1. Căutătorul de aur
Pe Laurențiu Ulici mi-l imaginez acum, la douăzeci și trei de ani de la plecare, drept un căutător de aur, unul dintre cei care au vânturat, cândva, pământurile și orizonturile Americii. Căutătorul de aur pleca să caute filonul gros de aur, din mintea și imaginația sa și se alegea, în final, cu câteva firișoare de aur strecurate din mii de tone de nisip. Până la urmă nu conta, de fapt, cât aur a găsit, ci cât de frumoasă era povestea pe care o dezvolta la un pahar de „ceva tare”, față în față cu o mulțime de fremătători aventurieri din aceeași tagmă.
Cam asta făcea Laurențiu Ulici, în anii ‘80, cu noua literatură română care se năștea, în prelungirea literaturii române clasicizate cam strâmb, dar clasicizată. Vântura zările și nezările României descoperind firișoare de talent pe mai toate coclaurile. Era la Sighet, la Târgu Neamț, la Turnu Severin, la Cicârlău, la Bistrița Năsăud, la Botoșani, la Fălticeni, la Huși, la Strunga, la Iași …! Dar unde nu era? Ducea vestea despre unul sau despre altul dintre tinerii poeți și prozatori care se iveau din magma fremătătoare a literaturii noastre. Ca un nou și atipic „Badea Cârțan” ducea peste munți (care munți? cam toți munții României, de fapt!) nu cărțile scrise, ci cărțile nescrise ale tinerilor autori descoperiți, în care credea. Și mare parte dintre cărțile acelea, imaginate, așteptate, profețite de Laurențiu Ulici, între timp s-au scris.
2 Poeții tineri
În Grecia antică probabil că Ulici ar fi avut soarta lui Socrate: ar fi fost pus să bea cucută, ca pedeapsă pentru pervertirea sensibilității tinerilor. Căci aceștia, în loc să meargă cu picioarele înfipte până la genunchi în lut, ar fi descâlcit nodurile metaforelor, ca să lase irealitatea să cotropească realitatea. Ulici era pentru poeții tineri ca lampa pentru fluturi, se adunau ciorchine în jurul lui ca să afle cam pe unde le era nivelul talentului. Și ca la „cotele apelor Dunării”, o zi în creștere, alta în descreștere, Laurențiu Ulici consulta pe fiecare în parte, iar pe cei grav bolnavi de poezie îi ținea aproape. „Prima verba”, rubrica de întâmpinare din România literară, era o poartă deschisă de Ulici nerăbdării începuturilor poetice și pe cât de strâmtă era ca spațiu, pe atât de generoasă era ca spirit. Dacă poeții tineri ar fi fost cai de curse, Ulici s-ar fi îmbogățit negreșit, pentru că pe ce paria el se alegea în câștigător.
3. Politica
Pe un colț de masă, la o ediție a „Zilelor Eminescu”, de la Botoșani, Laurențiu Ulici a scris programul unui nou partid, „Alternativa României”, la care am aderat pe loc, pe parcursul înaintării frazelor optimiste. Când a fost aruncat pe piața politică, partidul nostru părea un cenaclu literar la care, ca în literatură, din prea multă democrație toată lumea avea dreptate. Și unde are toată lumea dreptate, dreptatea e bine ascunsă pentru toți. De asta a apărut o alternativă la „alternativă”, adică Uniunea Forțelor de Dreapta (UFD) care l-a propulsat pe Laurențiu Ulici în Parlament. Oricum, România lui Laurențiu Ulici nu se intersecta cu România neo-comunismului biruitor la orașe și sate. În România lui Ulici e posibil ca binele să fi fost atât de covârșitor, încât să devină plictisitor. De asta poporul nici nu a pus mare preț pe un partid cu o majoritate intelectuală, s-a mers pe ideea că prostia majoritară poate fi reprezentată exponențial. Sau, vorba poporului: La noi proștii nu sunt prea mulți, sunt prea sus.
