Noi suntem ceeace ne amintim. Povestea e
amintire. Iar amintirea e viață.
Mario Luzi
„Cine sunt eu? Ce idee despre mine aș dori să trezesc în eventualii mei cititori de mâine?”. Iată întrebarea fundamentală pe care Mario Luzi (1914-2005) n-a pregetat să și-o pună, deși a avut întotdeauna puterea de a-și cunoaște și impune propriul cifru etic și estetic. A preferat să riște necontenit în cheia acelui „nu încă, nu îndeajuns”, din culegerea de versuri din 1990, Frasi e incisi di un canto salutare (Fraze și adăugări dintr-un cântec salvator). De la debutul din 1935 și până în primii ani ai mileniului trei, și-a dedicat viața apărării și demnității cuvântului poetic. Format și omologat într-o Florență devenită capitala literară a Italiei, Mario Luzi a figurat mulți ani în șir pe lista candidaților la premiul Nobel pentru literatură. Dar în 1997 i-a fost preferat conaționalul său DarioFo, ceea ce l-a făcut pe decanul de vârstă al poeziei italiene să se mire public: nu știam că laurii Academiei Suedeze se atribuie și actorilor!, ar fi spus Luzi. Credincios artei sale poetice de ascet al cuvântului ce-și face din pudoarea sentimentelor o onoare, Mario Luzi a continuat să focalizeze în scrierile sale mersul lumii, dându-i pe față măștile travestiului și nesinceritatea.
Vom aminti câteva titluri relativ recente din opera sa de poet, dramaturg și eseist. Poezie: Per il battesimo dei nostri frammenti, 1985 (Pentru botezul fragmentelor noastre), Viaggio terrestre e celeste di Simone Martini, 1994; Sotto specie umana, 1999; eseuri: Cronache dall’altro mondo, 1990 (Cronici din lumea cealaltă), Naturalezza del poeta, scritti, 1990. Teatrul lui Luzi oferă cel puțin trei partituri fundamentale, numite Libro di Ipazia, Rosales și Corale della città di Palermo per S. Rosalia, aceasta din urmă fiind localizată în orașul Palermo al anului 1624, bântuit de ciumă. În centrul tragediei în versuri, se află figura unei sfinte inventate de religiozitatea populară în contra tuturor precauțiilor și a ostilității autorităților politice și religioase. Este una dintre temele predilecte ale lui Mario Luzi: productivitatea istorică și religioasă a enigmei, a ceea ce doar aparent e irațional, obscur și chiar primejdios, dar cuprinzând în sine o epifanie, prevestire a divinului.
Conexiunii poeziei cu religia îi sunt dedicate cele mai frumoase pagini din volumul semnalat de scrieri Naturalezza del poeta: „Poetul este de fapt, fie și în chip inconștient, înrâurit de civilizația religioasă de care aparține”, căci „poezia acționează după o necesară dinamică a sa, cea menită să distrugă litera în favoarea restaurării și expansiunii spiritului.” Dar în ce fel? Drept răspuns, Luzi calcă pe urmele filosofului Aurobindo, ce vorbește de „ poezia mantrică” indiană, cea în care nu se discerne între sacru și profan. Luzi explică: „Occidentul nu are cuvântul mantra și este străin sistemului în care ea se află. Dar faptul persistă ori de câte ori intuiția sugerează poetului cuvinte și imagini ce-i depășesc propria înțelegere; situații trăite altfel decât în experiența istorică și totuși revelatoare ale realității profunde, prevestire, semn”. Așadar, forța poeziei rezidă în a fi semn de schimbare, prezicere de metamorfoză și supunere, asemenea rândunicilor pe cer văzute în vreme ce răsar una dintr-alta, desprinzându-se din primordialul lor stol, una după alta, risipindu-și iuțile lor patrule.
