HETEROCLIT
Ca globurile multicolore în bradul de Crăciun.
Așa stau laolaltă, în tine,
atâtea nuanțe și elemente, atâtea stări.
Oxigenul, carbonul și hidrogenul.
Bucuria, extazul și îngrijorarea.
Argintul, aerul și apa.
Aurul, plumbul și liniștea.
Durerea, focul și tăcerea.
Raze, nitrit de sodiu și întuneric.
Speranța, calciul și tânguirea.
Iubirea, iubirea cea mare, spaima și credința.
Nuanțe, elemente, stări. Heteroclit. Toate,
neasemănătoare, cum se adună
sub același nume, în același trup,
cu aceeași noimă! Acrobat netemător,
pedalezi, pedalezi neobosit pe o bicicletă cu aripi.
Treci pe cer. Unde vrei să ajungi? Ce nădăjduiești,
să te vindeci, să te mântuiești, să te reînnoiești?
Iată, te afli dincolo de nori, sus, tot mai sus,
până sfârșești înapoiat în pământ,
iar toată împreunarea se spulberă-n vânt.
FOAIE COMPLET ALBĂ
Nu pot să scap de senzația asta:
iarăși mă simt ca și cum n-aș fi un ins aievea,
ci aș fi cineva desenat cu creionul, pe o coală de hârtie;
iar autorul desenului, neșovăielnic și ludic,
s-a apucat să mă șteargă cu guma,
pe mine și tot ce mă-nconjoară.
Așa se face că alerg și în timpul alergării mă pomenesc
că rămân fără picioare și chiar
fără pământul pe care alerg.
Așa se face că vorbesc și în timpul vorbirii mă pomenesc
că rămân fără cuvinte și chiar
fără gura care le rostește.
Pe rând, pierd totul,
chiar și bradul de la fereastră dispare,
chiar și ochii cu care-l privesc,
chiar și cerul înnourat, de toamnă,
chiar și soarele care strălucește undeva, nezărit,
dincolo de nori,
chiar și inima aceasta a mea încrezătoare,
ea, cu bătăile ei care păreau de neoprit.
Nemaipomenit de glumeț, autorul desenului
mă șterge nepăsător cu guma
până când foaia rămâne complet albă.
ÎN ZILE CU LUMINĂ PUȚINĂ
Simt:
sufletul a început să se scurgă din mine.
Vine un moment când ne părăsește.
Iese, se ridică precum fumul subțire
pe hornul căscioarei din satul troienit, iarna.
Suflă vântul, suflă.
Mă ia pe sus, m-aruncă departe,
în zile cu lumină puțină.
Parcă am nimerit într-o biserică uitată,
cu pereții făcuți din lacrimi.
Îngenunchez. Mă rog și mă caut.
Nu mai știu cine sunt,
de unde-am pornit și unde mă duc.
Și nu știu ce nume poartă întunericul acesta
care coboară peste mine
învăluindu-mă
protector și despotic.
TRĂIREA DINTÂI ȘI VIAȚA A DOUA
Prima dată m-a născut mama,
cu trup omenesc, cu trup de pământ.
Dar cine
m-a născut a doua oară,
cu trup de cuvinte?
O, ce trup e acesta verbal, ca o țară!
Substantivele – adevărate case de piatră,
cu temelia adâncă în solul necuprins,
verbele precum vântul și apa curgătoare,
precum marea cea neostenită,
adverbele și adjectivele sclipitoare aidoma aștrilor,
înmiresmate aidoma florilor de liliac
și ierburile prepozițiilor, punțile conjuncțiilor,
pe toate, pe toate le simt ca și cum ar face parte din mine.
Vai, propozițiile însuflețite mă dor așa cum te doare pieptul,
cum te doare capul, cum te dor brațele.
Iar când scrierea e gata, și eu sunt împlinit,
parcă aș fi devenit inexplicabil o făptură atât de amplă
încât pot să fiu oriunde, dintr-odată.
Cine mi-a dat viața asta a doua, verbală,
care încet-încet și fără întoarcere înlocuiește în mine
trăirea dintâi, naturală?
ULTIMUL ȚĂRM, ULTIMA ZI
(varianta II)
Curând am să ajung pe țărmul
acelei mări
pe care am visat-o mereu
și unde totdeauna n-am-vrut-am-vrut să ajung.
Se va petrece întocmai
cum dinainte de-nceput e plănuit să fie.
Atras hipnotic,
am să intru în apa strălimpede
ce-mi va părea paradisiacă.
