Din goana maşinii sau din mersul grăbit pe unul dintre trotuare, strada Lungă părea una obişnuită, cu case vechi având doar parter sau cel mult un etaj, cu porţi cu chei din fier forjat și atât de masive, încât trebuia să le împingi cu amândouă mâinile ca să le clinteşti. Fiecare locatar primea câte una, fiindcă nu venise vremea interfoanelor. A noastră era cât o cheie de cetate, dar se plia printr-un sistem ingenios, ca să încapă în orice buzunar sau poşetă. Ferestrele caselor priveau toate spre strada pietruită cu cuburi din bazalt, pe care tropăiau caii junilor când coborau din Şchei, în Duminica Tomii.
La prima vedere, da, era o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stil vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Dimineaţa, oamenii porneau spre serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie, din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul.
Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o staţie cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările din anii ’60, cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar, dacă s-ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu.
Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar, dintr-o parte şi din alta, se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar, la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă. Erau acolo o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina-nopţii şi, mai ales, zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune.
De fiecare dată, doamna Raissa, soţia bijutierului, ne primea, pe mine şi pe mama, ca pe nişte oaspeţi dragi. Ne aşezam sub umbrarul de glicină liliachie şi – în timp ce îl aşteptam pe domnul Lehmann să iasă din atelier – sorbeam din limonada servită rece şi sifonată, cu lămâie şi glazură de zahăr pe buza paharului, un adevărat răsfăţ!
Dacă Raissa ar fi crescut flori din piatră seacă, soţul ei era un artist, aşa cum fuseseră tatăl şi bunicul său. Elad Lehmann lucra în aur sau argint − orfevrării în filigran, fine ca nişte dantele cusute la gherghef de domniţele din vechime. Iar gemele îi vorbeau, le alegea după culoare şi limpezime: diamante, agate, rubine. Ştia să le şlefuiască fără cusur pe cele noi, să redea strălucirea celor vechi. Meseria de bijutier nu dispăruse în Ardeal odată cu îndeletnicirile decadente al burgheziei; devenise doar desuetă.
Noii stăpâni ai locului n-aveau nevoie de pictori, sculptori, poeţi sau prozatori decât ca să le slăvească realizările – mai cu seamă biruinţa asupra bunului gust şi simţului estetic. Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul-magazin ce fusese odinioară al tatălui său. Lehmann-fiul ne-a povestit cum, la parterul clădirii în stil Baroc şi Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea unde, în 1923, s-a ţinut primul cenaclu literar din Braşov.
În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine şi bomboane făcute la Dezrobirea, fosta fabrică de ciocolată Hess. Bijuteria îşi păstrase vechea firmă, Siracuza, însă, din proprietar Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, şase zile pe săptămână, iar câteodată şi sâmbăta, lucra verighete late, inele-ghiuluri, brăţări şi lanţuri împletite în opturi ca modelele croşetate pe pulovere muncitoreşti. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să-şi folosească imaginaţia, aşa cum n-avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone, ce ar fi sabotat sănătoasa filosofie ateistă. Un aurar care, în loc de Inelul Nibelungilor, meştereşte verighete de prost gust nu îşi putea vedea viitorul decât în culori sumbre.
Lehmann a decis să şi-l caute în altă parte, peste mări şi ţări. Însă, ca să ajungă în Israel, avea nevoie de nişte aprobări ce nu se obţineau nici uşor, nici repede, nici ieftin. Îi trebuiau bani, mulţi, să mituiască pe cine trebuie, de la funcţionarii mărunţi până la cei de sus. Şi aşa, a început să lucreze „la negru“. Primea comenzi şi le făcea în timpul liber, uneori până noaptea târziu, în atelierul de acasă, meşterind bijuterii ca nişte flori de aur, la jumătate din tarifele Siracuzei. O „afacere“ căreia i se dusese vestea, la modul discret, fireşte.
