cronica ideilor
ION POP

LECŢII DE DEZINTOXICARE

Articol publicat în ediția 2/2024

E de prevăzut că noua carte, O lume care a luat-o razna (Ed. Humanitas, 2023), de data aceasta de publicistică accentuat polemică, a rafinatului eseist şi critic literar Alexandru Călinescu, nu va fi primită cu aplauze de către militanţii „progresismului” neomarxist, importat din mediul, academic totuşi, de peste Ocean. Cele vreo patruzeci de texte tipărite număr de număr la o rubrică personală din revista România literară, dar şi în  Dilema veche  şi Ziarul de Iaşi, din secţiunea întâi a cărţii, atrag în primul rând atenţia cititorului, fiindcă ne plasează în miezul unor aprinse, dificile dezbateri ideologice actuale, ilustrate şi de alţi comentatori români (reacţionari, desigur!), ai gravelor deformări ale unor idei în fond sănătoase, pe care lumea democratică le-a susţinut şi promovat dintotdeauna. Se ştie, de altfel, că ideologiile politice sunt prin definiţie deformatoare, ca fiind angajate în serviciul unor grupări de interese inevitabil partizane, vizând dominaţia, căutând legitimarea şi integrarea, printr-o retorică persuasivă  adesea zgomotoasă. A scris pagini de referinţă pe această temă un mare filosof contemporan ca Paul Ricoeur. Optimismul, altminteri demn de laudă, al unor cugetători actuali ca Francis Fukuyama, care vorbise despre „sfârşitul istoriei”, întrucât democraţia va fi învins în lumea degajată, în fine, de prejudecăţi şi abuzuri (şi-a revizuit mai apoi părerile), ori al celor care au proclamat „sfârşitul ideologiilor”, s-a dovedit a fi, din păcate,  de un idealism contrazis dramatic de fenomenele mai recente pe care Istoria mare le tot înregistrează. Definiţia Istoriei ca magistra vitae se arată acum ca fiind foarte departe de o asemenea pedagogie superioară, căci lumea pare a nu mai învăţa nimic din ea, oferind mai degrabă lecţii de spaimă şi cutremurare, de scepticism sumbru şi de deceptivitate amară în privinţa evoluţiilor de pe scena evenimentelor sociale, culturale, spirituale, din ultimele decenii. Împotriva tuturor aşteptărilor, spusa hamletiană despre timpul care „şi-a ieşit din ţâţâni” pare şi mai adevărată pentru realităţile noastre de viaţă imediată, iar şansele unor reparaţii sunt îndeajuns de problematice. Răgazul de după încheierea „războiului rece”, despre care se putea spera că se va prelungi pe un timp ca şi nedefinit, s-a încheiat cu mult înainte de termenul nădăjduit, opinia ce părea excesivă şi chiar absurdă despre „ciocnirea civilizaţiilor”, lansată de Samuel Huntington, câştigă în substanţă întunecată, iar cele mai recente luări de poziţii, de exemplu a preşedintelui dictator turc de acum reactualizează şocant formula cruciadei, de data asta anticreştine, antioccidentale şi antidemocratice, a unui islamism militant şi agresiv. (Câţiva intelectuali de marcă, precum cunoscutul poet libanez Adonis, au criticat totuşi sever dogma islamică devenită politică de stat.) Pe de altă parte, asistăm la o proliferare a ideologiilor sub steag afişat „progresist”, militând, de fapt, cu o agresivitate de tip dictatorial în universităţile americane, cu o propagare rapidă şi în Europa noastră. Şocantă şi trist-paradoxală este promovarea acestei noi ideologii, cu mulţimea sa de variante, în chiar ţara ce s-a proclamat campioana libertăţilor universal-democratice.