Și-am să înot departe, pân-am să uit de mine,
iar întristările acelea ce-mi prigonesc cugetul,
grele ca pietrele de moară,
s-or face deodată ușoare
că n-am să le mai simt.
Apoi, în valurile blânde plutind liniștit,
voi adormi, voi adormi.
Năzuită odihnă, culminantă,
cea pentru totdeauna.
ÎNTÂMPLARE
Dintr-un cuvânt așternut pe hârtie
răsare
un fel de soare mic și roșu.
E real acest soare,
se înalță, își făurește împrejur
un cer și un pământ,
propriul univers.
Mă țin după el, mă mut și eu acolo,
mi-e bine,
razele sclipesc, râul clipocește,
iarba crește.
Repede însă apare ea, viforoasă,
pielea îi miroase a zambile
și are pas de gazelă.
M-a găsit, m-a găsit,
îi era teamă că mă pierduse.
Mă strânge la piept cu ardoare,
până mă sufoc
și închid ochii de tot.
A DOUA OARĂ, PE DEPLIN
Îți dai seama că nu mai ai viitor și nici prezent.
Viața ta e în trecut.
Nu acum și nu aici, în acest oraș
cu case de cenușă,
cu oameni de fum
și străzi pavate cu beznă.
Vrei să te-ntorci
în zile de demult.
Pe care să le reînvii
cu bătăile inimii tale.
Vrei să-ți clădești o locuință acolo,
să te adăpostești acolo, în trecut.
Ca un copac fără frunze
care se înapoiază din toamnă în primăvară
și înverzește, definitiv.
Să trăiești totul a doua oară, pe deplin.
STEA NEAGRĂ
E timpul să mă opresc din cursă, din iureșul ăsta.
Nu mai am de ce să alerg și nici unde.
Presimt, presimt capătul drumului.
Uneori îmi pare chiar că-l zăresc.
E marginea unei prăpastii. Jos,
prin cețuri, genunea strălucește.
Ca o stea neagră. Ca o mare de lacrimi.
E timpul să-mi șterg urmele,
să curăț locul, să-l pregătesc pentru
cei care vor veni după mine.
S-au adunat atâtea:
cărți, cărți, și manuscrise,
prea multe cuvinte captive în pagini
precum fluturii în insectar;
și veșminte, obiecte, obiecte,
obiecte complet de prisos – un puhoi.
Să renunț la toate. Să arunc pe foc
și planurile de viitor entuziaste
din maculatorul vieții mele.
Dar, mai cu seamă, să șterg urmele lăsate de mine
în inimile altora.
Ele sunt cel mai greu de șters, ca numele acela
săpat în piatră, Eliane, rămas întipărit
în marmura unei catedrale din Roma.
Dar există asemenea urme ale mele în altcineva?
Mă-ndoiesc.
Singurătatea sfârșește prin a ne înghiți.
Pe toți, ca gura unui aspirator cosmic.
Apoi, tăcerea absolută se apropie asurzitoare,
cu pași de mamut greoi, implacabil, desăvârșește
lucrarea, strivește totul în cale.
Amuțim, amuțesc, pe vecie.
SCHIMBĂRI METEOROLOGICE, FIZICE ȘI METAFIZICE
Locuim pe malul unui râu unde
în loc de apă
curge întuneric.
Iar deasupra orașului
s-a oprit un nor care acoperă cerul întreg.
Din el nu cad stropi de ploaie,
ci tot întuneric.
Iar în preajmă răsună doar
cuvinte nedeslușite
rostite în limbi babilonice.
Schimbări meteorologice, fizice și metafizice.
Înfiorați ne-ntrebăm:
Ce se va întâmpla cu noi?
Un corb se apropie,
ia în gheare tărâmul acesta al nostru,
îl ridică, îl duce departe
și-i dă drumul în gol.
POEM DISTOPIC
E slăbit cerul, e obosit.
Văd că a început să crape
precum pereții bisericuței vechi,
cea părăsită-n câmpie, înghițită de ierburi.
Curând va ceda, se va sparge cerul
și prin deschizătura căscată
se va revărsa peste noi nevăzutul:
ceața, înfiorătorul vuiet, golul tiranic,
ploaia care arde,
soarele care întunecă,
făpturile conectate, prin firea lor zburătoare,
cu o mie de aripi și făr de durere.
Căzute din trupurile rămase fără lume,
sufletele noastre vor fi ale nimănui.
Vor sta o vreme neliniștite și însingurate,
iar apoi se vor stinge ca lumânărelele
bătute de vânt.
(Din volumul Despre petrecerea de sine și alte poezii, în curs de apariție)