Acesta este titlul (aș spune inteligent și astuțios) al unei recente expoziții de pictură, deschisă la Palatul Parlamentului, al cărei autor este artistul Mihail Gavril.
Mărturisesc că, pe lângă rezonanța lui lirică, titlul m-a incitat și printr-o trimitere sugestivă la o posibilă intenție inițiatică, decursă poate din Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu. Argumentul confortabil la care am recurs a fost că, la urma urmelor, extrapolând fără limită și nezăgăzuiți de niciun hotar, cu toții suntem, într-un fel, imaginea personajului sadovenian Kesarion Breb.
Pe de altă parte, având în minte baștina de Fălticeni a pictorului, am putea schimba titlul în La hotarul nevăzut, ca să sune ca o tradițională instituție (specifică și Fălticeniului!), condusă de acea neobosită și fermecătoare Ancuță, tot sadoveniană. Fiindcă tot ce am văzut în expoziția lui Mihai Gavril era, fără să exagerăm prea mult, aidoma unui han în care m-am nutrit cu hrana spirituală a unui creator încărcat de lumină. O adăstare într-un refugiu spiritual ca un conac binecuvântat de Dumnezeu, ce ne-a adăpostit cu boierie de frigul de afară (da, afară este încă un ger cumplit, fiindcă a înghețat tot Binele din lume!), ne-a ocrotit gândurile cele de taină și ne-a tămăduit, fie și măcar efemer, de bolile acestui timp greu de suferit. O terapie de iluminare.
Lucrările de mari dimensiuni (acel format de 3 x 4 m, cu care îndrăznesc a se măsura numai creatori cu viziuni de amplă desfășurare), tripticurile, ingenioasele încatenări de formate diverse (stea, cruce, romburi), agrementate de jocuri de culoare derutante, dar nu mai puțin inteligente, toate au concurat la obținerea unei atmosfere în care straniul se contopea cu sacrul, iar ineditul cu paradoxul.
Când am văzut raportul 60 / 40 (adică faptul că a împlinit 60 de ani, dintre care 40 i-a dăruit artei, pe care autorul l-a menționat ca argument în invitație, m-am cam alarmat, fiindcă mi-a deșertat numaidecât în minte un hârdău cu resturi frazeologice fetide, dintr-o trecută viață, însoțite de un aer trist-obsolet (vă aduceți aminte… și X ani de „activitate revoluționară”!!). De aceea, am propus o rectificare mai consonantă cu harul domnului acesta cu un aer de peregrin sfios, molcom și delicat; adică 60 de ani de la ivirea lui pe Pământ și 40 de ani de strădanie întru Frumosul acestuia.
Apoi, m-aș mai raporta la coincidența unei excepționalități pe care eu știu că Mihail o poartă cu mândrie. Căci nu orgoliu, nu vanitate, nu trufie sau fatuitate, ci cutezanță, măreție, solemnitate și smerenie trebuie să fie acea calitate cu conexiuni clar divine de a fi fost botezat într-un fel anume, adică de a purta îngemănate numele a doi Arhangheli. De aceea, acesta cred că este și motivul pentru care descoperim la el pasiunea irepresibilă pentru un angelism ce e gata-gata să dea peste răscoala minții oricărui privitor al tablourilor sale, nesfârșite cete de îngeri. În fruntea lor, se află, negreșit, Mihail și Gavril. Știam dinainte și știu și acum că opera lui Mihail Gavril nu are niciun moment o apăsare simandicos-habotnică a unui „penchant” religios, ci viziunea lui este o „cooperativă semantică”. E un fel de sincretism simbologic. Rugurile sale de lumină colorată, aidoma turlelor de biserici, clopotele în al căror adânc scobit te pierzi cu privirea, icoanele amintind de un Pârvu Mutu sau Manea Zugravul din sec. XVII, numai ca intenție însă, pentru că Mihail Gavril plasează personajele într-un soi de evanescență iscusită (era gata-gata să scriu insidioasă, dar nu este un termen elegant!), care, pe de o parte, le conferă acestora o aură de mister, iar, pe de altă parte, nu se lasă copleșit de închistările dogmei. Toate acestea sunt simboluri ale căror înțelesuri pictorul le cocoloșește în felul lui original și le transpune într-un eclectism grav, cu sonorități viguros creștine. El este, chiar dacă repetăm, un peregrin printre frumusețile Spiritului, cu voltije amețitoare printre tăriile cerului divin.