Subintitulată Câteva reacţii de bun-simţ la ce ni se întâmplă, cartea lui Alexandru Călinescu propune o suită de lecturi ale unor lucrări împrumutate cu precădere din Biblioteca franceză, dar şi cu multe referinţe americane, care reacţionează tocmai la aceste stări de lucruri din preajma noastră; întâmplări, aşadar, ce  contrariază „nivelul minim de judecată de care avem nevoie pentru a putea trăi într-un mod decent, rezonabil și sănătos”, cum explică Dicţionarul. Or, cărţile pe care le comentează cu sagacitate expresivă eseistul oferă, fiecare, argumente despre alterarea gravă şi chiar absenţa acestui minim nivel de conştientizare. Cum era de aşteptat, în centrul reflecţiilor sale critice se află aşa-numita „corectitudine politică”, formulă a celei mai periculoase vicieri şi falsificări a unor fundamentale exigenţe democratice – combaterea discriminărilor de orice fel, în primul rând a celei rasiale, persistentă, cum ştim, până târziu, cu urme şi în actualitatea noastră, pe continentul american, şi nu numai. Toate lecturile propuse de autor pun în evidenţă dovezi clare, ilustrative pentru derapajele fără precedent ale lumii de azi, pe un fundal de nemulţumiri justificate în multe privinţe de inegalităţile sociale şi injustiţiile încă numeroase existente la această oră mai pretutindeni. Alexandru Călinescu nu le neglijează, dar amendează pe drept cuvânt şi cu mare atenţie pentru nuanţe în analiza şi judecata stărilor de fapt, vicierea sub stindardele ideologice mai recente ale  generoaselor idealuri de libertate, egalitate şi fraternitate, –  ca să preluăm sloganul revoluţionar francez cunoscut. Ceea ce constată publicistul, parcurgând reflecţiile unor intelectuali europeni sau americani, analişti ai acestor noi malformaţii ideologice (de sursă marxistă, – însă Marx a vorbit primul şi despre falsificarea ideologică a multor adevăruri pentru care merită să te lupţi),  este simplificarea şi schematizarea nepermisă a unor realităţi abordate din nou, fără necesara analiză raţională şi chiar fără amintitul bun-simţ elementar.

Chestiunea, bunăoară a rasismului, a suferit o asemenea falsificare, analizată, de exemplu, de un Pascal Bruckner, reputat scriitor şi eseist, dintre cei mai implicaţi în analiza ideologiilor actuale. O carte a sa din 2020 se intitulează Un vinovat aproape perfect. Construirea ţapului ispăşitor alb, şi pune în discuţie aberaţiile legate de această spinoasă temă, căzută pe mâna „progresiştilor” de modă nouă, care generalizează abuziv vinovăţia  condamnabilă a stăpânilor de sclavi de pe vremuri, extinzând-o asupra „omului alb” dintotdeauna, vorbind despre un rasism „structural şi sistemic”, identitatea albă fiind „intrinsec rasistă” (!). Citatele din diverşi autori adepţi ai acestui „rasism pe dos” sunt edificatoare pentru noul „delir identitar”, cu consecinţe şi în cenzurarea absurdă şi falsificarea mesajului şi valorii unor opere literare şi artistice. Este vorba, zice Bruckner, de o adevărată strategie a culpabilizării, ce nu mai ţine seama de contextele istorice ale manifestării acestor atitudini şi de acţiunile de combatere a rasismului desfăşurate pe un larg parcurs istoric. Se omite, de asemenea, faptul că sclavia a fost promovată şi practicată mai întâi în lumea arabo-musulmană, fapt ignorat de justiţiarii porniţi exclusiv contra „omului alb”. Aceeaşi lipsă de nuanţe se constată în opiniile despre colonialism. Fără vreun popas reflexiv atent, se condamnă, apoi, „islamofobia”, trecând peste actele teroriste şi dificultăţile reale ale integrării emigraţiei musulmane în societăţile europene spre care se orientează. Tot aşa, „neofeminismul” ajunge să  facă din bărbat un agresor şi un violator prin definiţie, iubirea însăşi fiind redefinită  din această perspectivă  ca relaţie de forţă şi agresiune. (Chiar în absenţa bibliografiei critice, oricine poate observa astăzi cât caz se face de zisa „hărţuire sexuală”, reală sau imaginară. A-i spune unei femei că e frumoasă e un act pasibil de o asemenea bizară învinuire, dar care este adesea profitabilă financiar pentru femeia astfel „agresată”.)

