La finalul primei părți a inventarului de istorii literare „speciale” (Viața Românească nr. 10, octombrie 2023) ajunsesem la cea …anecdotică și infailibilă a literaturii române – pentru elevi, studenți, cărturari ori doar curioși, ca să se instruiască și să se distreze de Angela-Ana Grădinaru (Editura Nord Sud, 2022). Și-am adăugat că autoarea e profesoară de Română, iar cartea se adresează publicului tânăr, elevilor. În ultimele circa trei decenii, de la liberalizarea pieței noastre editoriale, odată cu țara, au apărut o mulțime de „auxiliare” de toate soiurile, de la cele de uz școlar curent, așa-numitele „culegeri” de exerciții, probleme, aplicații ale lecțiilor din manualele acreditate de Ministerul Învățământului, al Educației ori cum s-a mai numit în postcomunismul nostru înfloritor, până la alte ghiduri, teste, broșuri de „îndrumare”, plus o multitudine de „instrumente de informare” și „de lucru” disponibile în librării, pe tarabe sau prin comenzi „on-line”. Dacă am lua în considerare doar aceste oglindiri editoriale ale „României educate”, s-ar zice că stăm foarte bine, deși…
Calendare, teste, selecții de opere și capodopere
Titlul Istoriei anecdotice și infailibile a literaturii române… e înșelător: cartea parcurge un traseu cronologic, de la Miorița la Macedonski, însă sub forma unui calendar pe jumătate de an, de la 1 ianuarie la 30 iunie, cu teste-întrebări despre scriitori și opere literare. Răspunsurile – la finele fiecărei zile, începând cu cea de-a doua, firește, în ultima fiind date dezlegările și pentru 29, și pentru 30 iunie. Ton relaxat, de almanah. Poate să „prindă” la elevele și elevii mai cuminței, dispuși să joace jocul.
Editura la care a apărut cartea, Nord Sud, e a soților Angela-Ana și Dan Grădinaru. Ea – profesoară de Română; el – coleg de meserie, de asemenea prozator și eseist, autor al unui prim volum dintr-o Istorie a literaturii române. Epoca manuscriselor (1775-1812) (aceeași editură, 2015), cu continuarea în lucru (secvențe ulterioare – în La Mongolu și/ sau Avalon, revistele „siameze”, în format identic, A4, și tehnoredactate similar, gestionate de Amalia Lumei și Ovidiu Pecican). Între timp Dan Grădinaru a publicat și el Calendarul literaturii române pe 250 de ani (2 vol., aceeași editură, 2021), descris corect de Doris Mironescu într-un text „de escortă”: „enciclopedism soft” tot „de almanah”. Scurgerea timpului zi cu zi constituie o a doua pasiune de familie după literatură, încât iată-le împletite în cele două cărți! În ce privește Calendarul…: să fie sfertul de mileniu anunțat în generic o aluzie polemică la cele „5 secole de literatură” din subtitlul Istoriei critice… a lui Nicolae Manolescu (2008, 2019)?
E limpede că soții Grădinaru sunt mari cititori și iubitori de literatură, știu multe și debordează de entuziasm, idei, hărnicie, dar patinează între registre de redactare mai îngrijite, corecte exegetic, și familiarități, derive cancaniere, frazări grăbite, neglijente, care le subminează măcar în parte bunele intenții. Angela Ana Grădinaru (dar… fără cratimă între cele două prenume!) publicase anterior și Antologia poeziilor de dragoste în principal, pe care le-am citit în ultima vreme (iarăși la Nord Sud, 2021), cu o fotografie a celor doi soți chiar pe pagina de titlu (!), după ce Dan Grădinaru apăruse la fel în monografia pe care i-a consacrat-o lui Dimov (aceeași editură, 2014)…
Altă formulă în orizontul didactic, mai ales liceal, uneori și la nivel universitar și cu adresare – la urma urmei – către toți cititorii interesați: selecțiile de opere relevante, adeseori ambalate comercialist, de pildă sub titluri „de poveste”: 100… sau 101… sau 1001 opere sau …capodopere, dacă nu… 111 romane celebre într-o singură carte, aceasta din urmă – de Ruxandra Ivăncescu și Ana Popescu (Editura Paralela 45, ediții succesive, 2002, 2004, 2009, 2010 etc.; în 2009, pe pagina de titlu: „Ediția a VIII-a, revăzută”).
