Dragostea pentru obiecte e una adresată lumii primordiale. O solidarizare afectivă cu regnul anorganic, mergând până la empatia pe care un Henry Miller o mărturisește prin recunoașterea de a fi nu altminteri decât „un lucru care a servit din plin, care a călătorit mult și pe care utilizarea îndelungată l-a șlefuit și l-a obosit”. Ca și în cazul iubirii necuvântătoarelor, Creația apare astfel receptată la originile sale, cu fiorul sacral corespondent. E o alipire a dramatismului existențial la cel simbolic al materiei, perspectivă pe care George Banu o adoptă în volumul său pare-se ultim, intitulat emoțional Obiecte rănite: „Oare aceste obiecte ciobite nu mă seduc într-o măsură așa mare, fiindcă eu însumi sunt prefăcut în cioburi? Fracturat, crăpat, uneori chiar bandajat – port cu mine «rănile sacre» ale vieții.” Asistăm la un proces de umanizare a obiectelor sub semnul unui impuls mistic al comunicării dintre două spețe de solitudine. În fapt e un dialog al suferințelor: „Apartamentul meu – un orfelinat de obiecte rănite. Le ofer ospitalitatea mea și astfel se instaurează între noi o relație de încredere reciprocă. Le privesc, da, așa cum spunea Nietzsche, «și ele mă privesc pe mine». Nici un strop de indiferență între noi, doar consimțământul unui dialog care se leagă în singurătate împărtășită!”. E vorba, în genere, de obiecte cu măcar intenționalitate estetică ori de semnificație religioasă, care au suferit o avarie. O „rană” în măsură a obține protecția iubitoare, cu atât mai motivată cu cât condiția lor ingrată e mai extinsă. Umilința obiectului se asociază izbăvitor cu umilința ființei care ia cunoștință de precaritatea acestuia: „Dacă rana implică o devalorizare financiară a obiectului, pentru mine dimpotrivă, ea furnizează un surplus de afectivitate! Privesc un triptic la un anticariat din București. Mă intrigă prin estomparea figurilor aproape dispărute, dar când am încercat să diminuez prețul – deja modest –, invocând starea lucrării, anticarul mi-a spus: «Prețul este deja scăzut, din cauza degradării obiectului.» Nu știa că, de fapt, exact acest lucru mă atrăgea.” În mediul japonez, obiectele ciobite, crăpate, sparte, în speță cele de ceramică, se bucură de o prețuire aparte: „Cineva povestea surpriza de a fi observat o doamnă japoneză pe cale să spargă un vas, ca apoi să lipească fragmentele, astfel încât, îi explica ea, «lipindu-le cu un clei auriu, sunt puse în evidență liniile de fractură ale obiectului». Rana decisă se convertește în sursă decorativă”. Percepem o suferință umană în egală măsură beatificată și deplânsă, pe care eseistul o încadrează biblic: „«Naivitățile» țărănești produc emoția evenimentului sacru. Prin desenul stângaci, prin culorile vii, prin scenografia rudimentară, dar și pentru faptul că, adesea, sunt pictate pe sticlă, gata oricând să crape. Fragilitatea lor îmi amintește de fraza lui Isus: «Fragilitatea ta este forța mea»”. Când un vânzător explică prețul scăzut al icoanelor prin faptul că ele se sparg, cumpărătorul îi dă o replică de factură introspectivă: „Pentru mine, dimpotrivă, chiar faptul că acest pericol le este consubstanțial suscită un surplus de afecțiune”. O împrejurare pe care Berdiaev o consemna astfel: „Paradoxul suferinței și al răului este rezolvat prin suferința milei și a dragostei”.
De remarcat că degradarea obiectelor în cauză are și o condiție similiestetică, o „gratuitate” care împiedică readucerea lor la starea inițială: „Ar fi injurios față de obiectele rănite să le supunem unor operații estetice. O operație de «restaurare integrală», restaurare ce tinde să reconstituie un simulacru!”. Ajungând la un restaurator un atare obiect, acesta l-a „botoxat” prejudiciindu-i
identitatea. Clientul nici nu mai cutează a-l privi, deoarece „el mi-l evoca pe Dorian Gray, al lui Oscar Wilde, prizonierul unei tinereți eterne, care, la capăt de drum, își descoperă decadența absolută. Arhanghelul meu dimpotrivă, din bătrân a eșuat în tânăr factice”. Nu mai puțin iubirea aproapelui neomologat care e obiectul cuprinzând și lumea animalieră. După o ezitare, eseistul se confesează corectiv: „Câțiva ani mai târziu, am înțeles că bieții câini schilozi erau un echivalent a ceea ce reprezintă pentru mine obiectele rănite și că, de fapt, ne înrudim”. Imperfecțiunea provocată a „rănilor” cu pricina iscă și ceea ce am putea numi o erezie estetică acoperită de o salutară iubire. „Perfecțiunii” îi este preferată starea critică, emoția unei dispariții apropiate: „Ador Gioconda și încă și mai mult Dama cu hermină, conservate în absoluta lor perfecțiune. În schimb, Cina cea de taină, salvată cu greu, e cea care mă emoționează, deoarece a fost amenințată de dispariție din cauza erorilor tehnice ale însuși artistului de geniu. (…) Astăzi fresca pare să fie în pragul unei ultime respirații, al unei dispariții posibile. Gioconda e eternă, Cina, nu! Și de aceea îmi e mai aproape de suflet”.
