„În mijlocul uliței, hoitul unui soldat. Va fi mâncat. Roiuri de muște se așază pe fața lui. I-au acoperit gura albă, uscată, buzele crăpate și însângerate, ochii deschiși. O privire nedumerită. Ultima privire. Va fi mâncat de semenii lui. Mai târziu însă, atunci înserarea se va amesteca cu noaptea. Arșița a uscat tot. De doi ani și mai bine nu a mai plouat. Nu latră niciun câine. Nu e nicio urmă de câine în satul acesta. Au fost mâncați de oameni. Care n-au fost mâncați, au fugit. Se ascund prin pădurile din împrejurimi. Atacă. Câinii îi atacă pe oameni. Oamenii îi atacă pe câini.” (p. 7)
Un roman care începe astfel pare extras dintr-un scenariu după scrierile lui Stephen King. Cum știm, preocuparea de căpetenie a unui autor e să găsească o primă propoziție, o imagine, un „cârlig” pentru cititor. Daniela Rațiu nu cred că și-a pus problema așa. Sfârșitul lumii e un tren (Editura Cartier, 2023) este proiecția unei apocalipse de la prima până la ultima pagină. Oriunde ai deschide cartea, vei da peste scene care-ți îngheață sângele în vene. E o ficțiune ce depășește realitatea, dacă nu cumva invers: sparge o fantă în lințoliul tăcerii și uitării întins peste foametea din anii 1946-1947 din România și Basarabia, sub dominație sovietică.
Am citit destule mărturii despre teroarea instalării regimului comunist în România și despre sovietizarea Basarabiei după război. S-a scris mult despre Canal, Gherla, Aiud, Sighet, Râmnicu Sărat și alte locuri în care au pierit elitele politice și culturale ale României. Deportările în Bărăgan sau cele în Siberia constituie și ele subiectul mai multor cărți și filme. Dar foametea cauzată de ruși pe ambele maluri ale Prutului în ’46-’47 a rămas în mare parte necunoscută, ocultată. Ca și Holodomorul din Ucraina, din anii ‘30, foametea de după război, la noi, a fost o amplă acțiune de înfricoșare și supunere a unei populații prin mortificare lentă. Există și diferențe. Dacă în Basarabia foametea provocată de bolșevici se voia o formă de exterminare a rezistenței față de noua stăpânire, în Moldova din dreapta Prutului, în condițiile unei secete cumplite, foametea a fost consecința plătirii unor enorme contribuții de război ca pedeapsă pentru participarea României la campania împotriva Uniunii Sovietice. Adică tot o modalitate de frângere a coloanei vertebrale.
După 1991 au apărut câteva volume despre acest flagel. Cartea foametei de Larisa Turea, ajunsă la a patra ediție (Cartier), este una dintre puținele și cele mai notabile culegeri de mărturii ale supraviețuitorilor acestui genocid. Sunt și alte materiale, datorate unor istorici și cercetători basarabeni, la care se referă autoarea cărții pe care o comentez aici.
Daniela Rațiu a scris un roman. Nu e pentru sensibilitatea și nervii oricui. Povestește istoria familiei bunicilor săi, Ștefan și Saveta, prezenți cu numele lor reale dintr-un sat de undeva de lângă Siret (cartea le este dedicată), care încearcă să se salveze de foamete, urcând cu cei cinci copii ai lor – Ileana, Eugenia, Victoria, Mihăiță și Maria – într-un tren care se îndreaptă spre vestul țării, acolo unde se poate supraviețui mai ușor. O proză de un realism feroce, nu are nevoie de proptele calofile pentru a te tulbura, ar fi o trădare, o infidelitate față de drama acelor oameni. Relatarea e seacă, stilul razant, propozițiile scurte, ca într-o alergare cu respirația tăiată:
„Răsar oameni la fel cum și dispar de nu mai auzi de ei. Satul pare părăsit. Nu e. Încă. Oamenii se ascund pe unde pot, sub pământ, în pivnițe, dacă au pivnițe, căutând răcoarea. Fântânile sunt secate. Dacă mai e urmă de apă, se bea cu lingurița. O sorbi încetișor. Nu dintr-odată. Încet. Atât cât să nu mori, nu risipești apa, dar de murit, se moare. Pe capete. Se moare de sete și de foame. (…) Oamenii au învățat să se furișeze ca animalele. Abia îi auzi. Fură unii de la alții resturi de mâncare. Rușinea apare tot mai rar, ca o urmă a oamenilor care au fost. Acum mai toți sunt scheletici, leșinați de foame, hălăduind în căutare de mâncare. Copiii au picioarele subțiri, burțile umflate. Oamenii se târăsc pe ulițe, se țin de uluci să nu cadă.” (p. 12) Pe când „în depozitele satului lor e plin de grâu. Se așteaptă să vină să-l ridice tot ei, rușii, dar, până trimite Armata Roșie marfarul, grâul auriu putrezește în depozite în timp ce ei mor de foame.” (p. 85)
Echipe de zbiri au dat buzna mai devreme în curțile oamenilor, au măturat podurile, au golit șoproanele de grâne. Cine a fost prins că a ascuns vreo traistă de grâu e împușcat pe loc. Familii întregi. Și mai sunt și mâncătorii de oameni. În satul lui Ștefan și Saveta sunt trei frați, li se spune „ai Evdochiei”. Obișnuiesc să se înfrupte din hoituri. Ai Evdochiei au ochi de fiară, n-a mai rămas nimic omenesc în ei. Activistul comunist Chetraru, denunțătorul satului, face și el parte integrantă din fauna detracată a epocii.
