Un show-case (sic), pe românește o microstagiune, adică o concentrare de vreo zece spectacole în vreo cinci-șase zile s-a întâmplat la Chișinău, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, între 8 și 14 septembrie. Exceptând ultima zi, cea cu Steaua fără nume, la celelalte am fost de față și pot, vorba ceea, „da samă”, ca să păstrez aerul mai arhaic al limbii noastre comune.
Am putut selecta un fel de linie (roșie? roșie) de istorie recentă, de la Capcana, după Fuga lui Mihail Bulgakov, dar cu licențe ale regizorului, nimeni altul decât directorul teatrului, actorul și regizorul Petru Hadârcă. Spectacolul, care a fost văzut și la București, în sala mare a Teatrului Național de-acolo (de-aici), nu și-a pierdut din expresivitate și din vigoare. Instalarea bolșevicilor, cu forța, la putere, prezența amenințătoare a lui Stalin deasupra capetelor tuturor, inclusiv a autorului piesei, impresionează în continuare pe cine mai are simțire pentru ceea ce s-a întâmplat odată, nu demult, chiar în lumea unde trăiește el, acest cine, în zilele noastre. Petru Hadârcă a echilibrat tragedia rușilor cu comedia amară a emigranților, albii, foști generali sau simple persoane dintr-o lume declarată dușmană a noii orânduiri sovietice. Într-o scenografie expresivă și mai ales repede alternantă conform necesității schimbării scenelor, semnată Adrian Suruceanu, actorii Naționalului din Chișinău s-au manifestat, în fața unei săli încurajatoare, cu mult aplomb și poftă de joc. Alexandru Leancă, Diana Decuseară, Corina Rotaru, Alexandru Pleșca, Emil Gaju, Anatol Durbală, Angela Ciobanu, Iurie Focșa și ceilalți, ale căror roluri au fost mai reduse, au întruchipat acea lume pe care revoluția lui Lenin o împingea în haos și nenorocire, cu talent și trăire ce trecea de pe scenă în sala plină de lume. Ceea ce trebuie să observ, fiecare dintre spectacolele prezentate s-au bucurat de atenția spectatorilor, unele chiar apropiindu-se de 100 de reprezentații.
Acesta ar fi momentul inițial, de la care au pornit toate celelalte, și anume tragedia basarabenilor, în două spectacole-document extrem de impresionante, și care, de asemenea, au putut fi văzute și de spectatorii bucureșteni, în reprezentațiile anilor trecuți ale Teatrului Național din Chișinău pe scena Naționalului bucureștean, la invitația regretatului (încă azi) Ion Caramitru. Regizor și coautor, împreună cu Mariana Onceanu, a textului, Petru Hadârcă a construit un spectacol extrem de expresiv și de veridic, dacă pot spune asta, despre crimele bolșevice din primii ani ai ocupației Basarabiei. Dosarele Siberiei e un spectacol bazat pe amintirile unor supraviețuitori ai deportărilor staliniste, prima petrecută imediat după cea dintâi ocupare a Basarabiei, în 1940, și următoarele după a doua cădere a Basarabiei în mâinile însângerate ale bolșevicilor, în 1944. Autorii acestor memorii sunt învățătoarea Ecaterina Chele, interpretată în spectacol de Olga Guțu-Cucu, Margareta Spânu-Cemârtan, interpretată de Draga-Dumitrița Drumi și Ion Moraru, întruchipat de Dan Melnic. Aș fi nedrept dacă aș remarca numai pe unii actori, cum