proză
NICOLAE BALTĂ

ZORILE ÎN HADES

Articol publicat în ediția 11-12/2023

Plecase după lăsarea întunericului. Mersese printre blocuri, pe vechiul drum cunoscut pe care îl străbătuse de atâtea ori pe vremuri, când se pregătea pentru admitere și își făcea injecții cu calciu la un asistent care locuia în apropiere. Se ducea la el pe la 11 noaptea și, după injecție, stăteau îndelung de vorbă.

Odată ajuns acolo, se așezase pe o piatră sau pe o ladă, nici el nu mai știa prea bine, unde stătuse uitându-se spre ferestrele întunecate ale apartamentului în care locuise cândva unchiul său. Nu mai locuia de mult acolo; de fapt, murise de cincisprezece ani și mai bine. Erau câteva stații până la el, de la fosta locuință a părinților săi, despre care încă încerca să se convingă că acum era a lui. Poate că ziua era, într-adevăr. Dar nopțile și le petrecea afară, umblând pe străzi, și cel mai adesea pe trotuarul din fața fostului apartament al lui Teodor. Nici ziua nu îi era prea ușor să stea înăuntru, de atunci, de la acea întâmplare.

Se întorsese, ca întotdeauna, în zori, după ce întunericul începuse să se destrame. „Am fost la Teodor”, își spusese, ca de obicei.

Deschisese cu cheia pe care o primise după moartea mamei. Până atunci nu avusese niciuna. Era liniște și semiîntuneric. Nu avea însă nevoie de lumină ca să se miște prin casă. Nu schimbase nimic de când rămăsese numai a lui.

Nici măcar nu prea umblase prin lucrurile părinților. Avea senzația neclară că nu trebuie să deranjeze nimic. Ar fi vrut să citească scrisorile și hârtiile pe care le găsise în niște cutii de carton prin dulapuri și sertare, dar nu reușise. O parte erau scrisorile trimise de bunica lui fiului ei – tatăl lui – când fusese student la Chimie în București, în anii ‚50. Apucase să citească doar dintr-una, două cuvinte de la început: „dragă Petrișor”. „Deci așa îi spunea”, comentase în sinea lui. Apoi le aruncase pe toate la ghenă.

Și mai era și oboseala, desigur, oboseala care îl urmărea de atâția ani. Și încă ceva: când ar fi început să umble prin lucruri, ar fi ieșit la iveală atâtea, încât s-ar fi simțit copleșit. Nu ar fi știut ce să facă cu ele. Cumva, situația de acum îi convenea. Oricum nu avea sentimentul că e cu adevărat casa lui. Era un loc de refugiu, dar față de ce anume, de fapt? Interiorul însuși îl simțea primejduit. Pe de o parte, îi oferea o anumită liniște, dar care înceta la căderea întunericului.

Uneori, se gândea la vecinii din jur. Îi cunoștea pe mulți, și mult mai mulți dintre ei îl cunoșteau ei pe el. Ce ar fi zis dacă le-ar fi spus ce se întâmplă în apartamentul 40? Ce ar fi zis dacă le-ar fi spus ce se întâmplase pe 15 august? De-a lungul timpului, se convinsese că oamenii știu și înțeleg mult mai multe lucruri decât erau dispuși să recunoască, și unii chiar recunoșteau. Scepticismul și ironia erau deseori de fațadă, ceea ce, până la urmă, era destul de normal. Cum poți să recunoști că asemenea lucruri există și să-ți continui liniștit viața? Să recunoști că mai există o altă viață, dincolo de cea de zi cu zi, despre care nu știi nimic? Povestirile și filmele cu viața de apoi și cu universurile paralele erau palpitante; când însă începeai să le întrezărești concret existența, îți alungau pe veci liniștea.

Răsuci yala, se descălță în holul spațios și trecu în living, unde îl aștepta fotoliul, singurul loc unde se putea așeza. Pe canapeaua de lângă perete murise mama lui, care în ultimul an de boală zăcuse acolo aproape tot timpul. În întunericul care se împrăștia treptat putu să se uite într-acolo. Trecuseră aproape trei ani. Nu avusese curajul să o privească, moartă, întinsă cu capul spre ușa dinspre hol. Morții îi mai provocau pe atunci o groază vecină cu teroarea.

