cronica literară
VITALIE CIOBANU

UN PURGATORIU PENTRU ROMÂNIA

Articol publicat în ediția 1/2024

Bibliografia de prozator a lui Gabriel Chifu marchează, cu fiecare nou roman, un traseu inițiatic prin labirinturile conștiinței și ale psihologiei umane, modelând profilul unui autor atras de cazuri-limită, de catastrofe individuale sau de seisme colective.

Aceste calamități vin ca urmare a unor păcate, a unor fapte reprobabile sau cel puțin ambigue, ambivalente moral. Anamneza, chestionarea unor destine contorsionate, dilematice, au devenit o adevărată pasiune, chiar un program scriptic în romanele sale. Autorul Gabriel Ghifu nu are încredere în justiția telurică, în dreptatea oamenilor, parțială și nedreaptă, și mizează pe un tribunal extramundan, ale cărui sentințe sunt mult mai radicale, pentru că implică transformarea persoanei, o punere față în față cu cel care ești, nu cu cel care îți imaginezi că ai fi.

Tema culpei și a ispășirii morale reapare în romanul În drum spre Ikaria (Editura ART, 2019). E vorba de o călătorie pe mare și de un naufragiu existențial pe o insulă mai ciudată, unde nimic nu este ceea ce pare, iar adevărul se dezvăluie în etape, dar nici atunci până la capăt, pentru că și perspectiva auctorială se schimbă mereu, iar înțelesurile rămân suspendate.

Andrei Gotea, protagonistul acestei istorii, e un autor de texte pentru un blog de turism. Născut în România, a emigrat de mic cu părinții în Canada, apoi, cumva inexplicabil și scandalos pentru „genitori”, s-a hotărât să se întoarcă în România. A pretextat că nu suportă clima nord-americană, prea aspră, cu ierni lungi și geroase, dar de fapt se săturase de bunăstarea și confortul canadiene, care nu-i mai stârneau nici imaginația, nici dorința de a realiza ceva… Andrei e obsedat să facă binele, iar pentru asta prima condiție e să nu facă rău. Începuse să joace tenis, când a donat toți banii câștigați din turnee pentru tratamentul unei colege a mamei sale, bolnave de cancer. Așa a început cariera sa de filantrop.

Ca timp prezent, îl surprindem în momentul când a decis să plece în Grecia, să-și întâlnească iubita, o norvegiancă pe nume Norna, conștient că relația lor se destramă și că în locul pasiunii de altă dată rămâne un calm sentiment de prietenie.

Protagonistul se îmbarcă în portul Pireu pe un vapor de croazieră, Nostos, cu destinația Ikaria – insulă din Marea Egee, unde îl așteaptă Norna, nu foarte înfrigurată și nu foarte nerăbdătoare –, dar nava are o defecțiune la motor și face o escală forțată în preajma unei insule. Cam de aici încep aluziile culturale, intervențiile simbolice, suprapunerile mitologice în pânza narațiunii. Noima sau Ombilikos – „insula în care oamenii uită să moară” – unde eșuează Andrei, la propriu și la figurat, cum se va vedea, este de fapt adevărata Ikaria, camuflată, protejată de inevitabila invazie de turiști în căutarea eternei tinereți, prin faima împrumutată celeilalte insule, spre care ținea drum protagonistul romanului. Este marele secret dezvăluit de patronul acestui ținut înconjurat de ape, un bărbat pe nume Stavros, amfitrionul lui Andrei, un samaritean enigmatic. Dar nu e singurul mister.

Andrei se plimbă, petrece zile fără griji, așteptând să fie căutat și călăuzit de misteriosul Stavros. Plantații de măslini, livezi de lămâi și portocali, vară pe timp de toamnă târzie. O biserică de la 1 050, înființată de Sfântul Cuvios Hristodul, același care înființase pe insula Patmos, la 1 088, mănăstirea fortificată „Sfântul Ioan Teologul”, acolo unde sfântul Ioan avusese, într-o peșteră, revelația Apocalipsei… Noima e o insulă scoasă din timp, în care vârsta îi ocolește pe oameni, nu-i afectează sub nicio formă. E binecuvântată cu o climă specială, caldă, mediteraneeană, are virtuți tămăduitoare. Stavros însuși e centenar, deși arată de 50 de ani. O insulă autarhică, autosuficientă, ai cărei locuitorii se întrețin singuri, își produc curentul electric cu ajutorul panourilor solare și turbinelor eoliene. Altfel spus, o nouă utopie, o comunitate fondată pe o viziune etică, „organizată pe principiul responsabilității, al datoriei fiecăruia față de cei din jur și față de natură, iar nu pe principiul satisfacerii în exces a dorințelor personale, individuale”, spune Stavros (p. 105).

