De când a apărut Cartea șoaptelor (2009), romanul cu substanțiale răsfrângeri autobiografice, dar și cu vibrante evocări ale istoriei tragice a armenilor, clasat printre operele majore al literaturii noastre contemporane, care s-a bucurat și de un larg ecou internațional, Varujan Vosganian a fost perceput în primul rând ca prozator. Despre poezia sa, mai puțin comentată, cuprinsă până acum în câteva volume precum Șamanul albastru (1994), Ochiul alb al reginei (20021), Isus cu o mie de brațe (2011), Ei spun că mă cheamă Vosganian (2019), s-a observat, totuși, că e scrisă de cineva care, deși aparține biologic „generației ’80”,se situează destul de departe de programul estetic al acesteia, ce se vrea, în linii mari, „postmodernist”. Relativismul ca viziune generală asupra lumii, accentele ironice și autoironice nu sunt foarte numeroase, poetul fiind atras cu precădere de problemele grave, de marile teme existențiale, cu focalizări pe propria biografie, dar și cu întoarceri integratoare către istorie, în primul rând spre cea tragică, a neamului din care se trage. Dincolo de etichetele generaționiste, versurile sale propun un spațiu al libertății imaginative, al fantazării libere pe teme dintre cele mai diverse, cu apetit pentru speculația intelectuală, adesea cu aer paradoxal, oximoronice, sugerând o sensibilitate de fond manierist, de joc liber al ideilor cu fantezia, care-și poate lua drept pretext deopotrivă mici întâmplări de viață cotidiană, subiecte „tari”, care erau și ale moderniștilor, ecouri venite dinspre Biblioteca universală, – așadar, un spațiu în care scrisul se mișcă liber, fără popasuri tematice subliniat predilecte și, ca atare, mai greu de conturat la lectură. În timp, scrisul poetic al lui Varujan Vosganian pare a fi evoluat totuși în direcția unui soi de „autoficțiune” lirică, de jurnal sui generis, cu notații directe de fapte cotidiene, cu trimiteri la istoria familiei, pe un fundal cu reverberații metafizice.
Aceste date rămân caracteristice și pentru noul volum, de aproape trei sute de pagini, intitulat expresiv Neîndemânatic de viu (Editura Art, București, 2023), în care se regăsesc și câteva poezii mai vechi: o stângăcie afișată, sugerând, poate, sentimentul unei anumite precarități a legăturilor cu o lume pe care subiectul uman nu o mai poate stăpâni prin propria rațiune, în care hazardul afectează grav proiectele de viață propuse de voința sa: „oglinda oarbă, sufletul involuntar/ o apă freatică ce nu răsfrânge lumina/ tristețea involuntară greu de vindecat/ ca orice rană care nu sângerează/ și tresărirea, spasmul, ruptura/ apoteoza involuntară// tresar, pentru că nu sunt pregătit pentru moarte/ deși sunt neîndemânatic de viu.” Tocmai aceste „tresăriri” spontane, apărute în cursul întâmplărilor cotidiene, sunt acompaniate mereu de jocul fanteziei, care conferă momentanului o notă reflexivă, când gravă, când mai liberă în arabescurile ei: notația „realistă” e un punct de plecare pentru asocierea, în cercuri concentrice, a unor repere mitologice, biblice, mai general livrești, cu trimiteri la situații evocate din cărțile citite.
O poezie precum Căutare oferă, din acest punct de vedere, un soi de prezentare a mecanismului de construcție a textului poetic ca dezvoltare, sub impuls verbal, a unor micronarațiuni chemate să exprime momente de viață trăită, cu salturi de la o stare la alta, puse în paralel cu facilitățile tehnice oferite de tastatura calculatorului; „îmi trăiesc viața într-un singur fel/ dar o pot povesti în numeroase feluri/ aleg cuvântul-cheie și apăs ‚căutare’/cuvântul-cheie vine în salturi ca o lăcustă/ tastez ‚privire’ și viața mea se transformă într-o istorie a privirii/ tastez ‚durere’ și viața mea e un șir de dureri/ scriu ‚fericire’ și lăcusta sare la cer/ rareori atinge pământul// cuvântul-cheie sare ca o lăcustă în timp/ ca și cum trec un râu de pe o piatră pe alta/ alerg și strig: ‚ajută-mă, Doamne,/ să ajung cât mai repede la celălalt mal!”/ fără să știu că El, în bunătatea Lui,/ își amestecă pașii dinadins cu ai mei/ să mi-i zădărnicească.” Este, aici, un exemplu edificator de confesiune ce deconspiră, cu un minimum de metafore, o situație simbolică, de fapt un „corelativ obiectiv”, modul de producere a textului într-adevăr specific pentru poetul nostru: miză pe dinamica textuală ca proces care atrage ca și automat țesătura evenimențială a stării lirice; proiect și calcul rațional, deschidere a speculației reflexive despre care aminteam mai sus, ce urmează a fi „concretizată” plastic, încorporată imagistic. Calculul apare, însă, concurat sau asociat inevitabil cu câtimea de „inspirație”, decisă de o instanță metafizică, ce amână comunicarea „mesajului”, punându-i piedici care ar putea fi interpretate în egală măsură ca evitare a comunicării prea directe a ideii poetice și ca relativizare a valorii expresive a limbajului în absența necesarului procent de „transfigurare”. Un fel de a sugera eșecul purului „textualism” ca și deficiențele așa-numitei tranzitivități a comunicării lirice și ceva din conștiința imperfecțiunii propriului discurs.