„Și chiar și mai târziu”, se gândi el. La crematoriu, în cămăruța sordidă de la subsol, placată cu faianță, unde fusese lăsat tatăl său, nu avusese tăria să îl privească mai mult de câteva clipe și tot ce păstra era o imagine neclară. Nici când fusese depus pe catafalc; dacă ar fi fost după el, nici nu ar fi intrat în sală, dar, ciudat, îl împiedicase jena față de colegii acestuia. La incinerarea tatălui său veniseră o mulțime de colegi, dar niciun prieten.

La înmormântarea mamei, riscase să înfrunte orice reacții și nu se dusese la groapă. Teroarea era mai puternică decât gândul la ce ar fi spus tatăl său. Nu spusese nimic; în unele privințe, avea o îngăduință neverosimilă. Rămăsese în mașina parcată pe alee, unde așteptase o infinitate, în timp ce durerea de cap se intensifica neîncetat. Până atunci crezuse că expresia „a-ți crăpa capul de durere” era doar o exagerare.

Și totul începuse atunci, în urmă cu aproape douăzeci și cinci de ani, când fusese la înmormântarea unchiului său, fratele bunicii dinspre mamă, culmea, la același cimitir. Intrase în capelă și văzuse morții întinși în sicrie, în cerc, de jur-împrejurul sălii și, după cum se exprimase ulterior, parcă i se rupsese filmul. Știa că nu era expresia potrivită; nu leșinase, nici vorbă, dar fusese cât pe ce. Se răsucise imediat pe călcâie și ieșise în câteva secunde pe ușă. Și de atunci nu mai uitase ce văzuse. Nu că s-ar fi gândit tot timpul, dar imaginea rămăsese fixată, neștearsă din memorie și cumva își făcea simțită prezența neîncetat.

Brusc, așa cum i se mai întâmplase, imagini fără șir începură să i se perinde prin fața ochilor – tatăl său întins pe catafalc, la Crematoriu, Clara, moartă la douăzeci și unu de ani de cancer peritoneal, Teodor, mort la șaizeci și doi de ani, expus la Bellu, bunicul său, mort la nouăzeci și șapte de ani, cu trei luni înainte de moartea fiului său, Teodor, scos din casă în sicriu, mama lui, moartă la șaptezeci și opt de ani, întinsă pe canapea. Aștepta, ca de obicei, încovoiat în fotoliu, ca accesul să înceteze de la sine, la un moment dat, știind că nu ar fi avut niciun rost să se împotrivească.

 

Penumbra se micșora tot mai mult și, odată cu ea, și teama. „Și când te gândești că mie îmi place noaptea și nu m-am dat niciodată în vânt după lumina zilei. Zorile mă sperie. Nu credeam că o să trebuiască să renunț la preferințele de o viață.”

Intră în baia cea mare, de lângă living, ca să se spele pe mâini. Nu mai intrase deloc în cealaltă baie, mai mică, de lângă camera tatălui său, care fusese cândva inițial a lui. Partea aceea a apartamentului, care includea camera respectivă, baia și un holișor cu o debara mică devenise un fel de zonă interzisă, pe care o evita cu strictețe. Nici măcar nu se apropia de ea, când trecea prin hol spre bucătărie sau spre dormitorul său. De fiecare dată când pătrunsese în camera aceea, simțise o tensiune teribilă în aer. Prin restul casei se putea mișca liber; partea aceea însă rămânea inaccesibilă.

„Există lucruri la fel de rele ca zgomotele inexplicabile sau cine știe ce apariții. Mai puțin spectaculoase, dar cel puțin la fel de rele, tocmai fiindcă te amăgesc, dându-ți iluzia speranței că te-ai înșelat, că au o explicație perfect banală. Dacă Claudia nu mi-ar fi spus că a pățit și ea la fel după moartea tatălui ei… Ea a chemat un preot, dar eu nu am încredere. Sau credință. Sau ce-o fi. Pentru mine nu există ajutor.”

Casa era tăcută și liniștită, cu atmosfera aceea relaxantă care te amăgea. „Dar aici nu există liniște, și nici nu a existat vreodată. Am crezut că după ce rămâne liberă…”

Nu văzuse și nu auzise niciodată nimic, dar îi era mereu frică.

