VIAȚA MEA LA BLOC
Știu întotdeauna când se iubesc vecinii de deasupra,
pereți subțiri, paturi care scârțâie.
S-au schimbat câteva familii
și fiecare avea un copil.
Întotdeauna noaptea, când copilul doarme profund,
întotdeauna scurt, câteva minute.
Copilul de deasupra aleargă prin cameră,
pereți subțiri, zgomote puternice.
Vecinii de lângă mine sună întruna poliția,
m-au chemat să dau și declarație.
N-am putut să spun decât realitatea:
pereți subțiri, copil sănătos.
Vecina de vizavi este surdă și are un început
de demență senilă, bate uneori noaptea în ușa mea
sau iese să-și plimbe cățelul obez.
Bețivanul de pe diagonală trăia cu femeia de serviciu,
îl auzeam când o înjura vârtos la telefon,
o înjura cu orele, sex făceau în boxa de la subsol,
baba de vizavi l-a pârât nevestei, el a bătut-o pe babă,
apoi l-a luat nevasta la țară,
acum e ceva mai liniște pe scară,
a rămas cel de lângă, reclamagiul,
care ascultă populară ori manele
și ascunde cutiile de bere în gardul viu,
iese noaptea și mai bea câte-o dușcă, să nu-l vadă nevasta.
Cei de deasupra lor nu beau, însă vara
stau în fața blocului ca pe marginea șanțului,
la spart semințe.
Rareori, când mă supăr, dau simfonica la maximum
și toată lumea se închină,
dar nu de slavă.
Ăsta nu este un poem, e țărâna cea grea.
Aruncăm cu toții câte un pumn în propria groapă
și nimeni nu știe dacă va învia.
INTRAREA ÎN CLIȘEU
Mi-am pierdut tatăl și viața mea
a devenit un clișeu psihanalitic
despre căutarea tatălui.
Am avut mai mulți tați de împrumut:
bunicul, unchiul, al doilea soț al mamei,
ba chiar și-n bărbații de care m-am îndrăgostit
am căutat un tată.
În numele tatălui am așteptat iubire necondiționată
și-n numele tatălui m-am răzvrătit
când iubirea era beteagă.
E un clișeu să mergi la Colosseum,
pentru un selfie, ca orice turist,
dacă tot ai ajuns la Roma,
dar ce te faci când simți cum mușchii se încordează,
te trec sudori reci, timpul
se măsoară în bătăile inimii,
iar adversarul te privește cu o voință cumplită
de a-ți frânge repede gâtul?
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh,
șoptești înainte de lupta pe viață și pe moarte.
Clișeul se umple de sânge
ca lama unui cuțit după înjunghiere.
RIT DE TRECERE
Te voi căuta cum mironosițele au mers
să ungă trupul lui Isus cu untdelemn
și nu te voi găsi,
doar trupul tău viu e acum al meu,
trupul neînsuflețit va fi un mormânt gol,
la care vor plânge alte femei,
cu numele de azi al mironosițelor.
Te vei cuibări în sufletul meu
și vei vedea prin voaleta neagră
cum corul bocitoarelor va rânji ca la bâlci,
o mulțime de oameni va deveni o mare de ciocli,
croncănind precum corbii după leș.
Cineva îți va fura bănuțul de aur pentru vămi,
dar poezia te va duce lin, ca un covor fermecat,
dacă inima mea, herghelie de cai sălbatici,
nu se va prăbuși în marele canion
înainte de trecerea ta.
SOLSTIȚIUL DE VARĂ
În noaptea de solstițiu ți-am vorbit
despre falsitatea jurămintelor la căsătorie,
nimeni nu cunoaște termenul
de expirare a iubirii,
însă toți o promit până la moarte.
Mai cinstit ar fi să jure că nu se vor minți
și se vor respecta toată viața,
astea sunt comportamente controlabile,
care pot rezista chiar și când căsnicia se surpă
sau tocmai de aia.
În noaptea cea mai scurtă din an
ne-am iubit fără jurăminte,
de cuvinte, noi nu avem nevoie,
It’s All About Faith,
dar înainte să cânte cocoșul de două ori
de mine te-ai și lepădat.
În aceeași clipă ai îmbătrânit
în fotografia din laptopul meu.
SCRIU SĂ-MI NEGOCIEZ PACEA
Nu scriu poezie feministă:
nu împart lumea în femei și bărbați.
Nu scriu poezie politică:
nu vorbesc în numele altora.
Nu scriu poezie conceptuală:
conceptele vor îmbătrâni înaintea mea.
Scriu să-mi negociez pacea
cu mine, cu ceilalți, cu Dumnezeu.
O armată de soldăței umblă prin celulele mele
și distruge un țesut fluture.
Sunt un general care a pierdut controlul
asupra propriului corp de luptă.
Apărătorii au luat-o razna,
ca niște mercenari îndopați cu halucinogene
care nu mai recunosc inamicul.
Flutur o eșarfă albă în fața lor,
dar pânza îngheață ca o rufă în ger.
Flutur o coală albă de hârtie.