”, 5 mai, p.5) l-a înfășurat pe prunc în lumina Învierii, iar peste o arcadă temporală va fi primit de Tatăl ceresc (Cu viteza luminii învierii, pp.72-73), după ce toți ai casei l-au copleșit cu iubire, devine plauzibil o predestinare artistică, un preludiu supranatural, însă firesc la orice creștin veritabil. Onorat și de relația fructuoasă cu Arhitectul universal, ce i-a permis accesarea abecedarului fără suport didactic, părintesc: ,,Am învățat să scriu direct pe cer” (Lecția de caligrafie, ibidem, p.171). Ca dialog predilect: ,,Dar cel mai mult vorbeam cu Dumnezeu. Mă foloseam de privitul pe cer.”