Sub umbrarul de glicină a apărut în sfârşit aurarul, împreună cu fata lui, Talida, şi cu un album gros, îndemnându-ne să-l răsfoim pe îndelete. Pe fiecare pagină erau inele, brăţări, coliere, lănţişoare cu pandantive cum nu văzusem vreodată şi nici nu credeam să existe: clasice, baroce, unele cu arabescuri complicate, pe care nu ştiam pe atunci să le descriu ori să le numesc. Erau şi cercei acolo, după ei veniserăm, mama voia să port neapărat unii − probabil ca să dovedească celor din jur că aparenţele înşală: în ciuda părului tuns scurt şi a purtărilor băieţeşti, eram totuşi o fetiţă.
Când am ajuns la sfârşitul catalogului, l-am închis şi am luat-o de la capăt, filă cu filă. Nu că n-aş fi avut de unde alege, dimpotrivă, erau atâtea modele, unul mai frumos decât altul! Multe îşi aflau inspiraţia în grădina doamnei Raissa, însă am văzut şi cercei candelabru, evantai sau fluture, ba chiar nişte buburuze cu rubine cât vârful de ac pe aripi. Mamei îi plăceau doi ghiocei cu toartele curbate, deşi bijutierul o tot îmbia cu ultima lui creaţie, de care părea tare mândru: o pereche de libelule din aur alb, cu ochi de safire. Lehmann era un adevărat maestru, mama privea încântată, se mai oprea să mă întrebe pe mine, dar eu dădeam din cap că nu – şi aşa ne-am pomenit iarăşi la cea din urmă pagină.
– Nu-ţi place nimic? m-a întrebat mama, stânjenită de lipsa mea de entuziasm.
M-am uitat la fata meşterului aurar, la paginile rămase deschise, apoi iarăşi la Talida şi la cerceii pe care îi avea în urechi. Erau micuţi, delicaţi, în forma unor stele de mare. Mă îndrăgostisem de ei pe loc, în chiar clipa când îi văzusem. Nu era frumos să arăţi cu degetul, ştiam, dar am făcut-o totuşi, împungând timid văzduhul spre Talida.
În loc să se supere, fata şi-a dat părul după ureche, ca să îi pot admira şi celălalt cercel. Avem aceleaşi gusturi, nu-i aşa? spunea sclipirea din ochii ei.
– Steluţe de mare… Bună alegere, a rostit Elad cu un zâmbet care a trecut de la el la Talida şi înapoi la mine.
Şi-aşa a rămas. Mama adusese aur la schimb – un lănţişor cu o verigă ruptă şi verigheta bunicului, puse într-o batistă înnodată pe care i-a dat-o meşterului. În trei săptămâni cerceii vor fi gata, ne-a promis domnul Lehmann, am băut restul de limonadă cu lămâie şi zahăr, apoi, când să plecăm, Talida a vrut să-mi adune un buchet din florile dimprejur – şi erau multe, de parcă grădina ar fi fost o arcă a lui Noe florală.
Am clătinat repede de cap. Nu voiam! Talida m-a privit uimită, fără să priceapă refuzul, poate fiindcă uitasem să îl învelesc în staniolul vorbelor.
– Mulţumesc, dar nu trebuie.
Am rostit asta politicos şi la fel de hotărât, apoi i-am spus de ce. Nu-mi plăceau florile tăiate, să le văd cum mor, clipă de clipă, chiar dacă puneam în vaze o pastilă de aspirină să le mai lungesc viaţa. Vorbisem repede, încălecând cuvinte unele peste altele şi gesticulând ca atunci când nu mă simţeam în apele mele. Mă va crede nerecunoscătoare sau, mai rău, o ciudată?
Talida m-a privit fără un cuvânt, apoi m-a luat deodată în braţe şi m-a sărutat pe obraz.
– Înţeleg ce spui, surioară. Dar sunt puţini cei care gândesc ca noi.