Exegeza italiană îl consideră pe Luzi una dintre culmile poeziei creștine europene. Cel ce încearcă să înțeleagă răul ca principiu ce scapă înțelegerii omenești, să lege un dialog cu Dumnezeu revendicându-și dreptul de a cunoaște prin întrebări răspunsurile Creatorului Absolut, nu pregetă să-și formuleze Crezul: „Am trăit creștinismul ca pe o cale de cercetare, de perfectibilitate. Evanghelia este un deșteptător ce nu te lasă niciodată să tânjești”. Hieratică și ductilă, netă și rezonantă, poezia lui Luzi țintește chiar inima enigmei. Poetul este exploratorul, ascetul cuvântului inspirat, generator de prevestiri vitale și receptacul de mesaje profetice, menit să contracareze mareea de vorbe care e gata să se ne afunde.
Căci azi, crede poetul, vorbele se folosesc nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde adevărata intenție, „nu pentru a călăuzi, ci pentru a devia”. Există o inflație mincinoasă de vorbe ce deviază și deci corup. Suntem covârșiți de vorbărie – „unul dintre multele feluri de a trece sub tăcere omul. Cuvântul”.
Epigraful cărții Pentru botezul fragmentelor noastre citează versetele Sf. Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era viața, și viața era lumina oamenilor”. Antiumanismul veacului XX este diagnosticat de poetul-terapeut ca început al unei lungi agonii. Deznodământ al îmbolnăvirii limbajului „ce s-a exprimat în limba armelor și a sângelui, tocmai fiindcă vorba mincinoasă falsificase viața, se desprinsese de adevărul său ca să devină erezie”. Luzi crede că poezia reconstituie armonia lumii, fie și numai prin rostirea cuvintelor sale. De aceea, poetul face din scrisul său un apostolat și o apologetică a Cuvântului poetic în ipostaza sa transfigurată, în zbor înalt, atingând nadirul și zenitul noimei sale, asemenea luminii și nu unei pustii transparențe.
Mario Luzi s-a născut la 20 octombrie 1914 în localitatea Castello de lângă Florența. Student al Universității florentine, are ocazia să-i cunoască pe exponenții de vârf ai literelor din anii douăzeci-treizeci, între care Eugenio Montale, Piero Bigongiari, Alessandro Parronchi, Romano Bilenchi, Carlo Bo ș.a., și să colaboreze la revistele de avangardă Frontespizio sau Campo di Marte. Licențiat în literatură franceză cu o teză despre François Mauriac, predă din 1938 la câteva licee din Parma, S. Miniato, Roma și, în cele din urmă, din Florența natală. Din 1955, este angajat de Universitate să predea literatură franceză.
Între debutul poetic cu La barca (1935) și Tutte le poesie (Garzanti, 1998, vol. I-II) istoria literară italiană semnalează cele mai importante titluri: Avvento notturno (Sosire nocturnă), Un brindisi (Un toast), Quaderno gotico (Caiet gotic), Primizie del deserto (Trufandalele deșertului), Onore del vero (Onoarea adevărului), Nel magma (În magmă), Dal fondo delle campagne (Din afundul câmpiei), Sufondamenti invisibili (Pe temeiuri invizibile), Al fuoco della controversia (În focul controversei), această din urmă culegere fiind distinsă cu Premio Viareggio, 1978. Luzi este și autorul unor volume de eseuri (literatură franceză și italiană, poetică etc.), între care amintim L’opium chrétien (1938), Tutto in questione (1965), Vicissitudine e forma (1974).
