Istoricul Ovidiu Pecican își dezvăluie în volumul Românii și Europa mediană (Editura Polirom, 2021) și abilitățile de eseist, urmărind a detecta în literatura română modele de europenism, nu ca anticipație a unor manifestări artistice de felul dadaistului Tristan Tzara sau al lui Macedonski ca teoretician și practician al simbolismului, ci la îmbogățirea tezaurului spiritual, cum se arată și în subtitlul ,,Contribuții la tipologia culturală a Europei”. Soluția de autor: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, într-o altă ordine expozitivă, chiar cu atenție nu covârșitoare ,,poetului nepereche”, din contră, trei capitole sunt consacrate prozatorului și comediografului născut în 1852… Titlul, mai cu seamă conjuncția copulativă ,,și” nu înseamnă înlănțuirea de fapte, evenimente cât o fereastră decentă spre Vest, alias eternitatea, deloc apologia formalistă. Preferatul dintre marii clasici ai literaturii române: Caragiale, la palierul actanțial, „moftul”, „pișicherul”, miticismul, zugrăviți în secvențele „Miticografie și mitologie” ori „Dimensiunea caragialiană”. Exceptând capitolele 1 și 3, problema se diluează/dilată întrucâtva (regizoral?), se produc falduri ideatice, frecvente la eseiștii cu vocație, iar impresia lecturală subjugă, fascinează, indiferent de digresiuni, abateri de la subiect.
Prima parte, capitolul 1, „Tipuri europene”, este una o dizertație, cu definiri docte/explicite ale Europei mediane (Europa Centrală și de Est), precizând statele (23, din care 6 în 1959), populațiile, spațiul („teritoriile de la Alpi și Marea Neagră până la țărmurile Mării Adriatice și Mării Egee”), precum și metaforice – „un areal al tentațiilor și al presiunilor străine” (p.21), „o Europa bogată în fantasmagorii, mituri și ideologii deformate”. Cercetătorul (prof.univ.dr. la Universitatea clujeană) stabilește și câteva particularități: inventivitatea, înclinația spre mitizare, războaiele lingvistice, realismul. Capitolul forte, al treilea, se concentrează asupra Epocii marilor clasici, polii spiritualității românești, în altă distribuire decât cea mediatizată. Caragiale ar funcționa în perimetrul lăudăroșeniei, fanfaronadei, extravertirii, Eminescu ar ilustra veriga reflexivității, autocompătimirii și, bineînțeles, a erosului mistuitor, înălțător, Creangă în ipostazele mucalitului, istețului (a se vedea Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă) în tangență cu Păcală. De la paleta personagială se trece la curentele literare/artistice grație și inducerii în dezbatere a lui Edgar Papu, un universalist competent, ceea ce echivalează cu extinderea ariei referențiale la nivel de provincii românești, de state medievale și anume, Țara Românească s-ar asocia cu modernismul și clasicismul, Moldova cu romantismul – cu porțile de acces, Alecsandri și Eminescu, plus, completăm noi, fenomenul Dacia literară, în vreme ce Transilvania și Banatul, datorită lui Slavici și Rebreanu, consonează cu realismul. Mai departe, este pusă pe tapet antinomia reală/falsă dintre Centru (București, Metropola) și Periferia, Marginea, Mahalaua. Dacă tot salută/semnalează oamenii exponențiali din capitala țării (I.H. Rădulescu, Titu Maiorescu, M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu…), Ovidiu Pecican nu-și uită obârșia și pentru plauzibilitate apelează la un mentor și patriot incontestabil, Mircea Zaciu (Ca o imensă scenă, Transilvania) și a sa teză că acolo s-a plămădit conștiința istorică, în ton cu o alta, cea a „superiorității de spirit”. Finalul lucrării pecicane alimentează un punct de vedere literaturizat și anume că Europa mediană nu se mai întinde între Răsărit și Occident, ci între Caragiale și Cioran (p.397), deoarece semnatarul opului Pe culmile disperării nu puține reacții îi stârnesc umanistului din Cluj. O adiere sociologică răzbate și din pasajul că Occidentul a impus omul de acțiune, iar Estul a favorizat/mediatizat omul pasiv. Concluzia: Europa mediană a asimilat ambele ipostaze.
Iată o tratare plurală, modernă a celei de-a treia Europe, cea de mijloc, cu fraze vioaie, sprințare, decomplexate, preferate de cititori.