e interpretul nacealnicului bolșevic, mânat în toate acțiunile sale de cruzime și de lipsă de milă față de deportați, Ion Mocanu, sau pe Angela Ciobanu, în mai multe roluri, dar cel mai clar conturat și mai atrăgător-comic pentru publicul prezent a fost cel al rusoaicei bolșevice imorale, care năvălește peste basarabenii speriați. Interesantă transformarea mentalității, de la „și ei sunt oameni”, la convingerea că ei sunt, totuși, alt fel de oameni, de fapt niște criminali înrăiți. Tragedia poporului moldovean, provocată de „oamenii” ruși este înfățișată artistic, veridic, astfel încât cei care urmăresc acest spectacol să-și poată imagina suferințele inimaginabile ale acelor oameni, strămoșii celor din sală. Aici, în Siberia unde au fost deportați toți cei considerați dușmani ai poporului și culaci, începe cumva și povestea din celălalt spectacol, jucat în sala Studio,
Copiii foametei. Mărturii, text de Alexei Vakulovski, bazat pe amintirile celor care au supraviețuit foametei din anii 1946-47, când, probabil, Stalin s-a antrenat pentru genocidul din Ucraina din anii treizeci. Ceea ce s-a întâmplat atunci, când a fost foamete și în România care, deși bolșevizată și ea, pare că a rezistat sau, de fapt, mărturiile de-aici au fost șterse de tovarășii KGB-ului din Securitate. Spectacolul cu Copiii foametei a fost urmărit de un public în majoritate tânăr, așa cum nu știu dacă dincoace de Prut s-ar întâmpla. Regia s-a rezumat la evoluția rândului de actori, nouă cu toții, cu câte un pas, cu câte doi, din fundul scenei spre noi, spectatorii aflați în întuneric, simbolizând tentativa de a face cunoscută tragedia celor din satul Antonești și a celor apropiați, astfel încât în final ai senzația că ai putea face parte dintre cei evocați acolo. O rezolvare abilă și nu doar atât a regizoarei Luminița Țâcu. Iată și rândul care înaintează spre noi, cei din sală: Doriana Zubcu-Mărginean o înfățișează pe Maria Chirilov; Snejana Puică pe Eudochia Oprea; Iurie Focșa pe Vasile Gaidău; Iurie Radu pe Victor Oprea; Draga-Dumitrița Drumi pe Motrea Chirilov; Leo Rudenco pe Arsenie Banaru; Diana Decuseară pe Maria Vakulovski; Ghenadie Gâlcă pe Andrei Cociug; Alexandru Pleșca pe Ion Moraru. Fiecare dintre aceste personaje își are povestea tragică, a sa și a familiei sale, poveste din care autorul textului a extras momente dintre cele mai puternic impresionante, convingătoare pentru oricine că acel regim, impus cu de-a sila milioanelor de oameni din zona de est a Europei, a fost unul criminal. Dincolo de acest, să-i zicem, aspect, spectacolul își dezvăluie și fațeta estetică, devenind cu atât mai convingător. Programul de sală anunță numărul morților din timpul acelor ani: circa 300 de mii. Mărturiile fac parte din cartea lui Alexei Vakulovski, În gura foametei.
Trebuie să observ că, dincolo de Prut, aspectul etnic-istoric mai este prizat, poate și pentru că acelor români, generațiilor dinainte desigur, le-a fost refuzat dreptul la propria identitate și la propria limbă, impunându-li-se, așa cum știm mulți dintre noi, dar nu toți, că s-a întâmplat, timp de zeci de ani.