Între debut și Caiet gotic, critica italiană a întrevăzut perioada ermetică, cu centrul în culegerea Sosire nocturnă. Este linia „orfică” a modernismului ce-și are arhetipul în Mallarmé, dar și în romantismul vizionar tip Coleridge sau Nerval, poezia luziană recuperând totodată și tradiția italiană pe filiera Dino Campana, Arturo Onofri ș.a. Poetizând în cheia spiritualismului ermetic-florentin (lansat cu veacuri în urmă de gnosticul Marsilio Ficino, traducătorul în latină a celebrului Corpus hermeticum), Luzi interpretează esența transcendentă a lumii, lăsându-se cucerit de prețiozisme heraldice sau de retorica obiectelor dragi parnasienilor, cristaluri perene, porfiruri întunecate, stindarde regale, depozite de perle etc. Pe lângă vocabule ca niște reci nestemate, Luzi, stimulat de iscusința sa filosofică, filologică, precum și de lecturile sale vastisime, include în poezie latinisme, savante, sensuri etimologice și adjectivări oculte, sinestezii cu înțelesuri multiple și coduri stilistice personale. Un repertoriu ce, tradus în cheie psihologică, înseamnă absență, asceză elitistă, imobilism lipsit de iluzii („voința ce nu dorește”), totul enunțat în endecasilabul fără cusur, prelungit când și când în epatantul alexandrin.
O dată cu Trufandalele deșertului, Onoarea adevărului, Din afundul câmpiilor, ceea ce era marcă literară devine experiență existențială. Despărțirea morală între scriitor și lume se va reduce simțitor, ca și cea lingvistică. Atât memoria, cât și limbajul sunt chemate în cauză și chiar acuzate de infidelitate și amăgire, de vreme ce puținele certitudini și valori ale omului, de-a lungul veacurilor și în actualitate, se surpau. Asistăm la o remodelare lăuntrică a poetului la starea de fapt purgatorială, pusă în scenă prin alegorii transparente, tip „Noaptea ne spală mintea”; totodată Mario Luzi se identifică cu pelerinul câmpurilor metaforice ale focului și ardorii.
Peisajul ce domină aceste culegeri este unul întunecat și sterp, aspru și tăios, populat de vânt, dar și de rarissime figuri umane, al căror psihism emblematic sporește suferința purgatorială. În poemul multisecvențial În magmă, construit din variantele unei aceleiași situații simbolice, tot de tip purgatorial, se pun în scenă dialoguri între umbre și supraviețuitori, amintind de teatrul recluziunii al lui T.S. Eliot. Luzi oficiază rituri de penitență și autointerpelare, într-un climat lucid și totodată oniric. Granițele între poezie și proză sunt abolite, structurile figurative se dilată, orgoliul poetic travestit în umilință, își destăinuie vocația metafizică. Luzi a fost foarte circumspect atât în privința ideologiei tip Pasolini, convins fiind că aceasta ar avea tendința de a atenta la ilimitarea de sens a poeziei, cât și față de neoavangardă, ce își făcea din deconstrucție și deriziune, din dezmembrare și exhibiționismul pantomimei morții ca viață, un manifest al rebeliunii și totodată un procedeu tehnic. Poezia lui Luzi, acest repertoriu de semne ale înfrângerii, suferinței și uitării, de voci implorante în căutarea deznădăjduită a iubirii, își are punctul de sprijin, între memorie și profeție, în rațiunea de a trăi și a fi. Din caleidoscopica desfășurare a vieții, versurile își trag înțelesul de uimire religioasă, de intimă și reculeasă pietas (G. Zagarrio). Raportul tautologic între antiteze tip mișcare-stază, adevăr-enigmă, viață-moarte este sigiliul structurii poetice luziene.
Solipsismul debutului va fi covârșit de fermentul vital despodobit de melos (retorică), exilului ermetic i se vor substitui întâlnirile umane, jucate pe dimensiunea cotidianului, a ocaziilor, a surprizei, a contrapunctului dialogic. Limbajul va căpăta fluiditate, va deveni nervos și incisiv în a denunța rănile și destrămările provocate de saltul tehnologic, de falsele mituri și idoli ai succesului și ideologiilor ce tind să devină singurul reper al unei umanități profund despiritualizate. Tentația hedonistă din primele culegeri cedează locul unei înverșunări glaciale, necruțătoare, pe măsura deconcertantei verticale a destinului. Rigoarea, coerența și angajamentul etic echivalează onoarea adevărului și a poetului Luzi, acest interpret stoic al unui monolog existențial, cel al călătoriei noastre simbolice în amplul poem Viaggio terrestre e celeste di Simone Martini, pictor (Siena, 1284-Avignon, 1344) printre altele, al unei superbe Annunciazione.