4. La Sighetul Marmației.
O poveste poloneză de origine evreiască spune că într-o comunitate exista, încă din cele mai vechi timpuri, o ceremonie care avea loc într-o pădure, o dată la treizeci de ani. Un rabin bătrân i-a lăsat altui rabin, mai tânăr, întreaga rânduială a ceremoniei, ca să nu se piardă. Când a sosit timpul, la treizeci de ani, acesta a chemat oamenii așezării la ceremonie, după care s-au întors cu toții acasă. Peste treizeci de ani, când a venit din nou vremea ceremoniei, rabinul murise. Cei trei, patru credincioși care mai rămăseseră în viață s-au dus în pădure însoțiți de câțiva neofiți și de alt rabin.
Ajunși în pădure, nu și-au putut aminti locul. „În poiana asta”, a spus unul. „Nici vorbă, a zis altul, e mult mai departe!”. Au ales până la urmă un loc fără să fie siguri că e cel mai bun, au făcut ce trebuia, după rânduieli și s-au întors acasă. După treizeci de ani nu mai erau decât unii dintre neofiții de odinioară. Cu un nou rabin în frunte, s-au îndreptat spre pădure însoțiți de câțiva tineri. De această dată, n-au recunoscut nici măcar o poiană. Totul se schimbase, totul se amesteca în mintea lor. Până și rânduiala ceremoniei li se părea tulbure. Au făcut însă cum s-au priceput mai bine și s-au întors acasă.
După alți treizeci de ani, un alt grup, având în frunte un alt rabin, s-a dus în pădure. Auziseră despre o ceremonie de mare însemnătate care avea loc de multe veacuri în pădure. În ce zi? Nimeni nu mai știa. În ce loc și sub ce formă? Nu se putea spune. Rabinul și credincioșii au rătăcit prin pădure câteva ceasuri, prin ploaie, fără să celebreze niciun fel de ceremonie, apoi s-au întors acasă…!
Îmi amintesc de povestea asta la Sighetul Marmației, la fiecare ediție a Festivalului de Poezie de după plecarea lui Laurențiu Ulici, cel care a inițiat această „intersecție literară”, „nordul poeziei românești”, un „kilometru zero” al literaturii române, alături de maramureșenii Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Vasile Muste (vor mai fi fost și alții, iertare!) cu vreo șase decenii în urmă. La un anumit semnal porneau din toate cotloanele țării spre Sighet poeții, pentru a încerca tăria poeziei, a prieteniei și a palincii. Dar vremea vremuiește, Laurențiu Ulici a plecat pe sub geana norilor într-o altă toamnă, spre un alt Nord, poeții tineri și entuziaști de altă dată nu mai reușesc să prindă trenul, autobuzul, nu se mai prind nici pe ei înșiși din urmă. Că, până la urmă, după atâta amar de ani de festival cine o mai ia toamna spre Sighet o face mai mult pentru a-și căuta propriile urme pe sub scrumul nostalgiilor.
La Sighetul Marmației, Laurențiu Ulici spunea oricui, cu o accentuată mândrie, că el e de acolo, de alături, de la Rona, de parcă lucrul acesta ar conferi vreun titlu nobiliar. Iar la Desești, acolo unde poezia era uneori mai tare decât palinca, poeții erau așteptați ca vestitori ai „luminației”. Îmi amintesc, în anul 1980, după ce o mulțime poeticească se perindase pe scena căminului cultural, un domn mai în vârstă tot insista să spună și el o poezie. După ce oamenii locului l-au tot trimis la plimbare, Ulici îi dă voie să-și rostească și dânsul oful poetic. Bătrânelul (poate că nu era bătrân, dar la cei douăzeci de ani ai mei așa îl vedeam!) urcă pe scenă și rostește spre consternarea tuturor: „Decât să scriu despre partid,/ Mai bine mă sinucid”. Ulici nu se pierde cu firea și îi spune cu convingere: „Cam puțin. Promite-mi că până la anul mai scrii două versuri, ca să poți să te lauzi cu o operă poetică încheiată”.
