cronica plasticii
FLORIN TOMA

DESPRE TRUP ȘI ALTE ILUMINĂRI

Articol publicat în ediția 1/2024

Așa s-a numit expoziția artistului AUREL BULACU, din marginea acestei ierni, de la Muzeul Național al Literaturii Române. Da, MNLR este o instituție culturală completă, adăpostind nu doar o colecție impresionantă de carte rară, nu doar atelierele de creație ale unor uriași reprezentanți ai artei românești, nu numai o grațioasă și cochetă sală de spectacol, unde au loc reprezentații ale Teatrului Dramaturgilor Români, ci și, la un loc sau separat, savuroase expoziții de pictură și sculptură, ale căror autori sunt nume consacrate din lumea artistică.

Dar, mai întâi, să recurgem la o să zicem astuțioasă paranteză – e adevărat, un pic cam savantă – dar care, veți vedea, are legătură, mai departe, cu cronica noastră de artă și, mai ales, cu eroul ei de astăzi.

Așadar, splendidul tom, intitulat Despre trup, al unuia dintre cele mai luminate spirite contemporane românești, Victor Ieronim Stoichiță, se deschide cu citarea unui fragment din Schedula diversarium artium, cartea de căpătâi scrisă de Teophilus, un călugăr benedictin din secolul al XII-lea. În capitolul „Despre amestecul culorilor pe corpurile nude” (de temperamento colorum in nudis corporibus), el descrie o rețetă, unde (…) culoarea numită culoarea pielii (color quidicitur membrana), care servește la pictarea chipului sau a corpului nud (facies et nuda corpora), se obține amestecând în mojar mai multe prafuri și substanțe, până când nuanța obținută devine (…) asemănătoare cărnii (carni similis). Amestecul acestor culori depinde de dorința voastră: astfel, dacă doriți chipuri rumene, puneți mai mult cinabru; pentru chipuri albe, adăugați mai mult alb; pentru chipuri palide, puneți, în loc de cinabru, puțin verde închis”.

Dincolo de uimirea provocată de cunoașterea de către un călugăr a tehnicilor privind culorile (și descoperim, ca atare, că pictura, începând cu anul 1300 încoace, a folosit chiar rețeta lui Teophilus, în a face ca nuanța carnației personajelor din tablouri să fie una perfect compatibilă cu realitatea, inclusiv la personajele mitologice, prin care – este extrem de interesant – ele, spre a fi înțelese într-un cod „uman”, au fost aduse la stadiul vizual de verosimil omenesc!), rămânem cu revelația că, privind pictura de azi, puțini mai sunt artiștii preocupați de măiestria de a zugrăvi carnea omului în toate tonurile ei naturale.

Fără să fie genul partizanului sofisticat al culorii, Aurel Bulacu, artistul care și-a propus să privească atent, cu îndrăzneală, mai îndeaproape și mai fără perdea și să scruteze cu o acribie curioasă complexitățile morfologice ale corpului uman (mai exact, al femeii!), deține perfecta știință a descrierii picturale a carnației trupului de oricare fel (și „rumenă”, și „albă”, și „palidă”). Însă cu două reducții autoritare: prima, e vorba, cum spuneam, strict de trupul femeii și, a doua, e vorba, și mai exact, de sexul acesteia. Corpul femeiesc, în viziunea lui Bulacu, transcende anatomia clasică și se concentrează într-un singur punct de observație (și atracție): sexul. Dar, nota bene, păstrând impecabil rețeta de culoare a călugărului benedictin (deși, între noi fie vorba, când punem alături numele lui Aurel Bulacu de cel al unui călugăr din secolul al XII-lea, obținem în mod clar un oximoron gustos!).

Departe de a fi vulgar sau obscen, ci doar ușor frivol sau, îndrăznim și mai complet, senzual înspre concupiscent, trupul uman asupra căruia se concentrează interesul lui Aurel Bulacu iese din primordialitatea și echilibrul omului vitruvian, de pildă, al lui Leonardo – atenție, nu doar simbologic, ci și proporțional – spre a se alinia unei preponderențe insistent secundare. Astfel că examenul de sexundariat la care participă artistul (pe care, ca gen literar-comportamentist, îl efilez cu drag din imaginea eroului unei minunate balade semnate de Miron Radu Paraschivescu!) este trecut cu brio. Pentru că Bulacu surmontează hieratismul rafinat, delicat și eteric al nudului emblematic, gen, să zicem, Ingres (dedus, bineînțeles, secole de-a rândul, din mantra cromaticii lui Teophilus) și ajunge direct la ținta propusă: carnea macră a femeii, a cărei semantică atârnă absolut pitoresc de „cârligele” unui aer de friponerie balcanică.