Variantă mai „jucată”: 101 cărți românești de citit într-o viață (Editura Polirom, 2012; cu ediție eBook) de Eugen Istodor, autor glumeț, mulți ani redactor la reviste de umor, dar și la mai-serioasa Dilema, cu – de asemenea – o carieră universitară în domeniul Comunicării și al Relațiilor publice, la Literele bucureștene pe care le-a și absolvit în junețe, deci într-un context academic, dar într-o specialitate care permite flexibilități „comunicaționale”. Din autoprezentarea de pe coperta a IV-a: „Aceasta este istoria literaturii române à la Istodor. Ce se mai poate citi astăzi din literatura română de la origini până în prezent? «Lista Istodor» conține 101 titluri, comentate scurt și cuprinzător, «amestecând arome, cărți și tării», și recomandate prin câte o «declarație de dragoste» luată de la oameni dintre cei mai diferiți, de la taximetriști la filozofi. O adevărată aventură. Cinci-șase ani de citit sistematic, însemnând peste o mie de volume, cele mai multe parcurse cap-coadă, altele doar răsfoite. Un instrument util: cărți alese, așezate în ordinea cronologică a apariției lor și prezentate succint”. De la O samă de cuvinte a lui Ion Neculce și Povestea vorbei a lui Anton Pann, sunt selectate în proporție covârșitoare titluri literare, însă se mai strecoară și culegeri folclorice, ansambluri de opere ale anumitor autori, numite ca atare, sau doar antologii, scrieri memorialistice, jurnale, tratate de filozofie și de istorie a religiilor, eseuri iarăși filozofice sau moraliste sau antropologice sau de alte soiuri, texte pentru copii și-o carte de Bucate, vinuri și obiceiuri românești. Criteriile nu sunt urmate consecvent: dacă – de pildă – au fost reținute cărți de istorie și de politologie recente, de ce lipsesc de mai din urmă fundamentalele Spiritul critic în cultura româneascăa lui G. Ibrăileanu și Istoria civilizației române moderne a lui E. Lovinescu? Sunt vizibile atât eforturile de filtrare „canonică” a literaturii mai vechi, cât și capriciile de gust personal care-i privilegiază pe anumiți autori contemporani și-i elimină pe alții. Descrierile, în parte serios-pertinente, în rest provocator-ludice, până la exclamații bășcălioase, sunt urmate de argumentațiile celor menționați în autoprezentare, „de la taximetriști la filozofi”, care spun, uneori cu miez, alteori abracadabrant, de ce le place o anumită scriere. Per total – o încercare de-a face lectura accesibilă și prin informarea potențialilor cititori, și prin înveselirea lor.
O ipostază internațională, cu titluri câte nopțile Șeherezadei: 1001 cărți de citit într-o viață (Coordonator: Peter Boxall, Traducere de Carmen Ion și Gabriela Tănase, Editura RAO, 2007; Ediția a II-a, 2008; Ediție nouă, 2016). Tot de pe coperta a IV-a: „O carte de referință, inteligentă și îndrăzneață, despre romanele și scriitorii care au stimulat imaginația omenirii, au avut impact asupra publicului și au marcat momente de cotitură în evoluția literaturii. O selecție eclectică realizată de o echipă internațională de scriitori, critici, universitari și ziariști care propun o nouă abordare a clasicilor și o reevaluare a ficțiunii contemporane. Cu peste 600 de fotografii – coperte, pagini de gardă, afișe, ilustrații și alte imagini contextuale – 1001 de cărți de citit într-o viață este lectura ideală pentru pasionații de literatură”. Chiar ideală n-o fi, de vreme ce are nevoie să fie proclamată ca atare! Nici măcar traducerea laudei de sine nu e perfectă, căci în românește nu sună bine „alte imagini contextuale”… Însă, dacă s-au vândut și la noi câteva tiraje, înseamnă că piața absoarbe și asemenea produse comerciale.