În următoarele săptămâni, m-am culcat în fiecare seară gândindu-mă la cerceii cu stele de mare, nişte vise atât de realiste încât dimineaţa îmi pipăiam urechile, dezamăgită să nu-i găsesc acolo. Mama, care nu număra zilele ca mine, dar îmi simţise nerăbdarea, s-a gândit să mă liniştească. Domnul Lehmann nu era un meseriaş oarecare, ci un artist. Pe primul îl poţi grăbi, cu bani, cu promisiuni sau rugăminţi, al doilea o să-ţi spună la fel ca Michelangelo, de câte ori Papa Sixtus al IV-lea îl sâcâia cu întrebarea „Când va fi gata zugrăveala Capelei Sixtine, maestre?“ şi se alegea cu eternul răspuns: „Atunci când va fi!”
Ai mei se cunoşteau destul cu familia Lehmann, ca să ştie că Elad era un om de cuvânt – dacă întârzia cu lucrarea, trebuia să aibă un motiv, unul întemeiat.
– Evreii nu uită niciodată ce au promis, m-a asigurat mama.
Aşa era, cum s-a dovedit două zile mai târziu – deşi aş fi preferat să nu fi avut dreptate de data asta. Cum puţini îşi permiteau luxul unui telefon pe vremea copilăriei mele, doamna Lehmann n-a avut cum să ne anunţe vizita.
Ne-am pomenit într-o după-amiază cu ea la uşă, sunând la sonerie. Mama a poftit-o înăuntru şi, pentru că nu se clintea din prag, înţepenită acolo, a luat-o de mână, conducând-o ca pe o oarbă până în sufragerie, unde femeia s-a lăsat greu pe canapea, de parcă i se înmuiaseră genunchii. Mama s-a aşezat alături, aşteptând-o să îşi adune vorbele.
Soţia bijutierului rămânea tăcută, doar lacrimile au prins să-i curgă, pe obraji, pe gât. Nu s-a apucat să le şteargă − nu le simţea ori nu le lua în seamă? Când a început să vorbească lacrimile s-au oprit brusc, sau poate deveniseră cuvinte care picurau la fel de încet, de liniştit, încât nu le-am putut cuprinde înţelesul din prima clipă.
– L-au luat pe sus doi zdrahoni în haine lungi, de piele, acum îl anchetează Miliţia Economică, nu ştiu unde l-au dus, unde îl ţin, nu mă lasă să-l văd, să-i trimit măcar un pachet cu mâncare… Ei zic c-ar fi furat aur din depozitul atelierului Siracuza, ca să facă acasă bijuterii pe care le-a vândut. Cum să spună aşa ceva? Elad al meu mai bine şi-ar tăia mâna decât să se atingă de ce nu este al lui!
Au năpădit-o iarăşi lacrimile acelea tăcute, care veneau şi plecau ca dintr-o voinţă proprie. Eu am scos batista şi i-am întins-o, doamna a luat-o şi abia atunci a părut să bage de seamă că eram acolo. A continuat să vorbească pe un ton scăzut cu mama, care a însoţit-o apoi până la uşă, încercând să o încurajeze cum putea.
Am rămas în urma lor, ţinându-mă de mână cu întrebarea pe care nu îndrăznisem să o pun mai devreme, deşi îmi ardea buzele: de ce să-l aresteze pe meşterul aurar? Rostul miliţienilor era să îi apere pe oamenii cinstiţi, ca domnul Lehmann, nu să-i prigonească.
Când mama s-a întors, ştiam că îmi va povesti singură totul. Şi, într-adevăr, mi-a desluşit cum stăteau lucrurile, fără să le ascundă ori să le spoiască cu o glazură de minciuni, ca să fie mai uşor de înghiţit. Aşa erau părinţii mei, spuneau întotdeauna adevărurilor neplăcute pe nume – fără ca asta să însemne că m-ar fi iubit mai puţin. Mama nu-mi vorbise niciodată cu tonul condescendent al unui adult care le ştie pe toate, dar mai ales e convins că un copil trebuie ţinut departe de realităţile vieţii. Mă trata de la egal la egal, ca şi cum diferenţa de vârstă n-ar fi contat şi poate de aceea m-am simţit mereu mai acasă în lumea maturilor, decât în cea a copiilor, căreia ar fi trebuit de drept să îi aparţin.