Trenul foametei, vehiculul salvării, e un alt infern. Pentru a obține bilete, Ștefan și Saveta și-au vândut tot, și-au abandonat căsuța lor albastră, în care au rămas să trăiască niște refugiați din Basarabia. Au sacrificat-o pe Bruna, iapa lor dragă, spre disperarea copiilor, pentru a-și face opinci din pielea ei, să se încalțe. În sat a rămas Parascovia, cumnata. Nu și-a putut lăsa bărbatul, pe Ion, întors din război invalid de un picior. Mormântul lui. S-a lăsat tăiat de tren, nu mai suporta, nu voia să fie o povară.
Ca și ei, oamenii din vagoanele aglomerate până la refuz au dat totul în schimbul unor bilete – niște lozuri cu norocul schimbător, nesigur. La capătul trenului, în ultimul vagon stau supraveghetorii, soldații ruși și jandarmii români. Din când în când trenul face o escală, în gări unde tronează portretul lui Stalin, tătucul popoarelor. Călătorilor gălbejiți li se mai dă dintr-un cazan o zeamă chioară, cât să nu moară. Moartea e alături, îi însoțește, călătorește și ea, dar fără bilet. Moartea e pe gratis. În tren oamenii au grijă să-și păzească mai ales femeile, fetele mai mari, care pot deveni ușor prada rușilor. Ileana, fiica lor de 16 ani, e ascunsă sub cergi și țoale, stă încovoiată, să nu fie reperată de ruși și de iscoadele lor.
Trenul înfometaților abia se târăște pe șine. Estimp, pe lângă ei gonesc, urlând, marfare inscripționate „URSS”, încărcate cu bogățiile României: grâne, mobilă, petrol, lemne, mașini de cusut Singer, îmbrăcăminte, veselă, materiale de construcții, creioane, piane. Fabrici întregi au fost dezmembrate, cuptoare siderurgice, utilaje de tipografie, linii de asamblare, totul e cărat în țara sovietelor… Oamenii au învățat să se apere. Să nu te uiți niciodată în ochii soldaților ruși, pentru că îi provoci, le stârnești dorința de a te lovi și ucide. Ștefan a învățat-o din război. Rușii sau agenții lor, activiștii români, știu și ei cum să descopere, doar după căutătură, dușmanul poporului, care trebuie demascat, strivit fără milă.
Nu sunt doar rușii pericolul, sunt și mâncătorii de oameni, umblă din vagon în vagon, își caută victima, dacă nu ești vigilent poți fi devorat în timp ce dormi. De viu. Altă specie sunt săcarii – cei care se prind de tenderul locomotivei, de trepte, se cațără pe acoperiș, se bagă pe dedesubtul vagoanelor, apar la geamurile compartimentelor ca niște năluci, se agață cu ghearele de orice, ar omorî pentru un boț de pâine… Hollywoodul a inventat tot felul de vampiri și zombi terifianți, pentru a astâmpăra setea de horror a americanului mediu statistic, pe când în Est, în lumea intrată sub stăpânirea secerei și ciocanului, strigoii sunt oamenii disperați, secați de foamete, transformați în animale omnivore.
Într-o haltă, rușii începuseră să pârlească un porc și să-l tranșeze. Patru bărbați și două femei au coborât din tren, temători, în speranța că li se va arunca și lor ceva de la festinul rușilor. Ceilalți privesc lipiți de geamuri. Privim și noi, prin ochii lor.
„Câțiva soldați le fac cu mâna. Soldații râd cu gura până la urechi.
– Hai, hai, rumânilor.
Soldații le aruncă câteva oase cu carne, făcându-le semn să mănânce de acolo. De pe jos. Câini să fie.
– Nu cu mâna, nu cu mâna.