Istoricii literari scriu și dicționare
Au apărut între timp, de-a lungul perioadei postcomuniste, și numeroase dicționare cu profiluri critico-academice asumate, alcătuite cu intenții de organizare și de ierarhizare a istoriei literaturii.
Primul a fost cel girat de tripleta Mircea Zaciu-Marian Papahagi-Aurel Sasu, coordonatori ai unui colectiv numeros de colegi din toată țara: Dicționarul scriitorilor români (Editura Fundației Culturale Române, A-C, 1995, D-L, 1998; continuat la Editura Albatros, M-Q, 2001, R-Z, 2002), extindere a proiectului Scriitori români (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978).
A urmat și o versiune concentrată: Dicționarul esențial al scriitorilor români (Editura Albatros, 2000).
Aurel Sasu avea să revină și cu Dicționarul biografic al literaturii române (2 vol., Editura Paralela 45, 2006), dar și cu alte criterii în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada (Editura Albatros, 2001), în Dicționarul limbii române de lemn (sic!) (aceeași editură, 2009) sau în lugubrul Cum mor scriitorii români, tot în inventar pe autori (Casa Cărții de Știință, 2017).
S-au adăugat temeinicele Dicționar analitic de opere literare românești (Coordonator: Ion Pop, vol. 1-4, Editura Didactică și Pedagogică, 1998, apoi Casa Cărții de Știință, 1999, 2002, 2003; Ediție definitivă, 2 vol., Casa…, 2007) și Literatura română. Dicționar de opere (Coordonator: Mircea Anghelescu, Editura Litera Internațional, 2004).
După o viață de fișare a revistelor noastre culturale și de organizare progresivă a materiei în câteva cărți, a rezultat Dicționarul presei literare românești (1790-2000) de Ion Hangiu (Editura Institutului Cultural Român, 2004), cu o ediție extinsă ca Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicționar cronologic. 1790-2007 (4 vol., Editura comunicare.ro, 2007).
Irina Petraș a alcătuit Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat (1950-2000) (Casa Cărții de Știință, 2007) și alte inventare, mai ales de scriitori ardeleni.
Până la Dicționarul general al literaturii române realizat de cercetătorii Institutului bucureștean de Istorie și Teorie Literară al Academiei Române și ai filialelor din țară (7 vol., Editura Univers Enciclopedic, 2004-2009: A-B, 2004, C-D, 2004, E-K, 2005, L-O, 2005, P-R, 2006, S-T, 2007, Ț-Z, 2009).
O selecție: Dicționarul literaturii române (2 vol., Editura Univers Enciclopedic, 2012).
Și din nou Dicționarul general al literaturii române (Ediția a II-a revizuită adăugită și adusă la zi, cu același coordonator general, 5 vol. la Editura Muzeul Literaturii Române, 2016-2019, și 2 vol. la Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2021: A-B, 2016, C, 2016, D-G, 2017, H-L, 2018, M-O, 2019, S-Ș, 2021, T-Z, 2021).
În paralel – Enciclopedia literaturii române vechi realizată tot de cercetători ai Institutului Academiei și de colaboratori de specialitate (Coordonator general: Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă și Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2018).
De menționat și retipărirea Dicționarului literaturii române de la origini pînă la 1900 realizat de colectivul de cercetători de la Institutul de Lingvistică, Istorie literară și Folclor al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, ulterior Institutul de Filologie Română „A. Philippide” (Editura Academiei Române și Editura Gunivas, 2002; prima ediție: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979).