Şi de data asta a fost la fel. Mama mi-a lămurit situaţia de-a fir în păr, fără metafore care să-mi cruţe sensibilitatea, fără ocolişuri de la drumul faptelor. Lumea era prost alcătuită – cu cât aflam mai devreme, cu atât mai bine voi şti să mă feresc de gropile de canal ivite în calea celor naivi, creduli sau neştiutori – unele lăsate deschise din întâmplare, altele dinadins. În viaţă, lucrurile nu sunt aproape niciodată ce par a fi. Elad Lehmann era un om cinstit, dar care făcuse greşeala de neiertat să vrea să câştige un ban în plus.
Cu cinci ani în urmă familia Lehmann ceruse să plece în Israel. De atunci stăteau cu bagajele făcute, aşteptând o aprobare care nu mai venea, cu toate că Elad împărţise „cadouri“ mai ceva ca Moş Crăciun. Cineva l-a sfătuit să mituiască mai sus, iar meşterul aurar strângea bani, în singurul fel în care putea. Lucra acasă şi, cum nu cerea mult, oamenii erau mulţumiţi. S-a găsit însă şi unul care avea un dinte împotriva lui. Deşi se spune că minciuna are picioare scurte, o sesizare anonimă a fost de-ajuns ca bijutierul să fie ridicat în miez de noapte. În America, a existat dintotdeauna prezumţia de nevinovăţie, oricine fiind considerat fără pată, până când dovezile se adunau împotriva lui. La noi, se întâmpla exact invers: cui era împroşcat cu noroiul calomniei, îi lua un ocean întreg ca să se spele – asta dacă reuşea până la urmă.
Când veniseră să-l salte pe soţul ei, în pijama şi papuci de casă, băieţii în uniforme albastre răscoliseră apartamentul după obiecte valoroase, iar pe unele şi le strecurau discret în buzunare. Doamna Lehmann nu venise doar ca să ne dea de veste despre nenorocirea ce o lovise, ci şi să ne încredinţeze că ne va despăgubi pentru aurul nostru… Mama a liniştit-o, nu era nicio problemă, ba mai mult, ea şi tata vor depune mărturie pentru cinstea bijutierului învinuit pe nedrept, nu de un rival gelos care o râvnea pe Raissa − la fel de frumoasă cum mi-o închipuiam pe iubita lui Edmond Dantès, Mercedes − ci de un vecin ros de invidie.
Cum a cunoaşte pe cine trebuie, unde trebuie, era pe atunci cheia succesului – nu degeaba PCR însemna şi Pile, Cunoştinţe, Relaţii – tata a vorbit cu şeful lui, care îl ştia pe directorul de la Hidromecanica, care avea un văr la miliţie… „Pe tovarăşul Elad Lehmann îl ştim de mulţi ani şi garantăm pentru caracterul său integru“. Ai mei erau gata să jure asta la procesul ce urma să aibă loc la Judecătorie. N-au mai apucat. Cu câteva zile înaintea audierilor, la uşa noastră au sunat soţia şi fiica meşterului aurar.
Mă uitam de la una la alta şi nu pricepeam, de ce erau amândouă în negru, de ce Talida arăta îmbătrânită deodată, de parcă ar fi fost sora, şi nu fiica mamei ei. Niciuna nu plângea, aveau doar cercuri vinete în jurul pleoapelor, de la nopţile nedormite din grijă pentru tatăl, pentru soţul de care nu ştiuseră nimic timp de patruzeci de zile.
Acum, ştiau.