La alte pagini ale cărţii lui Al. Călinescu apare un citat foarte semnificativ dintr-o doamnă universitară care declară că trăieşte, „suprafericită”, cu un „bărbat deconstruit”… Termenul e interesant, fiindcă trimite la unul dintre reperele importante ce stau, măcar în parte, la baza noii ideologii, cunoscută la un moment dat ca „french theory” –  „deconstructivismul” unui filosof ca Jacques Derrida, cu ecouri însemnate în multe sfere ale gândirii contemporane, extremă a relativismului post-nietzschean, ajuns în zilele noastre la exagerări şocante, lipsite de orice logică. De fapt, ne aflăm într-o epocă a tuturor relativizărilor, în care s-a vorbit, cum ştim deja, despre „post-adevăr” şi de „adevărurile alternative”. Dar totul se relativizează sub pretextul orientării atenţiei spre experienţele individuale. Îndoiala carteziană a cugetătorului este ea însăşi deturnată, cum se vede, de la sensul pozitiv al reflecţiei exigente asupra vieţii spre un orizont ce riscă să-şi piardă toate reperele raţionale. Numita fluiditate identitară,  „sexualitatea la alegere”, practicile transgresive, împing acest relativism spre extreme aberante, nu de puţine ori ridicole, ilustrate de numeroasele luări de poziţie citate în volum. Exemplul unei ediţii aduse la zi a dicţionarului francez Robert este cum nu se poate mai grăitor: introducerea artificială şi ridicolă a unei forme de pronume personal în care masculinul se combină cu femininul, sugerând, iată, şi la nivel gramatical, ideologia trans-gender… Confuzie, aşadar, pe toate planurile, ce riscă să zguduie din temelii viziunea noastră asupra lumii, oricât de lucidă şi exigentă etic şi politic ar fi, oricât ar implica percepţia subiectivă, personală, asupra realităţilor înconjurătoare.

În domeniul culturii umaniste, consecinţele unor astfel de vicieri se pot deja remarca în tulburarea gravă a ierarhiei valorilor. Antichitatea clasică greacă poate fi văzută pur şi simplu ca „mit euro-american”, sculpturile de marmură altădată colorate, acum albe, ar ilustra aceeaşi mentalitate a omului alb; ar fi justificată, apoi, vandalizarea unor monumente istorice, ca şi „decolonizarea culturală” etc. etc. Sub pretextul nenumăratelor „discriminări pozitive”, legate de rasă ori de gen, este adesea promovată incompetenţa, se pun piedici afirmării unor talente de reală înzestrare, sunt eliminaţi sau obligaţi să-şi dea demisia din spaţiul academic oameni de valoare. (Un mare regizor român de recunoaştere universală, ca Andrei Şerban, a părăsit  dezgustat de asemenea practici Universitatea Columbia din New York, unde era profesor.)

Marginalizarea evaluării estetice a unor opere literare, de pildă, nu e fără legătură cu această tendinţă de nivelare, criticii care mai mizează pe valoarea estetică sunt consideraţi „elitişti”, conservatori sau de-a dreptul reacţionari, accentul evaluării se deplasează pe lectura sociologică a literaturii; necesară, desigur, aceasta nu poate, totuşi, să facă abstracţie de criteriul estetic, specific reflectării artistice, recunoscut chiar de critica marxistă mai veche…

Ar fi multe de notat pe marginea acestor lecturi atente pe care Al. Călinescu le propune în reflecţiile sale asupra mutaţiilor mentalitare pe care „progresismul” încearcă să le legitimeze.   El vorbeşte, cum o şi mărturiseşte, în numele unei normalităţi a comportamentului raţional, democratic, tolerant faţă, de exemplu, de „diversitatea sexuală” (nota bene, foarte recent, chiar Papa Francisc a admis  bincuvântarea Bisericii faţă de cuplurile de acelaşi gen!), se exprimă, ca adept al dreptei moderate, „decentă şi eficientă”, dar contra extremei drepte ca şi a extremismului stângist. Nu poate însă accepta derapajele de orice fel, care contravin comportamentului individual şi social democratic, raţional  şi civilizat.