Așa se face, probabil, că la un spectacol de aproape patru ore, cum e cel după romanul lui Ion Druță, Frunze de dor (cu un titlu dulceag, totuși), sala mare a teatrului, de vreo patru sute de locuri, a fost plină și lumea a urmărit cu atenție și dedicație, aș spune, ceea ce se întâmpla pe scenă. Și vă asigur că acolo se întâmplau evenimente și situații dintr-un regim comunist de data asta stabilizat. Regizorul și cel care a adaptat scenic romanul scriitorului Ion Druță (decedat la o vârstă matusalemică, 96 de ani, de curând), Alexandru Cozub, a reușit să alterneze scenele dramatice cu unele de comedie de bun gust. Plasând în fundalul scenei două grupuri, unul de femei și unul de bărbați, ca la țară deh, Alexandru Cozub a realizat două coruri, deloc antice, dimpotrivă, foarte moderne, care comentează întâmplările ce se desfășoară în fața lor. Am remarcat o actriță extrem de dotată pentru comedie, în cel mai expresiv rol, poate, din tot spectacolul, și anume Rusanda Rădvan, în legătură cu care există și o mică legendă (urbană): numele ei i-a fost sugerat mamei sale chiar de numele personajului din romanul pe care tocmai îl citea pe când viitoarea actriță se năștea. Povestea de dragoste care se destramă prin atragerea fetei (Rusanda) la oraș, pentru a se pregăti să devină învățătoare, cât și celelalte elemente ale vieții unui sat basarabean din RSS Moldovenească, așa cum se numea acest teritoriu românesc cât timp a fost inclus în URSS („bastionul păcii e!” cică), sunt înfățișate cu umor și empatie, într-un spectacol care place atât pentru cele povestite, cât mai ales pentru soluțiile regizorale și actoricești, de bună valoare, alese. Iată și distribuția: Vlad Ropot – Gheorghe; Rusanda Rădvan – Rusanda; Corina Rotaru – Domnica; Alexandru Pleșca – Scridon; Dan Melnic – Trofimaș; Alexandru Leancă – badea Mihalache; Angela Ciobanu – lelea Catinca; Margareta Pântea – mătușa Frăsâna; Petru Oistric – badea Zănel; Olga Triboi – mătușa Zamfira/săteancă; Mihai Zubcu – Toader; Mihaela Damian – mătușa Mafta/săteancă; Ghenadie Gâlcă – poștașul/fotograful/cioroiul/elev/sătean; Nicolae Darie – moș Dănuță/sătean; Doriana Zubcu – instructorița Ekaterina Andreevna/ Săteancă; Tinka Mardari – Verunea/ elevă/ țiganca/ săteancă; Igor Babiac – Vasile Pânzaru/ neamțul/marinar/sătean; Iurie Focșa – Ichimaș/mânzul Vasca/ elev/sătean; Draga Drumi-Focșa – fetița/elevă/săteancă; Aliona Triboi – lelea Arina/săteancă; Ana Tkacenko – fetița/elevă/săteancă/capra; Nicolae Chereg – directorul clubului/ polcovnicul/ sătean; Valentin Zorilă – staroste/calul/sătean; Nicu Suveică – staroste/calul/sătean. Scenografia, mobilă, e semnată de Iurie Matei. O mișcare scenică foarte echilibrată și antrenantă, dirijată de Oleg Mardari, completează tabloul unui spectacol interesant, care poate părea doar etnico-rustic, dar are, în același timp, și valoare dramatică, iar scena finală, când convocarea în armată a personajului ce-și pierduse și dragostea simbolizează moartea, cu toți sătenii aducându-i flori, trimite cu gândul la extincția, de fapt, a clasei țărănești, mai ales dacă-i adăugăm și emanciparea Rusandei și a altor personaje. Cu atât mai mult cu cât armata la care erau chemați bărbații nu era aceea, de azi, a Republicii Moldova, ci faimoasa Armată roșie a URSS.
Linia aceasta, despre viața în Moldova, sub bolșevici, se prelungește, în Dragoste la pachet, cu o foarte semnificativă secvență din perioada liberă, democrată, când sărăcia îi alungă pe oameni spre Vest. Tatiana Lazăr este autoarea textului despre peripețiile – să zicem – ale unei femei plecate să lucreze în Italia. Autoarea este, în același timp, și interpreta spectacolului regizat de Olesia Sveclă. Scris cu umor și empatie, textul și spectacolul din sala Studio te ține, ca spectator, cu atenția neobosită, de la început și până la sfârșit. În fața ochilor avem personajul, Ana, care adună obiectele răspândite în jurul său și închide pachete pentru cei rămași acasă, în satul său din Basarabia. Pachetele trimise, de fapt depuse în fundal, sunt asemenea cărămizilor așezate într-un zid. Și în același timp, aflăm că anii trec, se fac vreo zece, cu întâmplări triste sau ceva mai plăcute, dar zidul crește tot mereu, dezvăluindu-și sensul, în final, când Ana se întoarce acasă, iar bătrâna sa mamă îi spune să se… întoarcă în Italia, deși ea e decisă să rămână „la baștina” ei, cum se spune dincolo de Prut. Ceea ce duce la un nou înțeles al pachetelor, nu doar la legătura celui/celei plecat/e cu cei rămași, ci și la despărțirea lor. Zidul de pachete, de unde și titlul, „dragoste la pachet”, este și un semn al înstrăinării, interpunându-se, nu doar simbolic, între cei plecați și destinatarii, cei rămași acasă. Interpretat nuanțat și, pe alocuri, cum spuneam, cu umor, monologul Tatianei Lazăr continuă cumva „epopeea” despre poporul român de dincolo de Prut, dar în același timp atât de asemenea celei, în desfășurare încă, a fraților săi de pe cealaltă parte a acestui râu, nu doar sub acest aspect. Un spectacol simplu și semnificativ.