5. La Piatra Neamț
La Piatra Neamț, Ulici a pus în scenă, la Teatrul Tineretului, în calitate de regizor, Muștele de Sartre. Scena era un teren de tenis, o plasă care împărțea totul în două, Oreste și Egist erau pe rând la serviciu fiind arbitrați de Jupiter. Clitemnestra era majoretă și încuraja pe protagoniști. Restul personajelor se substituia copiilor de mingi. Se juca timp de două ore la tiebreak, fără minge, replicile se rostogoleau dintr-o parte în alta, zornăind înspre sală. E posibil ca meciul, odată început, ca un perpetuum mobile, să se joace și azi.
6. Confrații
Nu l-am auzit niciodată pe Laurențiu Ulici vorbind de rău pe cineva, mai ales pe confrați. Știa absolut totul despre absolut oricine dintre autorii români. Era o istorie a literaturii române ambulantă. Poate că de asta nu a scris o istorie a literaturii care să poarte marca Ulici, pentru că el o trăia.
7. Limba română
Laurențiu Ulici spunea, într-o intervenție liberă la festivalul de poezie de la Satu Mare: „Grav e că dumneavoastră chiar credeți că vorbiți limba română și nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sunteți vorbiți de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decât românii!” (Revista „Poesis”, nr 11-12.nov.-dec. 2000).
8. Șahul
Laurențiu Ulici juca șah ca nimeni altul. Întindea capcane, ca un vânător șiret care lasă impresia victimei că ar putea controla orizontul. Îți dădea trei piese importante înainte, după care te bătea făcându-te să-ți dai mat, nu știu cum, singur.
9. Moartea
O poveste tulburătoare despre moarte am găsit-o în O mie și una de nopți. Cică un mare vizir s-a prezentat într-o zi, speriat, la șeful său, califul, și a cerut să i se îngăduie să părăsească cetatea. Mirat, califul l-a chestionat asupra motivului. „- Azi dimineață, pe când eram în piață, am simțit o izbitură în umăr. Când m-am întors am văzut moartea uitându-se la mine. Mă caută, de asta sunt încredințat. Te rog să-mi dai cel mai bun cal, să fug de ea. Până seara, dacă mă ajută Allah, ajung la Samarkand”. Califul s-a lăsat înduplecat și l-a lăsat pe vizir să plece, panicat, spre Samarkand. Apoi, luat cu treburile, a ajuns el însuși în piață. Aici a văzut, într-adevăr, moartea. Era îmbrăcată în negru și avea un șal roșu. S-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic și, după câte știu eu, cinstit. De ce azi dimineață, când venea la palat, l-ai împins și l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el?”. Moartea s-a repliat și i-a spus: „Nu m-am uitat urât la el. L-am privit doar mirată și atât”. „Dar de ce erai mirată?” a mai întrebat-o Califul. „Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă așteptam să-l mai văd aici. Am întâlnire cu el diseară tocmai la Samarkand”.
În noaptea în care Laurențiu Ulici a fost împins să soarbă otrăvurile unei case din Făgăraș, ar fi trebuit să fie la Târgoviște, de fapt. A cedat rugăminților unui prieten, care își lansa o carte. Pentru jucătorul de bridge, care a fost Laurențiu Ulici, nu a fost o carte câștigătoare. Dimpotrivă.
(Cum s-ar traduce asta în limbajul jucătorilor de bridge? Iată: „Patru cupe contrate si recontrate” ies din „mansă”, dar nu devin „slem mic”. Iar dacă „nu ține impasul”, pentru că Nordul are o „ținere” în plus, pentru că a fentat axa adversă licitând o „treflă de precizie”… Din momentul în care licitația se încheie, membrul axei câștigătoare care a licitat primul rămâne cu cărțile în mână, iar partenerul lui pune cărțile pe masă, devenind „mortul“ mesei etc.).
10. Laurențiu Ulici, azi
Laurențiu Ulici a murit în noiembrie 2000. Anul acesta ar fi împlinit 80 de ani. Dacă ar fi trăit, noi, cei care am fost în accepția lui, „tânăra generație poetică”, numită chiar de el „Generația 80”, nu am fi îndrăznit să îmbătrânim. Ar fi fost așa cum un părinte pune pariul decisiv cu nemurirea prin fiii săi și crede, până la capăt, că nu poate să fie altfel. Iar Laurențiu Ulici, din câte l-am știut, din câte vedem în literatura de azi, nu a pierdut niciun pariu.