Evadarea tăcută de Lena Constante
A constituit substratul unui spectacol necesar, pe care l-a organizat și interpretat Oana Pellea, o actriță de mare rafinament, dar și de atitudine civică. Lena Constante, pictoriță și etnografă născută în 1909 și plecată dintre noi în 2005, a petrecut nu mai puțin de 12 ani în temnițele comuniste, din simplul motiv că fusese prietenă, fiind și colegă cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, demnitarul comunist sacrificat chiar de tovarășii săi, refuza să depună mărturie, desigur mincinoasă, cum i se cerea, împotriva acestuia la procesul care i se înscena, pe model stalinist. 12 ani de teroare și de suferințe, pe care această artistă, Lena Constante, i-a suportat cu demnitate, în ciuda abominabilelor chinuri la care au supus-o torționarii comuniști. La rândul său, Oana Pellea a creat un spectacol extrem de semnificativ, mai cu seamă că de atâția ani tot mai puțini sunt aceia care-și mai amintesc de teroarea din anii ’50-’60 ai secolului trecut. Alternând scenele înregistrate sonor și dublate de imaginile simbolizând teroarea pușcăriei, cu cele, mult mai extinse, în care actrița retrăia, acolo, în fața noastră, în sala Atelier a naționalului bucureștean, pagini întregi din această carte tulburătoare, în realitate un avertisment despre ceea ce se poate repeta oricând dacă nu suntem atenți, Oana Pellea a realizat o imagine vie a unor ani trecuți și uitați de multă lume azi.. Cuvintele din carte prindeau parcă viață în fața noastră în rostirea sa plină de simțire, marea actriță nu doar asumându-și un rol, ci pur și simplu asumându-și, parcă, ea însăși, acel rol tragic.
Dramatizarea, dar și regia îi aparțin interpretei, dar e neapărat necesar să remarcăm și scenografia și costumele, create de Vladimir Turturică, fără a uita nici așa numitul lighting design, de Ștefan Dumitru, o adevărată continuare a celor relatate în imagini simbolice, pe ercanul negru din spatele scenei.
Nu e un spectacol pentru cei care vor să se distreze la teatru, e, însă, pentru aceia care caută și altceva în această artă atât de plină de posibilități pentru cei care știu să o mânuiască.
Azilul de moarte, la Teatrul Bulandra
Sub un titlu, în opinia mea, neinspirat, dramaturgul francez contemporan Georges Contamin a scris o piesă de succes. După cum se știe, jocul de cuvinte e un specific franțuzesc, așa că translația de la Azilul de noapte la Azilul de moarte poate părea o glumă bună. De fapt, este trecerea de la acea puternică dramă a lui Gorki, tragedie aș zice chiar, la o comedie neagră, la care intrând te cam aștepți la altceva decât vei vedea.
Regizorul Alexandru Dabija, cunoscut pentru apetența sa pentru asemenea inversări (na, că era să vă spun ce se întâmplă!) de direcție, compune un spectacol antrenant pentru actori, dar în același timp și pentru cei din sală, întâmplările ce se înfățișează trezind, firește, și curiozitatea acestora din urmă, ca-n cazul oricărui thriller. Mai mult decât în alte spectacole (filme sau cărți) de gen, spectatorilor li se spulberă pe rând presupunerile. Ca-n toate cazurile, de la Conan Doyle la Agatha Christie și mai departe, finalul dezleagă totul.
Azilul, care nu e deloc un azil asemenea celui din multjucata piesă a lui Maxim Gorki, ci un cămin modern, reunește cinci pensionari, patru doamne și un domn, dar și tot atâția angajați, unii foarte tineri. După un enunț al problemei, ca să zic așa, realizat cu multă artă, replici spirituale, o mică scenă de sex adulterin, caracterizare glumeață a celor din interiorul acestui spațiu închis în care urmează să se petreacă ce urmează să se petreacă, se trece la fapte și încep, probabil, presupunerile publicului, eterna întrebare „cine o fi ucigașul?”
Dana Dogaru, Antoaneta Zaharia, Camelia Maxim, Radu Amzulescu și Manuela Ciucur, sunt actorii care-i întruchipează pe pensionari, cu multă aplicație, cu umor conținut, cu observații acide, fiecare în felul său. Dacă pe Camelia Maxim, pe Dana Dogaru și pe Radu Amzulescu îi știm din piese serioase, tragedii sau măcar drame, nici în aceste roluri comice nu-și dezmint posibilitățile. Polițiștii, Andrei Huțuleac și Mihai Bisericanu, comici și ei, în mișcări sacadate uneori, cu rupturi evidente de ritm și de ton, pentru a-i surprinde pe cei anchetați, și a rezolva cazurile, că sunt mai multe (na, că era să vă dezvălui ce nu trebuia!), fac deliciul publicului cu prezențele lor hazlii, de la costume la înfățișare și la rostiri.
Nu știu dacă piesa e scrisă ca un fel de parodie a thrillerurilor de tip Agatha Christie, cu crimele comise într-un spațiu închis, dar, ca spectator, te poți gândi și la asta. Însuși numele autorului poate părea un pseudonim ce trimite la alt joc de cuvinte, o prescurtare a verbului contaminer, pe care îl găsim și în românește. Cu sau fără profesor… Alexandru Dabija dirijează cu măiestrie acest fir de umor negru, deloc roșu, care străbate toată piesa, ajutat și de excelenții actori ai Teatrului Bulandra. .
Iată și caseta tehnică: Azilul de moarte de Georges Contamin, traducerea: Violeta Popa. Distribuția: Laurent Pruvost – Andrei Huțuleac (comisarul); Gilbert Parouti – Mihai Bisericanu (ajutorul de comisar); Laurence Duriez de Foll (patroana așezământului) – Rodica Lazăr; Magalie Deswaert (asistentă medicală) – Maria Veronica Vârlan; Remy Deswaert (bucătar, soțul asistentei)– Ioan Paraschiv; Cédric Barbier (animator)/Jean-Philippe Bustaman – Carol Ionescu; Régine Verbruge – Dana Dogaru; Arlette Copaert – Antoaneta Zaharia; Margot Vanbeveren – Camelia Maxim; Alphonse Guerdin – Radu Amzulescu; Josephine Vankelst – Manuela Ciucur. Regie: Alexandru Dabija. Decor: Nina Brumușilă. Costume: Maria Miu. Spectacolul din 22 noiembrie 2023, la Sala „Toma Caragiu” (de la Grădina Icoanei) a Teatrului Bulandra.