Călătoria i-a fost revelată poetului ca o viziune a fenomenologiei originii, nașterii, istoriei și morții omului, sub semnul descurajantei enigme planetare. „Lume străduindu-se să se nască… Dar îngustă/ e poarta primordiilor,/ miriade năvălesc la început;/ legiune se-ncaieră,/ acolo, în fața micii breșe, intrarea-n ocol/ puțini sunt îndreptați/ întru căldura și substanța vieții./ Dar în vreme de har/ sau de milostivire/ e mai suplă deschiderea/ și-atunci/ se îmbulzesc mulțimi/ oscilează/ o clipă pe buza genunii/ și-apoi invadează din toate părțile câmpul./ Iată-i/ coborând/ unu-n/ tr-altul, unul din celălalt,/ generațiile se întrepătrund…/ Iar noi din vâltoarea/ unei vremi neguroase/ acolo în roiul bezmetic -/ fiecare își deapănă firul luminos/ și dureros al marii urzeli,/ făurind o istorie în istorie/găunoasa sa veșnicie”.
Cel care a făcut elogiul vieții și al morții deopotrivă, cu religiozitatea și presentimentul miracolului și enigmei, poetul care a coborât în peisajul uman, al satului și al câmpiei, al muncii și originilor umile din care își revendică îndrăgostirea, legământul de figura maternă și deviza („Unità e dalterità/ sofferte anima e corpo”- Comuniune și altruism/ trăite trup și suflet), Mario Luzi reeditează călătoria metafizică a concitadinului său florentin Alighieri, afurisind poezia mimetică („la mimesi senza perchéné come/ deigesti in cui si sfrena la nostra moltitudine/ morsa dalla tarantola della vita, e basta”- imitația cu orice preț/ a gesturilor prin care se dezlănțuie mulțimea noastră/ înțepată de tăunul vieții) și pe cei din magma refuzului mântuirii („O Mario com’è triste essere ostili, dirtiche rifiutiamo la salvezza,/ némangia model ci boche ci porgi, dirtiche ci offende”- O Mario, ce trist e să-ți fim vrăjmași, să-ți spunem că respingem mântuirea și nici nu ne hrănim cu ce ne dărui, să-ți spunem că ne jignește), prin poezie, oferind testamentul spiritual al unui cântec salvator: oratoriu, recviem și jubilație deopotrivă.
Vizionar ca Dante, spiritualist ca Marsilio Ficino, orfic ca Mallarmé și posedat de simboluri ca Dino Campana, în ciuda extraordinarei sale parabole expresive și umane, n-a reușit să convingă juriul Premiului Nobel, cum am mai spus. Și totuși, o reparație morală a acestei grave omisiuni a venit din partea Președintelui Republicii Italiene, CarloAzeglio Ciampi, care l-a numit senator pe viață în 2003. În același an, vede lumina tiparului volumul Parlate (InterlineaEditrice) îngrijit de prof. StefanoVerdino, Toscana Mater, (ibidem, 2004) este un omagiu al autorului în versuri și în proză adus meleagurilor natale. La patru ani după dispariția poetului, editura Garzanti publică un volum de inedite intitulat Lasciami, non trattenermi.
Pe cât de mare era ca poet, pe atât de mare i-a fost omenia și generozitatea intelectuală față de „celălalt”, fie el și un român necunoscut (subsemnatul) care scrisese în anul 2000 despre poezia sa. Reproducem în traducere trei scurte scrisori olografe ale poetului italian, inclusiv pentru interesul lor biobibliografic.