Câteva dintre recenziile sale se referă şi la cărţi care au ca obiect lumea comunistă, de la cea sovietică, leninistă, stalinistă şi putinistă, la cea românească, a dictaturii lui Ceauşescu, invitând generaţiile mai tinere care n-au trăit aceste experienţe dramatice să mediteze asupra unor realităţi ce interzic orice nostalgie a vechiului regim opresiv. Persecuţii şi cenzuri ideologice la noi, „revoluţie culturală” în China lui Mao, evocări ale lagărelor de concentrare, noi manifestări dictatoriale ale puterii de la Kremlin, agresiv-imperialiste… Toate aceste lecturi generatoare de reflecţii ce ne plasează în miezul actualităţii celei mai ardente, constituie împreună o suită de adevărate lecţii de dezintoxicare ideologică, sunt apeluri şi avertismente menite să trezească  conştiinţele, chemate să nu se lase induse în eroare de derivele ideologice care, sub masca democraţiei, a reafirmării  drepturilor omului, a tuturor libertăţilor, ajung să le altereze în aşa măsură încât le transformă, în fond, în noi gesturi dictatoriale, de cenzură prea  asemănătoare cu ceea ce făcuseră regimurile totalitare, naziste sau comuniste. Paradoxul tulburător este că astfel de manifestări au putut să apară în societăţile democratice occidentale, în care grupuri sectare, dar foarte vocale,  încearcă să rescrie istoria, probând fie ignoranţa crasă a tragediilor totalitarismului de pretutindeni (cum s-a  întâmplat până nu de mult cu o bună parte a stângii franceze „de salon”, prea puţin atentă la realităţile din Estul comunist), fie o tendinţă  individualist-hedonistă, ce nu mai vrea să ţină seama de nicio regulă de comportament social normal. S-a putut constata, de altfel, şi pe planul „consumului” cultural că „pâinea şi circul” sunt la ordinea zilei , – o  lume a divertismentului ocupă tot mai mult loc în spaţiul culturii de masă, încât ceea ce un Guy Debord a definit, din perspectiva teoriei marxiste a alienării, ca „societate a spectacolului” e o realitate caracteristică a timpului nostru. Al. Călinescu nu pare a-i acorda prea mult credit. Nici sociologia propusă de Pierre Bourdieu, calificat drept „guru al progresiştilor de pretutindeni”, nu poate fi respinsă în bloc: teoria „câmpurilor simbolice” are, cred, un grad însemnat de forţă analitică, în considerarea raporturilor dintre artă şi societatea modernă. La rândul său, postmodernismului nu sunt convins că i se poate atribui, în mod exclusiv, un „rol nefast”… Acestea sunt, însă, doar trimiteri marginale în paginile unei cărţi  care convinge, în ansamblu, cu probe de netăgăduit că lumea europeană se află într-o periculoasă derivă.

Cu un mare interes şi reală plăcere se citesc articolele reunite în partea a doua a volumului, sub titlul Lecturi. Sunt într-adevăr nişte note de lectură scrise cu degajare, despre mediul cultural francez, în speţă parizian, regăsit în memorie de un bun cunoscător al locurilor prin care a trecut ca profesor de română. Este în ele şi nu puţină nostalgie, se evocă faimoase librării pariziene, unele dispărute între timp sub presiuni prozaic-financiare, revedem „Parisul americanilor” şi pe cel al marelui albanez Kadare (nu lipseşte nici recenzia la o carte despre Albania comunistă a unei jurnaliste franceze), traversează câteva pagini şi „misteriosul Pârvulescu”, jurnalistul insolit refugiat din România în anul 1948, care dă numele unui  personaj episodic dintr-un celebru film al lui Jean-Luc Godard… Momente din istoria premiului Goncourt, date despre biografia lui Proust, cea reală şi cea închipuită de un prozator care-i prelungeşte viaţa cu vreo două decenii,  dar şi despre „la Belle Époque” şi chiar… gastronomia franceză… Câteva întoarceri spre mediul literar românesc – „contextualizările” forţate ale operei unor clasici în vremuri staliniste, un substanţial dialog despre Caragiale, cu Cristian Pătrăşconiu, însemnările despre cenzura ieşeană de sub regimul comunist, o evocare amical-anecdotică a lui Emil Brumaru, glose la o carte de Ioan T. Morar şi la alta a lui Vasile Popovici, scrise sub semnul „bucuriei lecturii”, se adaugă în acest excurs prin noi „biblioteci deschise”, ale unui acut observator  al realităţilor de azi. Că „reacţiile de bun simţ” pe care le are în faţa lor, mai exact a gravei lor alterări ideologice, nu ţin doar de „simţul comun”, ci de „superiorul bun-simţ” despre care Al. Paleologu scria în cunoscuta sa carte din 1972, se vede la fiecare pagină a acestui volum ce ilustrează curajul opiniei sincere, dar bine cumpănite; sau, cu cuvintele eseistului citat, „darul de a ’simţi bine’, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni”.

 

Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna.
Câteva reacţii de bun-simţ la ce ni se întâmplă,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2023