S-ar putea spune, așadar, că spațiul în care se vrea situat, și se chiar plasează Varujan Vosganian, este unul intermediar, al pragului dintre două poetici: una în curs de generalizare în poezia mai nouă, cu miză pe imediatul trăit, cealaltă păstrând încă un soi de nostalgie, fie și vagă, a modului „inspirat” de a scrie, care-i poate îngădui apelul la marile simboluri ale scrisului dintotdeauna. Aspirația mai mult sau mai puțin mărturisită a acestui poet intelectualist vizează totuși „sălbăticiunea” poemului, „poemul [care] se naște neacoperit de vreun cuvânt”, poezia de mare densitate existențială, în care tradiția comunică cu prezentul, morții cu viii, limba moartă poate reînvia în discursul actual, iar „viața începe după coperta a patra,/ cu viața de-a doua zi, când foile/ nu se mai numără ci se răsfoiesc”; am putea înțelege, că aceasta e viața trăită simplu, după ce constrângerile textului cu efectele sale calculate au fost depășite: „în viața de dincolo de coperta a patra/ sunt, în sfârșit, cum s-ar zice, liber” (Viața după coperta a patra). E o năzuință întărită și de alte versuri, de pildă, din debutul poemului În seara asta: „simt nevoia să scriu o poezie care nu e frumoasă/ când o reciți să nu-ți vină să șoptești, ci să urli/ să-ți privești unghiile cum cresc ca niște cioburi de sticlă cu care te zgârii pe față/ să fii chiar victima silită să-și vadă călăul legat la ochi/ încât să trăiască din plin stângăcia morții.”
Scriind, la o pagină, despre pietre (De lapidibus), el mărturisește, pe de altă parte, că i-ar plăcea să aibă „ceva din memoria pietrei”, simbol al duratei și marcă a esențialului, materie ce mai păstrează urma zeilor și din care se dezgroapă și omul, neuitând că bunicul armean a fost omorât tot cu niște nevinovate pietre; iar în alta caută „versul radioactiv”, „rămas de sute de ani prin unghere/ fără să fi fost scris vreodată”, chiar cu riscul unei contaminări fatale (Radiu). Să observăm, în treacăt, că un „postmodernist” n-ar putea scrie așa. În schimb, versurile confesive, cu caracter de ars poetica din această carte vorbesc și despre un subiect liric pentru care imaginația o ia adesea înaintea faptului concret, trăit nemijlocit, dar este, ce-i drept, mai ales, un mod de reactualiza lucruri văzute mai demult, recompuse în închipuire, sau, mai degrabă, în amintire:„mi-ar fi plăcut să fiu pictor, să desenez absențe,/ spații din care oamenii deja au plecat/ obiectele care nu mai sunt doar imaginea mea despre ele.” Nu lipsește nici opțiunea pentru vis, a unui „fotograf de vise”, care „preschimb[ă] realitățile în absențe”, asigurându-și un soi de libertate, de nemurire chiar, ca și eliberarea, îndoielnică totuși, fiindcă în spațiul oniric ni se spune că, neexistând Judecată de Apoi, nici răstignire, „nici mântuire nu este” (vezi Fotograful de vise). În mai multe rânduri, se recurge la mici narațiuni cu tâlc, se exploatează situații existențiale cu trimitere, de pildă, la lumea actuală, care tinde să uniformizeze totul, renunțând la nuanțe și individualitate (ca în Zugravul), reducând spațiul de reverberație al înțelesurilor majore ale vieții la câte o „singură notă” (orga înlocuită de un mărunt diapazon, în Diapazonul), ori o amintire din anii represiunii comuniste, a bunicului care ascundea monedele de aur în smoală, într-o practică „alchimică” neobișnuită, salvând, și în plan simbolic, valorile luminoase în atmosfera întunecată a epocii (vezi Eclipsa). Felul acesta de a vorbi în pilde pare a fi dintre cele mai convenabile pentru poetul nostru, care caută să dezvăluie în întâmplările trăite miezul simbolic, sensul durabil de sub învelișul concretelor. Ba, chiar își anunță, din când în când, opțiunea pentru scrisul legat organic, de propriile trăiri, ca în poezia Năzărire: „timpul năzăririlor a trecut/ cuțitul scrie cu însemnele cărnii/ fiecare cicatrice e o greșeală de tipar/ ea nu se citește/ așa cum e scris”…