O incursiune în România altor ani este scenariul Maria Tănase. Aș muri, moartea nu-mi vine, interpretat de Tinka Mardari, autoare și regizoare Nelly Cozaru. E mult sirop, sunt multe văluri în mișcarea și intonația actriței, dar și în felul cum se re-construiește, din fragmente de cântec și din relatări dramatice, viața celebrei cântărețe. Se trece în zbor peste întâmplările vieții sale, mai ales peste marginalizarea Mariei Tănase în primii ani ai bolșevizării României. Dar important este faptul că se aude vocea sa, fie și doar fragmentar, unele momente îi reușesc actriței care o interpretează. Scurt monolog ce poate interesa un public de pe ambele părți ale Prutului.
Nu toate cele 10 spectacole au fost unele cu tentă etno-rustică, nu toate cu dezvăluiri documentate, căci un teatru, oricât de național ar fi el, are rolul de a produce artă. În sala mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău am văzut și două spectacole pe texte din literatura dramatică a lumii.
Romeo și Julieta, așa cum se obișnuiește astăzi, după William Shakespeare, a fost un spectacol inegal, cu bune interpretări ale celor doi protagoniști, Corina Rotaru în Julieta și Nicu Ciumașu în Romeo. Regizoarea Luminița Țâcu a interpretat în maniera tinerei regii românești textul clasic, cu luptele dintre Capuleți și Montagu, lupte scenice de Oleg Mardari, cam în genul găștilor de cartier de pe la noi. Un Tybalt cu comportament nedefinit, băiat de băiat din zilele noastre (Mihai Zubcu), un Mercutio (Alexandru Pleșca) oarecum după un alt model, dar nu mai puțin cunoscut din viața de toate zilele de azi. Scenele acestei tragedii cauzate de o dragoste interzisă din motive ce par astăzi absurde, cum e dușmănia dintre familiile celor doi, își pierd parcă intensitatea când le vezi ca și cum ar fi unele de pe strada ta. Un tic, să zicem, nervos al regiei este și izbirea cu fundul diverselor personaje a claviaturii unei pianine, sau bătutul din picior pentru a marca unele momente care ar fi putut fi semnalizate/marcate prin interpretări ale actorilor. Ceilalți interpreți au fost: Doriana Zubcu și Valentin Zorilă – părinții lui Romeo, familia Montagu; Diana Decuseară și Iurie Focșa în rolurile Capuleților, părinții Julietei; Ana Tkacenko – doica; Dan Melnic – Benvolio; Igor Babiac – Părintele Lorenzo; Vlad Ropot – Paris; Ghenadie Gâlcă – Principele Escalus; Rusanda Rădvan și Draga Dumitrița-Drumi – corul. Finalul, cu moartea celor doi protagoniști, mi s-a părut a fi diluat, prelungit și castrat de semnificația sa din cauza prezenței prea marcate pe scenă a celorlalte personaje.