Iat-o pe prima, datată 10 ianuarie 2000: „Stimate domn, lectura articolului dvs. mi-a făcut o adevărată plăcere. Inteligența și claritatea îmi par calitățile dvs. de căpătâi: vă mulțumesc pentru aceasta, precum și pentru solicitudinea de a mi-l fi trimis.La rândul meu vă voi expedia ultimele volume publicate în 1999: «Patimile» (Via Crucis – o dramă ce s-a jucat la Coliseu în prezența și cu participarea Papei) și «Sub specie umană». În ceea ce privește Eminescu, va fi un frumos cadou, când am să primesc antologia dvs. tradusă în italiană. Vă mulțumesc încă de pe-acum! Până atunci, sincerele mele urări dvs. și trudei dvs. de italienist. Al dvs., Mario Luzi”.
A doua scrisoare e datată 12 iulie 2001: „Distinse domn Geo Vasile, ciudat, am avut impresia ca v-am trimis mai demult o scrisoare de prețuire a operei dvs. de traducător și scriitor bilingv. În orice caz, despre iluminata dvs. strădanie sunt bucuros să confirm cele spuse mai sus; despre Eminescu, aici în Italia și, în special, la Florența am vorbit de mai multe ori cu ocazia unor simpozioane și mese rotunde pe această temă: și întotdeauna numele dvs. a fost amintit ca un punct de referință inevitabil. Binevoiți a-mi scrie că sunt singurul european care am intuit esența operei eminesciene: nu cred să fiu chiar singurul, dar pot spune că analogiile și deosebirile (profunde) față de dragul de Leopardi mi-au oferit câteva căi de acces spre marele vostru Maestru. Eminescu are cititori și chiar adoratori în Italia. Însăși poezia română e și ea mai cunoscută decât s-ar părea. Prin contribuția prețioasă pe care ați adus-o în acest sens, cred că dvs., dragă domnule Vasile, puteți fi mândru de roadele trudei depuse. Dinspre cultura italiană – specializată, dar nu numai din partea ei – sper, ba chiar sunt sigur că și din partea culturii țării dvs., vă vor fi recunoscute meritele deosebite într-o măsură și mai convingătoare decât până acum. Din partea mea – după cum știți – n-au existat nicio clipă ezitări sau îndoieli. Cu sinceră cordialitate, Mario Luzi”.
Iată câteva fraze scrise de Mario Luzi despre opera lui Mihai Eminescu: „În chip firesc și necesar și datorită situației geopolitice în care a trăit, Eminescu a făcut ceea ce începând din secolul următor și până astăzi se încearcă a se face din convingere și intenționat: o literatură fără frontiere între germanism și moștenirea latină, între orient și occident. Cu acest suflu viu, puternic, spontan și conștient, Eminescu a dat prospețime și vigoare profundului «dor» romantic; dar și dramatică limpezime accentelor eșecului acestuia, fără să-și compromită sau diminueze energia creatoare”. A treia scrisoare ne este trimisă pe 16 iulie 2003: „Dragă Geo Vasile, este o perioadă prea puțin fericită în ceea privește sănătatea mea, de aceea vă și răspund atât de târziu, cu scuzele de rigoare. Volumul dvs. «Lumea în 80 de cărți» mi se pare a fi o lucrare vastă și bine concepută. Ea stă mărturie pentru amploarea lecturilor și studiilor dvs.; pentru mine în particular este un motiv de bucurie și onoare de a avea în ea un loc atât de important. Mulțumesc. Nu voi uita, ori de câte ori voi avea ocazia, să vă citez și să vă laud cartea. Sper sincer să aveți șansa pe care o meritați și să vă fie recunoscută pe deplin valoarea. Vă doresc o vară prielnică. Al dvs., Mario Luzi”.
Drept mulțumire postumă, nu credem că există o cale mai potrivită de a mulțumi marelui poet decât traducându-i în limba română această modestă antologie cu cele mai frumoase poezii, puse sub genericul specific luzian Cunoaștere prin ardoare și selectate pars pro toto din aproape toate etapele ce compun parabola lirică a marelui poet florentin.