Pe urmă, legat tot de ivirea sa pe lume, altceva mi-a reținut atenția. Mihail Gavril poartă cu el, în traista sa ecumenică, aș zice, cumpătarea, modestia, rânduiala, socotința, respectul și cumințenia politicoasă – câteva însușiri mai greu detectabile în mediile artistice de azi – și, odată cu ele, duce (nu-i așa că se aseamănă unui duce de Alba?…) cu el întreg calabalâcul existenței lui. Acolo se află, rânduite frumos, tot ceea ce-i este lui drag: solemnitatea originii, amintirile copilăriei, sfinții zugrăviți pe pereții bisericilor, blândețea părinților, generozitatea moștenită de la ei și, mai ales, acel loc magic al ieșirii sale în lumină. Se numește Antilești. Iar simbolul vizual al acestui loc sunt merii. Merii în floare, cel mai minunat prilej de sărbătoare. Un fel de sakura japoneză transplantată de o misterioasă forță a imaginației în tablourile lui Mihail Gavril. În același timp, toponimul Antilești dezvăluie un fel de taină imprescriptibilă ca o coincidență cosmică. Cum de a ajuns numele celui mai faimos arhipelag din Caraibe să înfrumusețeze – cu fabuloase făgăduieli semantice, cu parfumurile sale exotice și cu mirabila ei lumină de miere – aceste coline pe care se sprijină floarea de măr a Bucovinei? Și, dacă tot e să lungim vorba, despre care dintre Antile face referire Antileștiul: Antilele Mari sau Antilele Mici?!… Cine știe, poate că acolo, în substratul acelui ținut arhaic, încărcat de atâtea semne și peceți, undeva, în adâncurile insondabile ale Cetății de Scaun a Sucevei – îndrăznesc crearea unui mit vaporos – stau rânduite nevăzutele hrisoave care atestă un pic abracadabranta, bizara, aiuritoarea, incongruenta, dar și – trebuie să recunoaștem – fermecătoarea potrivire toponimică dintre Antile și Antilești.
Mai trebuie să știm încă un alt lucru care nu mi se pare deloc enigmatic: artistul coboară din baștina de poveste a Bucovinei, însoțit de încrucișarea iradiantă și magistrală dintre trei însușiri a căror combinație spirituală creează nimic altceva decât măreția de ispravă a unui ADN cultural și moral indiscutabil: hedonismul blajin, iubirea de Dumnezeu și suspinul melancolic. Luându-și în serios aceste metehne frumoase, care-i stabilesc, de fapt, menirea pe acest pământ, artistul și-a efilat, din stratul ancestral de cumințenie și din așezarea lucrurilor bine rânduită ale Bucovinei, tainice legături și sensibile cu fiorul duhovnicesc, emanat la tot pasul de acest ținut mirific. E un fel de sentiment delicat, discret și încărcat de respect pentru sacrament, aproape ca un jurământ nemărturisit de iubire serenissimă, de dragoste împăcată, pentru sfințenie. E un cod al venerației, după care unii dintre noi tânjim poate chiar o viață, deseori fără să-l dezlegăm.
Statutul lui de călător l-au îndrituit ca peregrinările sale, umbletul său neistovit inițiatic – la Muntele Athos, la Balcic, la Ierusalim, la Montreux, în Insulele grecești sau în Normandia – să fie nu doar veritabile expediții spirituale, ci și cele mai faste prilejuri prin care artistul, înveșmântat în straiele sale, să ne facă părtași la împărtășirea smereniei și la cultivarea fiorului de bună credință, ce l-au purtat prin geografia spiritual-angelică a lumii. Chiar și în dangătul vizual al unui clopot.
O ultimă remarcă: Mihail Gavril nu poartă în hagialâcul său fără odihnă semnul abscons al vreunui cin. Nu! El este, de fapt – și rămâne à perpétuité – doar un artist-pelerin, care se preumblă printre imnurile – sonore sau de piatră – închinate lui Dumnezeu. Și, bineînțeles, prin reflexie (și reflecție !!) nouă, celor care-l admirăm.
De fapt, dacă e să fim sinceri, dar la fel de dezinteresați, ne stânjenește o imprecizie, o ambiguitate, un echivoc, o amfibolie… Ce este mai exact Mihail Gavril: un credincios care caută cuminecarea iubirii ce îndumnezeiește sau un drumeț sapient printr-o lume strâmbă, pe care încearcă să o îndrepte prin solilocviile sale colorate, căci toiagul său este penelul?