O comedie spumoasă a fost spectacolul Hamlet în sos picant după Aldo Nicolaj, condus cu siguranță și mult umor de Petru Hadârcă, regizor și interpret-pivot al întregii mișcări, un fel de actor, dar și regizor vizibil de toată lumea din sală. Piesa autorului clasic italian execută un fel de privire de jos în sus a tragediei „prințului de la Dania” (cum a fost tradus numele său, demult, în românește), sau, dacă preferăm, o privire din locurile ascunse de textul propriu zis, evocat numai o singură dată, în celebra replică a lui Hamlet, adresată bunului său prieten, Horatio: „Economii, Horatio! Economii! Fripturile rămase de la praznic vor fi servite reci la masa nunții…” Spectacolul se joacă de la premiera din 30 noiembrie 2020, cu sala plină. Iată și distribuția acestui spectacol spumos: Froggy – Petru Hadârcă; Cathy – Angela Ciobanu; Inge – Diana Decuseară; Breck – Dan Melnic; Hamlet – Ghenadie Gâlcă; Regina – Margareta Pântea; Horatio – Iurie Focșa; Laert – Mihai Zubcu; Grunter, Elios – Alexandru Pleșca. Văzând acest spectacol plin de spirit, chiar dacă ușor, îți dai seama, a nu știu câta oară, ce tezaur de sugestii artistice este opera Marelui Will și abia dacă înțelegi de ce atâtea secole exegeții s-au întrebat dacă Shakespeare a existat sau e vorba de o operă colectivă.
În sala Studio am avut privilegiul să asist și la alte două spectacole din literatura străină a teatrului, Domnișoara Iulia, de data asta de August Strindberg, caz rar în zilele noastre, pe un text tradus de Valeriu Munteanu, în regia Luminiței Țâcu. Ticul de regie anunțat deja, după Romeo și Julieta, se repetă și aici, și anume bătutul din picioare, cu două deodată, care marchează decizii ce nu par a fi acceptate de celelalte personaje. Este vorba despre un gest al valetului Jean, care, după ce stăpâna sa, rătăcită, îi devine amantă, încearcă astfel să-și impună decizia de a fugi împreună în Elveția și așa mai departe. Corina Rotaru, fostă Julieta, fostă Domnica (în Frunze de dor), își desfășoară talentul cu siguranță, în rolul Domnișoarei Iulia. Și celelalte două personaje, Jean și Kristin, sunt interpretate de actori pe care i-am mai putut vedea și-n alte roluri, în cadrul acestui – cum am zis? – a, show-case, de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Este vorba despre Alexandru Pleșca și de Olga Triboi, la fel de expresivi și de convingători în aceste roluri de tragedie, ca și-n celelalte, anunțate mai sus. Și mai jos, cum se va vedea. Căderea domnișoarei Iulia și urmarea, dezastruoasă pentru ea, din piesa lui Strindberg, este tratată cu înțelegere de protagoniștii spectacolului, îndemnați, desigur, de regie, cu toate că, pentru oamenii de azi, drama aceasta e inexplicabilă. Dar, la urma urmei, acesta e rolul artiștilor, și anume acela de a putea să te transpună în lumi la care nu ai altfel acces.
În The Lucky Strike de Rick Cleveland, o piesă alcătuită din scene scurte despre isprăvile unor criminali plătiți, de la Chicago, ne strămutăm într-o cu totul altă lume și trebuie s-o spun de la început, și aceasta foarte convingător înfățișată de echipa formată din regizorul Vitalie Drucec și actorii Nicu Suveică (Tom), Alexandru Pleșca (Jerry), Ghenadie Gâlcă Tony/Karl/Vick/Ellaine/„Elvis Prestley”– sau așa ne pare nouă, celor care nu trăim acolo, în Chicago-ul anilor nebuni ai banditismului dezlănțuit. Umor și crimă, aceasta este lumea în care e transpus spectatorul care urmărește, în sala Studio „Valeriu Cupcea”, acest spectacol. Cu mijloace simple, personajele create ajung să te facă să retrăiești acea lume a crimei organizate despre care ai mai aflat din cărți sau filme. Calmul și aproape tandrețea lui Tom/Nicu Suveică potolesc pornirile repezite ale uncenicului său, Jerry-ul lui Alexandru Pleșca. Scenografia variată a Luciei Covali și cortinele muzicale semnate de Alexandru Târșu, contribuie din plin la succesul, binemeritat, al acestui spectacol.
Privind în urmă cu tandrețe, poți constata că teatrul merge înainte și la Chișinău, dar și că, acolo, publicul încurajează și pare a-și dori să vadă afirmată identitatea sa, atâta timp negată, pusă sub obroc. O semi-săptămână câștigată în fața unor oameni dăruiți artei lor, pe care o practică entuziast.