Ca în orice poveste, există o zonă interzisă a teritoriului explorat, în care nu se poate pătrunde decât dacă te-ai „copt” pentru asta. După mai multe zile petrecute pe insulă, Stavros îi va dezvălui lui Andrei Gotea ce se află pe versantul muntelui, ascuns vederii: un sanatoriu, o Casă de Sănătate. Are și un Pavilion Românesc, care găzduiește bolnavi din România. De aici încolo, subiectul romanului se focalizează în totalitate pe cele întâmplate în sanatoriu și noi, cititorii, volens-nolens, îl urmăm pe narator, pe Andrei Gotea, în interiorul stabilimentului: el poartă pe umăr „camera de luat vederi”, tot ce se află în afara obiectivului nu există, e o amintire din ce în ce mai vagă. Stavros îi propune lui Andrei să rămână o vreme pe insulă și chiar să dea o mână de ajutor la sanatoriu pacienților din România.

„Simțeam că intru într-o narațiune pasionantă, pline de răspântii neașteptate și de răsturnări de situație, pe care cu niciun chip nu se cuvenea s-o refuz. Ajunsesem – întâmplător, straniu, norocos sau după un plan? – pe insula numită de mine Noima și astfel mi se oferea ocazia, era tot mai evident, să particip la un mare joc, să devin personaj în acest joc.” (p. 114) Intuiția nu-l înșală. Povestea în care a încăput Andrei e o scenă a cortinelor succesive, un labirint. Totul pare să fi conspirat pentru a-l aduce pe această insulă a fericiților.

Facem cunoștință cu cei câțiva pacienți ai Pavilionului Românesc și cu istoriile lor de viață. E un fel de terapie prin rememorare, sub forma unor interviuri și eseuri despre viața lor, pe care bolnavii le-au scris la solicitarea a doi specialiști din Comisia Medicală, zugrăviți oarecum caricatural: doctorul Mic e o matahală înaltă, are voce subțire și porniri de efuziune spontană, profesorul Maxim, cel scund, e autoritar și conduce de fapt conversația. Sunt politicoși, dar fermi. Știu totul despre pacienții lor, nu vor decât să le verifice onestitatea și curajul confesiunilor. Îi pun la încercare, la o ultimă încercare a vieții. Andrei Gotea, naratorul, îi asistă pe post de mediator și translator, deși cei doi experți vorbesc perfect românește, poate doar cu un accent nefiresc, artificial, aidoma unor roboți. Protagonistul are însă sentimentul că prezența sa are altă menire: este de fapt un martor la un proces. Martor și cronicar. În anumite zile e asistat de doctorul Papadopoulos și de sora Maria, dar aceștia nu vorbesc românește.

Rând pe rând, se succed prin fața Comisiei Medicale pacienții din Pavilionul românesc. Toți ascund în spatele unor virtuți aparente vicii indeniabile care le determină rateul existențial.

Vlad Popa este medic de meserie, cu un destin contorsionat: urmărit și șicanat de Securitatea lui Ceaușescu, reușește să fugă în Germania, unde, după nenumărate greutăți și umilințe, își aranjează o prosperă carieră profesională. E un spirit caritabil, însuflețit de credința în Dumnezeu, își ajută compatrioții cu bani, le înlesnește inserția în societatea occidentală, dar toate aceste fapte bune îi hrănesc un orgoliu nemăsurat. Păcatul său maxim așadar este trufia, care-l îndepărtează de smerenia creștină.

Tiberiu Bonar e un tip briliant, polivalent, histrionic, seducător, adorat de femei, diplomat și fost star TV, în realitate om al serviciilor secrete, care i-au asigurat fulminanta ascensiune, dar i-au pregătit și prăbușirea atunci când le-a căzut în dizgrație. Versatilitate identitară, ignorarea oricăror principii morale…. un asemenea specimen nu poate spera la mărinimia juzilor.

Bătrâna Angela Câmpean – o țărancă simplă, îi va tulbura pe cei doi examinatori cu povestea suferințelor sale indescriptibile din tinerețea ei din anii ’50. A fost torturată într-un mod sălbatic de Securitate, pentru a-i trăda pe partizanii din munți cărora le ducea de mâncare și le aducea vești. O recunoaștem cu ușurință în acest personaj pe martira Elisabeta Rizea.