Acordeoniștii s-au întors din cântarea de-a lungul trenului, că e lung. Au avut chef să zdrăngăne de clape până la locomotivă. A coborât și mecanicul de tren. Au cântat împreună, au dansat și acum s-au întors la vagonul lor, ultimul, și la porc. Îs toți în jurul animalului desfăcut în bucăți și pus la prăjit. Bărbații și cele două femei mănâncă oasele precum câinii, acolo, de pe jos. Rușii râd, au ghearele înfipte în bucăți de carne din care mușcă cu poftă. Le curg balele în timp ce trag de carne. Ochii le strălucesc în cap. Poartă făloși puștile pe spate. Alții și le țin rezemate de zidul gării. Rușii care s-au săturat iau acordeoanele și încep să cânte iar în aerul rece al serii, care se înnegrește înspre noapte. Vâlvătăile focului se reflectă pe chipurile lor, pe ochi, pe dinți, pe unghiile înfipte-n carne, pe clapele instrumentelor. Sângele lucește ca metalul sub lumina focului. Locul unde stau rușii e luminat de felinar și de foc, restul trenului e în întuneric. Câțiva soldați ridică fustele celor două femei în timp ce acestea mâncă carnea de pe oase. Bărbații care sunt cu ele nici nu văd ce se întâmplă cu femeile care se zbat în mâinile soldaților. Râd rușii, dar mai apoi se enervează lovindu-le pentru că îndrăznesc să se împotrivească. Bărbații sunt atât de preocupați de ronțăitul oaselor, încât nici nu realizează ce se întâmplă lângă ei. S-au transformat în câini. Soldații trag de zdrențele de pe femei care rămân goale pușcă. Femeile se zbat, țipă, fără folos însă. Soldații le țin de mâini, iar alții le pângăresc acolo în fața trenului. Cei patru bărbați care au coborât cu ele sunt bătuți de ruși cu paturile puștilor, în vreme ce femeile cele două trec de la un soldat la altul, albe în lumina lunii uriașă pe cerul întunecat. Luna roșie. Urletele femeilor și strigătele bărbaților omorâți în bătaie. Șeful gării a dispărut din fereastră. Clădirea gării e tăcută. Trenul e mut. Saveta se roagă.” (p. 175)
Ce să mai comentezi, ce să explici? Oroarea își găsește expresia estetică cea mai izbitoare în această relatare lapidară, detașată, voit neatentă la repetiții și la incongruențe eufonice. Discursul critic se lasă contaminat de stilul autoarei, devine o anexă, un „vagon” conectat la trenul foametei.
Daniela Rațiu și-a înțesat narațiunea cu scrisori ale țăranilor români din Basarabia către Stalin, căruia i se plâng de numeroasele abuzuri și nedreptăți, scrisori pe care le citesc, plictisiți, ofițerii ruși. Le aruncă pe foc sau le spulberă vântul pe uliță. Sunt inserate și date statistice despre cantitatea și diversitatea bunurilor confiscate de ruși în România. Această alternare de planuri, ficțiune artistică și informații documentare, face narațiunea să semene cu un film de tip History. Este o docudramă, foarte răspândită în cinematografie – și aș evoca un film pe aceeași temă, a ororilor comuniste: Siberia din oase, realizat de Leontina Vatamanu și Virgiliu Mărgineanu de la Chișinău, o reconstituire după mărturiile unor foști deportați basarabeni, supraviețuitori ai Gulagului, în care nepoții acestor oameni, copii de 7-9 ani, îi joacă pe ei, pe bunicii lor, la vârsta lor de atunci. În cazul nostru avem un roman-docudramă transcris ca o poveste despre infernul ocupației sovietice, care a avut nevoie de o familie, de familia autoarei, pentru a da senzorialitate și suflu viu unei epoci a groazei.
Percepția unei cărți de ficțiune depinde mult de contextul în care te afli. De știrile pe care le consumi, de imaginile TV care ți se derulează prin fața ochilor. Suntem martorii unei tragedii teribile în Ucraina. Am văzut crimele rușilor la Bucea, Irpin, Mariupol, Harkov… Sunt lucruri care nu se schimbă, cruzimea rușilor e perenă, e parte din ființa lor – o asemenea afirmație va trezi, cred, protestul emisarilor corectitudinii politice, dar eu i-aș invita să citească romanul Danielei Rațiu.
Sub zâmbete protocolare, sub afaceri cu petrol și gaze, sub linii de asamblare moderne, plimbată în automobile de fabricație germană, franceză, japoneză… fiara aduna puteri, se îmbogățea din hidrocarburile livrate unui Occident bolnav de autosuficiență și culpabilitate. Își creștea armata, nutrea planuri de înrobire a popoarelor din fosta URSS, gândea scheme de slăbire și dominare a Europei. Fără iluzii. Suntem în trenul foametei, încă n-am coborât. Nu se știe dacă, nu se știe când.
Daniela Rațiu, Sfârșitul lumii e un tren,
Editura Cartier, 2023