Impulsul de a scrie capătă chiar accente frenetice, într-un poem ce poate fi pus în legătură cu amintita poezie Căutare. Dacă acolo îndemnul la scris apărea ca rezultat al unui soi de hazard al chemării cuvintelor pe tastatura mecanică a calculatorului, într-un text precum Cea mai fericită zi, această pornire ține de un preaplin al trăirii, văzută aici ca „nebunie”, o stare a adâncului sufletesc ce nu poate fi controlată rațional (apare și trimiterea la divanul psihanalitic freudian): „eu eram însuși nebunul/ cineva îmi șoptea la ureche: ‚e ziua ta fericită/ și lumea așteaptă să urmeze nebunia ta!’// întâi de toate durerea: ce mângâiere și bucurie/ să mărturisești, fără să eziți, ce te doare/și fără să existe un canon al sfielii/…/ așadar scriu freneticul elogiu al nebuniei mele/ cu tot ce ar putea din mine să lase o urmă/ scriu pe pereți, pe tavan, pe podele/ pe toate cele trei dimensiuni ale lumii/ dacă ar exista și dimensiunea a patra, a cincea/ le-aș umple și pe ele cu versuri.” De fapt, cu sau fără „nebunie”, Varujan Vosganian e în stare să scrie, cum am sugerat deja, pe orice temă și despre orice întâmplare personală, trăită ori întoarsă spre trecutul familiei și spiței sale. Nu e deloc surprinzător, în acest context de idei, că se face, într-un loc „elogiul răspântiei”: „elogiul răspântiei și pagina albă/ încât fiecare vers e o alegere nouă/ iar poezia, un șir nenumărat de răspântii/ în sicrie viața precum ar fi fost/ dacă urmam alegerile pe care nu le-am făcut.” Iar un text intitulat Frânghia coborâtă din cer, sugestiv și prin compoziția tipografic pe verticală, nu lasă niciun dubiu cu privire la investiția existențială a poeziei și a duratei ei dincolo de moartea celui care o scrie: „eu/ scriu/ scriu/ scriu/ scriu/ scriu scriu/ scriu/ ca-n/ clipa/ morții/ nimic/ din/ mine/ să/ nu/ rămână/ îngropat/ de/ viu.”
Dacă e să identificăm, totuși, încă o temă predilectă, ca și obsedantă, în afara celei dominante, a scrierii poeziei, aceasta ar fi cea a anamnezei, a actualizării unei istorii, a unor tradiții integrate organic în geologia stratificată a eului. Se poate afirma, în acest sens, într-un alt poem (Cimpoiul), că „viața mea e un șir nesfârșit de ecouri ale privirilor în abis”, abisul generațiilor precedente afectate tragic de istorie, dar și micile fapte de fiecare zi trăite în fluxul vieții proprii; ideală ar fi, ni se spune, osmoza dintre întâmplări și amintirile lor, monodia și heterofonia, legătura dintre suflet și trup, simbolizată transfigurator în cimpoiul prin care suflarea generațiilor și a celui care scrie acum se pot asocia într-un cântec, ce este, desigur poezia (Cimpoiul). Una care, la modul ideal, ar putea fi citită fără să fie scrisă, deplin eliberatoare, numai că nu departe în volum se află și un poem în care autentica libertate poate fi găsită doar în scrisul poetic: „nimeni nu-mi poate lua totul, de vreme ce scriu poezii/ altfel spus, mă simt liber/ câtă vreme scriu poezii” – ni se spune sub titlul Prețul libertății. E nevoie să notăm și că în același poem autorul se exprimă, din nou explicit, ca un poet pentru care metafizicul continuă să existe, fie și reprezentat în imaginea unui zeu tânjitor să se umanizeze: „fascinația lui dincolo, frontiera/ fără de care nu știu restul ce rost ar avea/ de o parte sunt eu, de cealaltă parte e zeul/ eu, care scriu și tot scriu, ca trecerea/ să-mi fie cât mai ușoară/ el, nemuritorul care tânjește să moară.”
