Eminescu i-ar spune „ce-i mâna pe ei în luptă…”, noi i-am spune, eventual, primum movens, își mai amintește cineva?, primul impuls, literal, primul motor, cel care a mișcat lumea, altfel, se presupune că ar sta tot nemișcată.
Dar noi ne referim, în clipa aceasta, la primul impuls care-l împinge/determină pe copil, tânăr, individ adult, în clipa când ia, cum se spunea altădată, condeiul în mână, ca să scrie – cică – literatură.
Dacă atunci, la început, e o secretă dorință de a ieși din rândurile anonimilor care umplu lumea („și roiesc după un semn…”) ceea ce-l împinge pe ins să comunice, mai târziu, când insul ia cunoștință de urmarea vieții sale, de progresul ei spre neant, adică spre uitare, al doilea movens, ca să spun așa, cel care-i ia, poate, locul celui dintâi, devine dorința sfâșietoare de a nu fi uitat, de a fi ținut minte. În faza clasică, ținut minte însemna ținut în minte, azi al doilea termen s-a golit de sens, căci memorarea a devenit demult un simplu proces tehnic de introducere în mașinăria discretă a internetului, digitalulului cu alt cuvânt, deși nimeni n-o să recunoască pe față asta. Cât despre minte…, uitați-vă în jur!
Câte anchete, câte interviuri, câte cuvinte, propoziții, fraze, lungi texte nu s-au cheltuit și, pesemne, se vor mai cheltui pentru a ascunde acest impuls, răspunzând altceva decât adevărul la eterna întrebare jurnalistică „ce v-a făcut să vă apucați de scris?” adresată, firește, așa-zișilor scriitori cunoscuți, sau „când ați simțit că veți deveni scriitor?” sau atâtea și atâtea altele?!
Am auzit, parcă îmi mai aduc aminte, fără ajutorul digitalului, o singură dată pe cineva, o tânără, foarte demult, afirmând că ea nu vrea altceva decât să-și ducă viața normal, anonim, să fie un om oarecare și așa mai departe. Departe de dorința celor de care era înconjurată de a nu fi uitați. Pentru că, deja, pe la o anumită vârstă, nu tocmai matură, primului impuls i se substituie, în mod insidios, cel de-al doilea.
Caragiale, acest jurnalist care dezvăluie atâtea mobiluri ascunse ale ființei umane, chit că o face cu umor și tocmai de aia, poate, îi iese, are un text teribil despre un ins care se dă, cum s-ar spune azi, drept amicul tuturor mărimilor zilei, lui P. P. Carp îi spune, în lipsă, firește, sau dacă preferați, în contumacie, șeful, așa cum știa toată lumea în vremea aceea, în timp real, ca s-o dau iar pe azi, că-i spuneau apropiații, numai că, atunci când acesta, sau altul dintre așa zișii intimi ai săi în povestiri, trece în trăsură prin fața cafenelei unde se petrec, firește, toate astea, iar amicul îl salută, acela nici nu-l observă și, în consecință, nu-i răspunde. Iar schița, care se intitulează Amicul X, deși am putea-o numi cu un titlu de ziar de pe aceleași vremuri, Amicul poporului, începe cu o recunoaștere glumeață, de falsă modestie, a naratorului (Caragiale însuși, nu-i așa?) că el este un nimeni, un număr, dar nici număr nu e, căci la recensământul recent (atunci) el nici n-a fost abordat. Cuvintele îmi aparțin, Caragiale n-ar fi spus/scris „abordat”, avea cuvinte mai potrivite, deși nu era, încă, Tudor Arghezi…
Pe măsură ce se apropie timpul când insul trebuie să predea bocancii, cum se spunea cândva, în limbaj cazon, fenomenului final, disperarea multor inși la gândul că vor fi uitați și vor intra în numărul ăla, invocat de Caragiale, e tot mai acută și dacă ea se substituie altui mobil/motiv, altei motivații a scriitorului, produce adeseori ravagii în opera sa, umbrind ceea ce, eventual, putuse părea luminos și „de neuitat”. Asta mai ales la veleitari, artiștii veritabili produc capodopere. Dar în mințile celor care nu au chiar întotdeauna nevoie spre a invoca un nume, un fapt, o întâmplare, de google, în mințile pe care aceștia le mai au încă la ei, iar nu în afară, într-un dispozitiv periculos din atâtea alte puncte de vedere, în acele minți, vreau să spun, poate ieși la suprafață, așa cum iese corpul unui înecat, până la urmă, undeva, într-un alt loc decât în cel unde s-a produs accidentul, poate deci ieși la suprafață acest mobil/motiv, atât de bine și, poate, de des obnubilat de altele, mai avuabile, mai frumușele, mai acceptabile în ochii publicului, cititor sau spectator.
Dar, dragii mei, mari sau mici artiști, scriitori, eternitatea, știe azi orice om lucid, nu există, pentru că nici stelele fixe, oricît ar fi ele de fixe, nu sunt veșnice. Ne-a spus-o de atâtea ori Eminescu, pe care, și pe el, doar „Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor”, adică l-a scos din rânduri, credea el, sau se făcea că o crede. O să mi se replice că, de fapt, el, ca și Caragiale, au intrat în Panteonul culturii românești. Dar aș răspunde: Panteonul anonimilor e mult mai încăpător și, poate, mai comod.
(Despre cei care scriu pentru că n-au încotro, altădată, spre alt panteon.)