Nudurile lui Aurel Bulacu nu sunt atractive pornografic (doamne ferește!), ci au, de fapt, aparența unor hâtre și șugubețe cânticele antonpanești, un fel de romanțe ieșite din lăuta lui Barbu Lăutaru, contaminate însă cu un suflu pișicher de kief levantin, venit sigur dinspre Isarlâk. Dovadă este și atracția irepresibilă a autorului pentru „geografia spirituală” a unei localități precum Sulina, al doilea domiciliu de suflet al său, unde își răsfață modelele.

Iluminările lui Aurel Bulacu sunt benefic invazive; ingerințele sacrului (fiindcă, oricât ar părea de bizar, există în tablourile sale și așa ceva… luați, de pildă, numai ciclul Leda!) survin la nivelul formal al anatomiei trupului (mereu, mereu contorsionat!), din care pornesc apoi direcțiile de evadare a imaginației. Unde? În teritoriul prolific al senzorialului sugerat.

Să ne uităm mai atent, de exemplu, la o pânză cum ar fi aceea numită Plajă, realizată în 2020. Acolo, trupul rumen al femeii (autorul a respectat aidoma indicația din final a rețetei lui Teophilus: …dacă doriți chipuri rumene, puneți mai mult cinabru), întins jumătate pe nisip, jumătate pe prosop și surprins într-o poziție destul de „expozitivă” (vom vedea mai încolo de ce!), se termină nu cu capul, ci cu sânii. Dar, atenție, nu e vorba de „permutările” anatomice pe care le-a aplicat magistral Picasso, ci pur și simplu de inexistență (sau, cum am putea zice mai plastic, de perfecțiunea imperfecțiunii!), adică de escamotare, de absență, de lipsă. La fel ca în aproape toate tablourile lui Bulacu, omisiunea interferează cu esteticul (da, există și absențe magice!), care-i conferă acesteia o aură de mister acceptabil, fără mirări exagerate, mironoseli sau strâmbături din nas. Sânii (altminteri, obsesia lui Bulacu, pentru că ei contribuie, normal, energetic la stimularea sexului!) au luat locul capului. De aceea, nu știm dacă femeia este brunetă, blondă, roșcată sau, de ce nu, cheală. Singurul element ce ne face atenți asupra faptului că a existat cândva și capul (ooo, capul de pod, de unde începe cucerirea!) îl reprezintă ochelarii. Ochelarii de soare (fiindcă femeia e la plajă, doar!). Numai că – oricât ar părea de generală compoziția la Bulacu, ducând, firește, la o sumaritate foarte comodă a percepției globale – autorul e foarte atent și omenos în oferta de detalii, manifestă un anume fel de politețe afectuoasă, de amenitate. Altfel spus, nu ne lasă cu ochii în soare! Astfel încât, ce constatăm?! Că în mijlocul fiecărei lentile se oglindește, la mijloc, de fapt, pupila cu globul privirii. E ca și cum, odată puși alături, de ochelarii femeii s-au lipit și ochii ei(!).

Privirea, ah, privirea! Fiindcă vorbim de amănunte, e de remarcat că și în acest tablou (ca în multe altele) apare – marginal, expus doar pe jumătate, ca și cum autorul ne șoptește la ureche: Hmm! Nu-l băgați în seamă… – chipul unui bărbat. Nu știm cine e, ce face și de unde vine. El e martorul. Sfântul voyeur cu ochelari de vedere, cu fața colorată în exces de cinabru (da, rumen de la Teophilus, dar întrebarea e: e rumen de la soare sau de la poftă?!), privirea lui e atrasă direct și „magnețial” de poziția „expozitivă” (de care aminteam mai sus) a picioarelor femeii.

Reveriile ghidușe, calpuzanlâcurile deloc psihotice, ci doar poznașe, ale lui Aurel Bulacu rămân un joc serios. Fiindcă, în ciuda unui tripotaj savant, dar în niciun caz filosofice, toate tablourile lui sunt în esența lor reverii, căderi în visare, care contribuie astfel la o ieșire din fizica obișnuită, convențională, a trupului și plasarea acestuia într-o meta-fizică suculentă, cvasi-ludică. Ne aflăm în fața unui fel de fraudă cinstită, toujours charmante, a unui boier al uităturii, năpădit de tot soiul de epifanii exuberante. De aceea, una peste alta, el e fericit.

Art Buchwald, celebrul jurnalist american, spunea: „Privesc viața precum un pasager important de pe Titanic: s-ar putea să nu ajung la destinație, dar măcar merg la clasa întâi”.

Aurel Bulacu, printr-un pehlivănesc tour de main, a reușit imposibilul: a ajuns și cu Titanicul la destinație și a călătorit și la clasa întâi!… Mai există oare ceva mai norocos în destinul unui artist?