Mobilitatea tematică a scrisului lui Varujan Vosganian se verifică și în al doilea și al treilea ciclu al acestui volum, Poemele molimei și Elogiile. Cel dintâi propune, desigur, un fel de temă cu variațiuni, căci vremea pandemiei provoacă la o reflecție ramificată asupra stărilor frustrante de izolare și solitudine programate. Metafora privirii mitologicei Meduze, care pietrifică totul, e dintre cele mai expresive pentru această situație neașteptată. Adesea foarte direct, alteori mai mediat simbolic, poeziile acestui ciclu transmit, dincolo de situațiile individuale, ceva despre starea generală a lumii în care trăim: izolare, absență a comunicării interumane, control tot mai sever nu doar al vieții sociale, ci și al celei individuale, a intimității omului, pot trimite la regimul dictatorial sugerat de emblematicul roman al lui Orwell, 1984. Discursul poetic devine, inevitabil, ironic, e construit antifrastic.Tranzitivitatea mesajului este de data asta și mai accentuată și denunță direct și explicit, absurdul insolitei stări de asediu: „anul molimei n-a fost mai ales al molimei,/ ci al fricii care s-a transformat în molimă.”, „un teatru cu măști, un carnaval unde nimeni/ nu se regăsește pe sine/ o Veneție a cărei falnică viață s-a stins/ și oftează, sub farduri, bătrână.” Comparația dintr-un poem cu „cartea lui Iov” e cu totul la locul ei. „Suferința nu e niciodată grăbită” – sună, cvasiaforistic, un vers dinspre sfârșitul ciclului.
La rândul lor Elegiile urmează linia mare a scrisului lui VarujanVosganian. De data aceasta, avem în față o suită de reflecții mai puțin înveștmântate metaforic-simbolic, pe câteva teme mari. În primul rând a Poeziei, definită, ca să zicem așa, dintr-o perspectivă (neo)modernistă: reabilitează „inspirația”, ecoul productiv al temelor „tari”, inclusiv cele metafizice („predica de pe munte,/ patimile, calvarul și regăsirea/ poezia e o evanghelie scrisă/ la persoana întâi”), poezia fiind investită, așadar, cu sensuri ale mesajelor arhetipale, exemplare, chiar mesianice, și situată sub semnul unei ambiguități funciare, care este a pluralismului conotațiilor și a sugestiei cu posibilități largi de interpretare („tu poți citi/ orice crezi de cuviință”). Toate celelalte teme (tăcerea,„colecția de ziduri” alcătuită în regim sapiențial-aforistic, cu punct de pornire în exemple concrete din geografia lumii), umbra ca element sugestiv de contrast al luminii, singurătatea în opoziție cu lumea din jur „care nu ni se mai potrivește”, elementele primordiale – pământul, apa, apoi cercul, piatra, iubirea ș.a. au parte de „comentarii” împărțite egal între cugetător și poetul ce le aproximează metaforic. Nu lipsește din acest repertoriu tematic nici „cyberspațiul”, cu avantajele sale („un uriaș Epidaur/ unde fiecare șoaptă/ se aude pretutindeni”), dar și cu efectele sale nocive, puse în insolite ecuații simbolice: „eu și computerul/ născuți din aceeași ispită/ a Paradisului/ bem din același potir/ împărțim aceleași gânduri/puse-mpreună/ mereu curgând și mereu/ egale cu sine/ ca un coral de Bach/ cu cât el gândește mai mult/ cu atât eu gândesc mai puțin.” Sau: „computerul este un instrument fermecat/ dar nu produce/ ca orice instrument/ decât sclavi.” În acest ansamblu, de secvențe de „variațiuni”, balanța se înclină mai degrabă spre reflecția abstractă și speculația intelectuală, în detrimentul expresivității simbolice.
Neîndemânatic de viu este, am putea spune în concluzie, o carte consistentă deopotrivă ideatic și simbolic, cea mai reprezentativă, cred, până acum, pentru un poet care-și exersează mai mult decât oricând și cu rezultate remarcabile disponibilitatea reflexiv-imaginativă, într-un spațiu de interferențe între biografic și livresc, între lirism și reflexivitate.
Varujan Vosganian, Neîndemânatic de viu,
Editura Art, București, 2023