Cristian Lazăr desfășoară în fața neînduplecaților experți paleta pasiunilor și obsesiilor unui scriitor obsedat de glorie, pizmuit de confrați, după ce obținuse binecuvântarea „marelui critic” de la București, Mihai Tomescu (un eponim, se pare, al lui Nicolae Manolescu). Destrămarea familiei este doar una din consecințele metehnelor sale – alcoolul, boema, egocentrismul, nepăsarea… –, Cea de-a doua poruncă a oracolului de la Delphi, „Nimic în exces”, a fost strivită sub lespedea primului dicton, „Cunoaște-te pe tine însuți”, pervertit de imensa vanitate a scriitorului.

Dan Cosma are fața mutilată. S-a desfigurat singur, asumându-și o teribilă penitență, ispășirea unui adulter care a condus la sinuciderea soției sale. Nu așteaptă nimic, știe că va muri, încât verdictul medical pe care i-l pregătesc examinatorii nu mai are nicio relevanță pentru el. Alzheimerul sever al profesorului Petre Mareș ascunde o vină originară: cândva a contribuit, contra unor avantaje personale, la alegerea unui șef de partid care s-a dovedit un nemernic, un ticălos. Boala care îi roade azi memoria este consecința încercării sale de a împinge în uitare acea faptă nedemnă, așadar nimic nu trece nerăzbunat. Ion-Dorel Stanciu este bosul de partid, omnipotent, a cărui aroganță și turpitudine nu-l pot salva de ciroza hepatică în stare terminală. Faptele abominabile ale fostului procuror Valeriu Manea îi dau coșmaruri care îl fac să urle noaptea. Însoțitoarea sa, nimfomana și mitomana Sandra Dobre, ilustrează traseul infernal al victimei care ajunge de partea călăului, după ce descoperă deliciile trădării. S-ar putea că și în cazul lor Gabriel Chifu să fi avut modele concrete din realitatea românească.

Narațiunea e bine condusă, are o mare combustie ideatică și emoțională, totuși autorul lunecă uneori în digresiuni politico-sociologice, care distonează cu atmosfera romanului, cum se întâmplă, de pildă, la pag. 397-398, în dialogul pacienților Cristian Lazăr și Vlad Popa, de parcă simpla înfățișare a unor destine frânte nu ar fi fost convingătoare pentru a reda esența lumii în care trăiesc. O parabolă nu trebuie „ajutată” cu infuzii publicistice.

Nimeni dintre „inculpați” nu are scăpare. Toți sunt bolnavi incurabil, au fost selectați și aduși la Casa de Sănătate din Ikaria pentru o judecată finală. Chiar și protagonistul Andrei Gotea primește un verdict nefavorabil. În ultimele file ale romanului, Gabriel Chifu preferă, surprinzător, să plaseze totul în echivoc, descriind o scenă cu cei doi medici-judecători, profesorii Mic și Maxim, pe plajă, sub chip de îngeri cu nimb și aripi care îi poartă în văzduh. Așa îi vede Andrei Gotea sau doar… e o nălucire sub soarele torid al „insulei fericiților”. Un final care vine să împace cadrul realist cu înțelesul mistic al întâmplării. Ikaria se dovedește astfel ombilicul ce leagă lumea de jos, al păcatelor mundane, de orizontul celest al izbăvirii.

În drum spre Ikaria este un roman în care mituri străvechi se re-plămădesc, capătă un suflu nou, o dimensiune conformă percepțiilor omului contemporan. Gabriel Chifu și-a asumat un pariu ambițios: să narativizeze „Judecata de Apoi”, care, iată, poate interveni oricând și aici, în timpul vieții noastre pământești (pentru că nimeni nu știe când îi va veni sfârșitul), sub forma unui examen de conștiință asistat de doi „îngeri exterminatori”, văzuți sau presupuși.

O preocupare importantă a autorului a fost să-și individualizeze personajele, să le dea relief și un conținut propriu recognoscibil. Gabriel Chifu a concentrat pe o insulă magică o Românie în miniatură, cu toate virtuțile și tarele ei, a construit un Purgatoriu din care ar trebui să iasă vindecată, transfigurată. Nu ilustrează caractere, aglutinează arhetipuri din societatea românească postdecembristă. În Ikaria miza etică o covârșește pe cea estetică (forma, convenția aleasă de autor), amintindu-ne de rolul literaturii în vremuri primejdioase, cum sunt cele de azi: de avertizor de integritate, de cercetător al temeiurilor ultime ale ființei umane.

Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria,
Editura ART, 2019