Pentru școleri: Dicționar de scriitori români de Cătălina Mărănduc (Editura Lucman, 2007), Dicționar de scriitori canonici români de George Bădărău (Institutul European, 2010) și sigur și altele.
…Însă m-am afundat în vasta junglă a lexicografiei istorico-literare. Distinctă, deși complementară!
Istorii literare desenate și „cu poze”
O categorie specială de istorii literare „speciale” o constituie cele… desenate! Nu doar „ilustrate” cu imagini însoțitoare ale textelor, așa cum se face de multe ori în sintezele recapitulative ale tuturor domeniilor, ca-n O istorie ilustrată a românilor a lui Ion Bulei (Editura Litera, 2018) – alegând o singură mostră locală din alt domeniu decât cel scriitoricesc. „Cu poze” s-au publicat la vremile lor și panoramele semnate de G. Călinescu, de Nicolae Manolescu, de alții. Însă s-au publicat și defilări istorico-literare doar din imagini, din desene realizate de graficieni, caricaturiști, artiști de BD-uri!
Exemple: O istorie desenată a literaturii române de Dragoş Morărescu (Editura Muzeul Literaturii Române, 2003) sau O istorie a literaturii române desenată de marii graficieni ai lumii alcătuită de Nicolae Ioniță (aceeași editură, 2009), culegere de portrete realizate de caricaturiști de pretutindeni.
Fără să aibă la noi o tradiție consolidată, specia grafică a BD-urilor/ benzi desenate își are în ultima vreme un frecventator devotat, decis să se ocupe nu neapărat exclusiv, dar serios și din ce în ce mai sistematic și de literatura autohtonă: Mihail/ Mihail Ionuț/ I. Grăjdeanu (cu semnătură variabilă, adică!). În format in-40 , încât cadrele desenate să se poată desfășura pe mai multe rânduri, el a ilustrat mai întâi Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate. Un furt odios, unde prima parte a titlului indică un proiect amplu, deocamdată necontinuat, în carte fiind vorba de fapt despre dispariția chiar a literaturii noastre! Povestea e scrisă de trei autori, și anume, conform coperții și datelor de la final: „Text: Luca Dinulescu, Răzvan Bică, Dragoș Schenkel/ Benzi desenate: Grăjdeanu Mihai Ionuț” (Editura Univers, 2017). Narațiune palpitantă despre efortul celor trei de regăsire a literaturii române furate „odios” de nu se știe cine. Scriitură alertă, cu multe ironii și referințe intertextuale. Trioul autorilor se va întâlni în cursul căutării cu personaje precum Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade și alții care apar și dispar, în timp ce „detectivii” încearcă să priceapă ceva din ce li se întâmplă și nu reușesc. Desenele – în alb-negru, în alternanță de registre comice și mitico-fantasmatice, uneori „gotice”.
Mai aproape de ideea de a desena opere cunoscute și de a le ordona istoric e altă producție exclusivă a lui Mihai I. Grăjdeanu (acum așa semnat!): Comics Didactic. Literatura română în benzi desenate (Didactica Publishing House), cu capitole consacrate lui G. Alexandrescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mioriței, lui C. Negruzzi, I.L. Caragiale, G. Călinescu, B. Delavrancea și din nou lui I.L. Caragiale, într-o succesiune cu oarecari paradoxuri cronologice. Din Grigore Alexandrescu e aleasă și ilustrată o fabulă, Câinele și cățelul, din Creangă – fragmentul La cireșe din Amintirile din copilărie, din Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă ș.a.m.d. Ideea fiind următoarea: „Volumul Comics Didactic transformă lectura în plăcere! Prin intermediul benzilor desenate, operele literare pot fi citite și înțelese mult mai ușor de elevi. Personajele din operele literare pot deveni acum la fel de îndrăgite și populare oarecum eroii din benzile desenate” (notă a autorului, pe coperta a II-a).