Lehmann avea inima slabă şi emoţiile îl doborâseră, ori poate fuseseră mustrările de conştiinţă – li s-a explicat. Miliţia Economică punea întrebări cu pumnii, cu picioarele, cu bastoane de cauciuc. Bătaia nu e ruptă din rai – cum li se spunea copiilor, un neadevăr menit să le strâmbe viaţa înainte de vreme – însă pe unii îi fac să îşi amintească şi ce nu făptuiseră. Până la urmă scriau ce li se dicta, semnau tot ce li se punea în faţă, iar, dacă un grafolog le-ar fi analizat scrisul – fiindcă detectoare de minciuni nu erau încă − ar fi descifrat nu adevăr acolo, ci teroare.
Dacă Elad murise de groaza a ce îl aştepta sau stâlcit în bătaie de un miliţian prea zelos, nu se va şti niciodată. Fusese trimis acasă într-un sicriu închis şi i se sugerase soţiei să îl înmormânteze în aceeaşi zi, fără multă tevatură. Asta fusese ieri, acum bijutierul era sub pământ, în lada de lemn cu capac bătut în cuie peste care, alături de flori, Raissa pusese albumul cu modele desenate, ce n-aveau să mai fie niciodată gărgăriţe sau libelule de aur.
Ne-a povestit asta cu ochii uscaţi, ochi care nu puteau plânge, fiindcă toate lacrimile curseseră deja, iar izvorul lor secase, rămăsese doar mâlul tristeţii. Talida vărsa şi lacrimile mamei ei, şi tot în felul acela tăcut, de parcă şi-ar fi pierdut glasul odată cu tatăl.
Tatăl! Şi-atunci mi-a trecut prin minte un gând care m-a înfricoşat: cum ar fi fost să nu-l mai văd vreodată pe tata, să mi-l fure un accident, o boală, o nenorocire căzută ca fulgerul pe cerul copilăriri mele? O lume fără tata? Era peste putinţă!
Copiii n-au sentimentul trecutului şi se uită spre viitor cu o privire înceţoşată de aşteptări şi incertitudini, ca nişte pisoi ce abia au făcut ochi. În singura lor realitate, prezentul, mama şi tata ţin pe umeri bolta cerească, sunt coloanele pe care se sprijină lumea. Şi dacă una s-ar prăbuşi pe neaşteptate? Dacă tata… Nici măcar nu mă puteam gândi la aşa ceva. Mă uitam la fata bijutierului şi mă închipuiam în locul ei. „Dumnezeu îi dă omului câtă suferinţă poate să ducă, câteodată chiar mai mult şi o duce şi pe aceea“, spunea bunica. Eu n-aş fi îndurat atâta durere. Cum de reuşea Talida?
Am apucat-o de braţ, strâns, de parcă aş fi vrut să îi iau o parte din povară, ca să îi fie mai uşor. Dar nu era cu putinţă. „Fiecare cu crucea lui“, ar fi zis tot bunica, care trecuse prin destule de când corabia vieţii ei traversase două războaie, un an de foamete, o molimă ce nu se numea încă pandemie şi, să nu uităm cireaşa de pe tort, ori de pe colivă, colectivizarea.
M-am îndepărtat un pas de fata bijutierului, însă am rămas agăţată de mâna ei şi am privit-o în ochi, cerându-i iertare fiindcă tatăl meu trăia, iar al ei nu. Sufeream pentru ea şi-n acelaşi timp eram uşurată, fiindcă nenorocirea nu mă lovise pe mine, pe noi… Talida a îngenuncheat, lipindu-şi obrazul ud de al meu şi am rămas aşa, ascultându-ne inimile, înţelegându-ne fără vorbe − nu cred că m-am simţit vreodată mai aproape de cineva cum am fost în clipa aceea de fata lui Elad Lehmann.
A fost ultima oară când am văzut-o pe ea sau pe mama ei, deşi ne mai sunau câteodată de la un telefon public, cu cabină de sticlă şi fise. Schimbam banalităţi despre toate şi nimic − telefoanele erau de obicei ascultate, fiind câte trei interlocutori pe fir, doi ca să vorbească şi unul ca să ia notiţe.