Situate ambele într-o perspectivă tangentă la absolut, obiectul „rănit” apare diferențiat de cel „neterminat”. Deși se opun în egală măsură redresării, ele se află pe trepte diferite ale devenirii. Rana e mai recentă, „căci desemnează un gest stângaci, o intervenție a timpului, un episod de parcurs!”. Pe când obiectul neterminat „este unic, dar ca urmare a unei incompletitudini originare, a unui abandon, a unei neputințe. Ambele, obiectul «rănit» și obiectul «neterminat», se aseamănă, dar, dincolo de această rudenie vizuală, unul trimite la o deteriorare episodică, iar celălalt la o întrerupere de creație. Le percepem oare identic? Nu, dar similitudini există. Rana stimulează imaginarul, la fel ca și neîmplinirea”. În sprijin, opinia iritată a lui Umberto Eco referitoare la tentativa unui contemporan de a reface celebra statuie a lui Venus din Milo: „Numeroși sunt imbecilii care au încercat să-i restituie perfecțiunea inițială și am văzut o asemenea tentativă în muzeul cu statui de ceară din California, unde am citit pe o etichetă: «Venus, așa cum era când a fost creată de un sculptor anonim.»”. Intervine totuși o benevolență compasională. La rândul său, „rana” izbutește „să ne conducă spre o experiență spirituală. Mă opresc în fața obiectului amputat, care îmi evocă avatarurile suportate de neprevăzutul istoriei sale! De aceea, rana se încarcă de puterile «sacrului»”. Spre a urma un extatic supliment: „Pe aceste obiecte rănite le-am putea califica drept «celeste» în sensul în care odată se vorbea mitologic despre «cerșetorii cerești»”. O consecință a unei asemenea transcenderi o reprezintă generozitatea obiectelor luate în considerare de a se identifica temporal cu cel ce se apropie lăuntric de ele, în așa grad încât izbutește a li se substitui. A parcurge resurecția drumului lor: „Obiectele rănite se detașează de biografia cuiva și, în același timp, îi permit, parțial, să fie contemporanul originii lor! În obiectele rănite, timpul nu este «împăiat», ci doar parțial reînviat și, ca atare, îl retrăim”.
Dar umanismul obiectelor constituie și un refugiu în fața unui prezent progresiv amenințător, conducând la o sicitate spirituală. O evaziune nu doar în intimitate, ci și în mitice depărtări: „Rana trimite la un «altundeva», în spațiu sau în timp. Uneori la ambele. Aici, în spațiul meu «intim», obiectele rănite își găsesc un adăpost ocazional, precum cineva care, urmărit fiind, se refugiază într-un ungher descoperit întâmplător, ungher protector. Obiectul pare să se situeze pe linia de frontieră dintre exteriorul unde a fost torturat și interiorul unde se simte apărat! Între cele două! Ca îngerul cu obrajii măcinați de timp, descoperit în piața Saint-Sulpice și care astăzi, ca un migrant norocos, străjuiește, lângă fereastră, pe biroul meu”. Sau în formula unei medii, care ar putea fi obținută din alianța trecutului cu ficțiunea, într-un regal al amintirii actualizate: „Tânăr, captiv în țara mea, transformasem în deviză personală titlul unui roman de Milan Kundera, Viața e în altă parte, undeva în lume sau în imaginar, sau ambele reunite, dar, în orice caz, nu aici. Astăzi, când prezența, mai ales a tinerilor, aici și acum, pare a fi exclusă, tineri prizonieri ai unui exterior telefonic, retragerea în intimitatea obiectelor, rănite sau nu, capătă sensul unui refuz polemic al acelui «altundeva» de odinioară… Privindu-le, îmi spun «Viața este aici!» O clipă! În inima acestei «cetăți subiective» pe care mi-am construit-o și în care m-am refugiat”. Sau ca o mai apăsată mustrare istorică a unui prezent ingrat: „Obiectele rănite se aseamănă acelor aristocrați spoliați de puterea comunistă, care, în ciuda decrepitudinii, conservau o demnitate ce-i onora. Răniți, dar drepți… Ei cultivau o rezistență pasivă, mută în fața dezastrelor, rezistență ce, pentru tânărul care îi vizita, căpăta o valoare pedagogică”. Animând obiectele și totodată reificându-se, autorul propune o terapeutică a suferinței care e fondul de natură creștină abia voalată a scrierii sale: „Rămân deseori cu ochii ațintiți la Isușii mei fără cruce, unde, lângă inimă, este mereu vizibilă o rană, rană produsă de lancea soldaților romani, care s-a înfipt între coaste, dar tot acolo intervine cel mai frecvent și fisura statuii. Această asociere mă captivează fiindcă lemnul se sparge acolo unde trupul a fost străpuns! Rana laică și rana sfântă se confundă”. Motive ce ne îndeamnă a închina amintirii recent dispărutului George Banu un gând de gratitudine.
George Banu, Obiecte rănite, traducere din limba franceză de Cindrel Lupe, fotografii de Dragoș Spițercu și Mihaela Marin, Editura Nemira, 2022