Să vedem urmarea, urmările!
Până atunci, Mihail Ionuț Grăjdeanu și-a etalat benzile desenate la Muzeul Național al Literaturii Române din București, cu care a început o colaborare de durată. Titlul expoziției: același cu al cărții. În plus – demonstrații de lucru la benzile desenate, astfel încât grupurile de elevi vizitatori să aibă o experiență „interactivă”: să vadă și cum se desenează „clasic”, și cum e implicată „tehnologia digitală”…
Se publică și cărți de istorie literară „cu poze”!
Pe lângă imaginile realizate întâmplător sau fără tenacități de cursă lungă, două mari arhive ale domeniului s-au adunat de pe la mijlocul anilor 1960. Autori: cei doi fotografi ai scriitorilor români postbelici, Ion Cucu (29 august 1937-24 mai 2018) și Vasile Blendea (1937-17 noiembrie 2005).
De-aceeași vârstă, născuți amândoi în 1937. Blendea s-a stins din viață destul de devreme, la 68 de ani, în 2005. Mai longeviv, Cucu mergea pe 81 în 2018, când a plecat și el spre-o lume mai bună.
Blendea, oltean din Gorj (din aceeași zonă ca antecesorul său omonim, pictor și sculptor), mititel, hâtru, iute-n mișcări, făcea fotografii din copilărie. O vreme autodidact, câștigându-și viața și din alte ocupațiuni improvizate, a absolvit până la urmă Filologia, dar tot „pozar” de scriitori a rămas. Nu și-a fructificat arhiva personală, deși visa la o istorie a literaturii văzută prin obiectivele aparatelor sale de fotografiat.
Cucu a fost mai „așezat” și mai norocos. Bucureștean mai solid, cu cap rotund, tăcut, impasibil, cu un aer înțelept și înțelegător. Studii de Medicină neterminate. L-a câștigat pasiunea pentru fotografie. Spre finalul carierei l-a completat, apoi a dus o vreme ștafeta mai departe nepotul său Mihai Cucu. Din 1975 și până-n 1989 a susținut rubrica O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu în revista Luceafărul, continuată după 1990 în România literară, unde a început să publice instantanee mai ales din urmă, cu intenția de recuperare „istorică” de ipostaze mai june ale unor figuri scriitoricești cunoscute. Și-a alcătuit la senectute câteva cărți: O istorie literară a privirii (vol. 1, Editura Charmides, 2006), Cum ar arăta viața fără fotografie? (2010), Fotograf la zece președinți (ai Uniunii Scriitorilor) (2010), Sala oglinzilor (cea din sediul de pe Calea Victoriei colț cu Bulevardul Dacia al Uniunii) (2011, ultimele trei la Casa de Pariuri Literare). Postum au apărut Un album cît o istorie literară (2021), Marin Preda (2021), Ana Blandiana (2021) Ștefan Augustin [în loc de „Aug.”] Doinaș (2022, toate la aceeași Casă de Pariuri Literare; ultimele trei marcate ca „Album Ion Cucu”).
Au fost amândoi, Blendea și Cucu, mai ales portretiști. Au lăsat și imagini mai „artistice”, însă arhivele lor sunt preponderent „documentare”: fotografii de scriitori la ședințele de la Uniune sau în deplasări profesionale și-n alte situații de viață literară, capete, busturi sau siluete întregi, solitari sau în grupuri, în atitudini stereotipe. Blendea și Cucu le-au fost mereu în preajmă și i-au tot pozat, ani și decenii la rând, luându-și foarte în serios misia de a-i „imortaliza”. Din munca lor pasionată au rezultat și se vor mai putea alcătui prețioase foto-recuperări scriitoricești.
Serioase, neserioase, își au tâlcurile lor istoriile literare „speciale”, scrise ori desenate ori pozate!
P.S. Avem și O scurtă istorie ironică a literaturii române, publicată de Cătălin Ghiță. De recenzat separat!