Au trecut apoi câteva săptămâni fără niciun semn de viaţă, iar, ca să ne ducem neinvitaţi în curtea cu flori parcă nu ne venea – când, într-o seară, am auzit iarăşi soneria. Doamna Lehmann şi fata ei erau tot în negru, dar în veşminte de călătorie şi cu o expresie nouă pe chipuri – împăcare, un început de speranţă?
Primiseră viza, ne-au spus, erau în drum spre Bucureşti, să ia avionul în dimineaţa următoare de pe Aeroportul Băneasa. Era ca şi cum moartea bijutierului, tată şi soţ, fusese o jertfă cerută de zeii cei neîndurători, pentru a-i izbăvi familia. M-am uitat la valizele din mâinile lor, din carton, cu colţare metalice mâncate de rugină. Mă îndoiam că geamantanele cele jerpelite erau pline cu diamante şi rubine, cât să trăiască o viaţă de huzur pe o plajă din Hawaii, ca în filmele cu spioni ieşiţi la pensie. Amândouă plecau cu ce adunaseră în grabă şi cu răsuflarea din piept – dar, uneori, asta poate fi de ajuns.
M-am bucurat şi m-am întristat pentru Talida – scăpa de necazuri, însă pierdeam o prietenie ce abia apucase să se înfiripe. Mamă şi fiică şi-au luat rămas bun şi au ieşit, conduse de ai mei până la poartă. Când s-au întors, le-am pus părinţilor singura întrebare ce îmi mai rămăsese.
– De ce pleacă? Nu le pare rău după Braşov?
Poate acolo traiul le va fi mai uşor, poate voiau să lase în urmă amintirile dureroase, ori le aşteptau la Ierusalim rude pe care nu le văzuseră demult… Toate ar fi fost motive întemeiate, dar, aşa cum bănuisem, nu şi singurele. Cei din familia Lehmann, mi-a desluşit mama, erau evrei, aşa cum noi eram ortodocşi, iar soţii Bodor catolici, deşi acelaşi Dumnezeu veghea peste toţi. Evreii aveau o istorie complicată pentru un copil de şase ani, era de-ajuns să ştiu că trăiseră mult timp risipiţi prin lume, printre alte naţii. Pricepându-se bine la comerţ, destui adunaseră averi, ceea ce le adusese prigoniri şi pogromuri − lucruri despre care o să aflu la şcoală, la ora de istorie. Dar de la o vreme aveau un loc al lor sub soare, statul Israel, unde nu mai erau toleraţi, ci acasă.
Asta puteam înţelege! A fi român rămânea o noţiune abstractă pentru mine, patria mea era Braşovul, cel mai frumos oraş din lume. Talida se ducea să fie între ai ei şi, pentru o clipă, gândul că va fi în siguranţă a fost mai puternic decât regretul despărţirii. Soţia şi fiica meşterului aurar plecaseră demult când am observat pachetul pe care Talida îl lăsase pe masa din bucătărie, atunci când ne ceruse voie să îşi ia un pahar cu apă. Pe el era caligrafiat numele meu, iar înăuntru se aflau o foaie de hârtie şi o cutiuţă pătrată.
„Să nu te schimbi niciodată, sora mea!“ îmi scria Talida, cu litere uşor aplecate într-o parte.
Tot de la ea era cutia, pe care am deschis-o încet, ţinându-mi răsuflarea. În scoica de carton, pe o pernuţă de catifea neagră, străluceau două stele de mare. Şi-abia atunci mi-am amintit că nu-i văzusem cerceii, nici nu le simţisem atingerea când îmi lipisem obrazul de al ei. A fost un dar nepreţuit şi ultima veste despre familia bijutierului, care sper din tot sufletul să fi ajuns cu bine şi să fi avut noroc în noua viaţă.
Să fii fericită, Talida, oriunde te-ai afla!