Așa se întâmplase și la Paris, în locuința doamnei Perrin, la care stătuse în gazdă când avusese ultima bursă de traducător și unde percepuse tot timpul un pericol nedefinit stând la pândă. Și acolo, când gazda lui pleca la casa de la țară, părăsea apartamentul o dată cu lăsarea întunericului și nu se întorcea decât după miezul nopții, cât de târziu putea; o dată ce închidea ușa de la intrare, dădea piept cu angoasa. Dormise tot timpul cu lumina aprinsă; la început, o lăsase aprinsă în camera în care dormea, dar își dăduse seama imediat că res-
tul casei, și mai ales coridorul din fața camerei, rămânea cufundat în beznă. Așa că stinsese lumina din cameră și o aprinsese pe cea de pe coridor, lăsând ușa camerei deschisă, pentru ca lumina să pătrundă și acolo. Nu știuse niciodată cât curent consumase. Se așteptase ca doamna Perrin, scorțoasă cum era, să îi trimită un e-mail după plecarea lui, întrebându-l de ce factura venise atât de încărcată; dar nu primise niciodată nimic. Dacă s-ar fi întâmplat așa, ar fi întrebat-o direct ceea ce nu îndrăznise să o întrebe niciodată cât stătuse la ea: cine murise acolo, în camera aceea și, mai ales, de cât timp? Și cine murise în locuința aceea, în general, lăsând pretutindeni o asemenea apăsare? Dintr-o remarcă întâmplătoare pe care o făcuse de față cu unul dintre fiii ei, un ziarist care se invitase la masă ca să îl cunoască, rezultase că apartamentul fusese al socrilor ei. Acum însă acolo nu mai locuia decât ea. Cei doi fii plecaseră, iar soțul ei probabil murise de mult.

O mulțime de oameni mai mult ca sigur că muriseră acolo. Așa că atmosfera aceea insuportabilă putea avea o explicație, la o adică.

Se așeză în fotoliul încăpător. Ca și cel din camera lui, identic, fusese cumpărat când se mutaseră aici, în urmă cu treizeci și cinci de ani. Era uzat și nu prea curat, fiindcă nimeni nu se ostenise să îi pună o husă. Acum avea una, care ascundea ravagiile timpului.

Voia să stea puțin să se odihnească înainte de-a se culca. Se ridică din nou și se duse în bucătărie, unde deschise frigiderul și scoase o sticlă de ceai de la gheață. Bucătăria era foarte mare, la fel ca holul și avea un balcon. Celălalt era la dormitorul care fusese al mamei și pe care acum îl luase el, și în care se intra din hol.

Turnă ceaiul într-un pahar și se opri brusc, cu sticla în mână. Ce liniște era aici, acum că ei nu mai erau. Dar alături de bucătărie era camera tatălui său, și în ea părea să se afle mereu ceva ce nu ar fi trebuit. Cum era cântecelul acela din Sesame street? „Unul din lucrurile astea nu e ca celelalte, unul din lucrurile astea nu își are locul aici…”

Deși se făcuse ziuă și acum era lumină în tot apartamentul, știa că nu ar fi fost în stare să se apropie de pragul camerei și să se uite înăuntru.

Și totuși, un impuls îl făcu se lase jos paharul și să iasă din bucătărie. Coti pe hol și se opri în pragul ușii deschise, de unde privi înăuntru. În cameră nu era nimeni. Doar mobila rămăsese. Patul cu vitrină suprapusă, comandat de pe vremea când era copil și locuiau lângă Gara de Nord, biroul, lada de pat care fusese odinioară tot a lui, noptiera și un corp de bibliotecă. Cândva, și biblioteca fusese a lui – cu încă două corpuri, care acum erau în camera de zi.

Cândva, fusese camera lui. Dar după atâta timp nu mai rămăsese nimic de atunci.

Își aminti de o frază dintr-un roman de groază al unui scriitor britanic: era o cameră, în casa aceea, în care era concentrat tot răul. Dar acolo muriseră, asasinate prin înfometare, două femei, o mamă și copilul ei. Atunci, aici ce era ? De ce avea aceeași senzație tenace de rău concentrat, care nu se lăsa îmblânzit nicicum „Aici, o sfeștanie nu ar avea niciun efect, își zise. Aici ar fi nevoie de un exorcism în toată regula, ținând seamă de ce s-a întâmplat în după-amiaza aceea… Dar nici acela nu cred că ar funcționa.”

Avea senzația aceea de implacabil, că nu are încotro și trebuie să suporte totul. Dar cât putea suporta așa ceva? Era totuși casa lui, singurul refugiu, dar tocmai aici ceva stătea la pândă, neobosit. Ceva sau cineva.

„Așa că e o locuință de zi, își zise, cu o sclipire de umor disperat. Noaptea locuiesc pe străzi. Adică hălăduiesc pe străzi. De când se întunecă și până se luminează.”

 

Fragment din romanul Bântuirea, în lucru la editura Junimea